Părţile au divorţat în procedura notarială și au încheiat o convenţie privind minorul, stabilind că autoritatea părintească va fi exercitată de ambii părinţi în comun, locuinţa minorului a fost stabilită la mamă, în sarcina tatălui a fost stabilită obligaţia de plată a pensiei de întreţinere, în cuantum de 500 lei pe lună, iar în favoarea tatălui a fost stabilit un program de legături personale cu minorul, după cum urmează: tatăl are dreptul de a vizita minorul oricând doreşte, pe tot parcursul anului, atât la domiciliul mamei, cât şi să îl ia la domiciliul său, în vacanţe. Potrivit susţinerilor părţilor, minorul a refuzat să mai meargă la tatăl său ori să mai aibă vreun contact cu acesta dupa ziua sa, în 09.05.2020. 

Reclamantul a solicitat stabilirea unui program de vizitare a minorului. Pârâta a solicitat respingerea cererii și respectarea voinței copilului.

În privinţa relaţiei dintre reclamant şi minor, din probatoriul administrat în cauză, respectiv interogatoriul pârâtei şi declaraţiile martorilor, rezultă că relaţia acestora a fost mereu una mai rece, mai tensionată, minorul manifestând o anumită timiditate şi frică faţă de tatăl său, încercând mereu să îl mulţumească pe acesta atunci când reclamantul se supăra pe el. Potrivit declaraţiei martorului S., reclamantul avea o atitudine agresivă verbal faţă de minor şi anterior divorţului, respectiv îl certa pentru lucruri minore, cum ar fi faptul că nu s-a descălţat sau nu a pus lucrurile la loc, îi adresa jigniri de genul „prost”, „imbecil”, „nesimţit”, aspect sesizat şi de martorul P., care a descris conduita reclamantului drept o formă de „bullying verbal”. De altfel, chiar şi martorii propuşi de reclamant au sesizat tonul mai exigent al reclamantului cu minorul, în sensul că acesta îi mai corecta comportamentul, fără a ridica tonul, martorul V. declarând faptul că la un moment dat minorul a rugat-o să îi spună tatălui său să nu îi mai facă observaţii, pentru că îl deranjează. 

Cu ocazia interogatoriului, reclamantul a negat că l-ar fi ameninţat sau jignit vreodată pe minor, arătând că a urlat la acesta atunci când şi-a rupt mâna, însă a recunoscut că are un stil parental mai exigent. 

În ciuda faptului că reclamantul susţine, în tot cuprinsul cererilor sale, că minorul a luat o decizie radicală, bruscă, de a întrerupe orice contact cu acesta, în cuprinsul raportului de anchetă socială s-a consemnat faptul că „Ulterior afirmă reclamantul, la sfârşitul anului 2017 relaţiile au început să se răcească treptat, minorul îndepărtându-se uşor de acesta”, arătând ulterior că regretă faptul că nu s-a impus cumva faţă de această situaţie, că nu a „pus piciorul în prag”. De asemenea, tot în cuprinsul raportului de anchetă socială reclamantul recunoaşte că l-a lovit pe minor când acesta era mai mic („Da, mi-am lovit copilul, dar n-am fost agresiv, iar dacă mi-am pedepsit copilul, l-am lovit cu palma la fund, iar dacă mi-am lovit copilul l-am lovit cu palma peste mână … Dacă am luat o dată o joardă i-am dat peste fund, pentru că mi-am dat seama că palma poate să doară şi pot să rănesc … Eu n-am bătut copilul … Eu n-am pedepsit copilul mai tare decât un alt părinte”), răspuns din care se observă o anumită disonanță cognitivă din partea reclamantului, care prima dată arată că a lovit minorul, dar nu a fost agresiv, apoi că a lovit, dar cu palma, apoi că a dat cu joarda ca să nu dea cu palma, dar nu l-a bătut, apoi că nu l-a bătut mai tare ca alţi părinţi, un şir întreg de justificări treptate ale violenţei fizice recunoscute de către reclamant. De altfel, faptul că reclamantul l-a lovit pe minor cel puţin o dată a fost confirmat de către martorul V., care a arătat că are cunoştinţă de un incident, când reclamantul i-a dat o palmă la fund minorului, când acesta a fost obraznic, în clasa a 2-a sau a 3-a. 

Instanţa observă că violenţele fizice exercitate de către reclamant asupra minorului au avut un impact mult mai puternic asupra acestuia decât au considerat părinţii, aspect observabil din declaraţia martorului P., care a precizat că minorul era supărat într-o vară şi, după insistenţe, acesta i-a mărturisit faptul că tatăl său l-a bătut de mai multe ori cu nuiaua, întrebând-o „Buni, tu ştii cum pişcă nuiaua pe picioarele goale”, martorul precizând că a mai observat o nuia în casă în trecut, iar reclamantul i-a spus că este Sfântul Nicolae, cu altă ocazie martorul arătând că a auzit un zgomot de nuia şi un urlet foarte puternic al minorului. 

Toate aceste episoade de violenţă fizică şi verbală au fost rememorate de minor cu ocazia ascultării sale, minorul arătând că nu a mai fost lovit de către tatăl său după divorţ, însă a fost jignit şi tatăl său a urlat la el, aspecte ce i-au insuflat o teamă faţă de acesta. 

Din probele administrate în cauză, instanţa apreciază că între minor şi tatăl său a existat mereu o problemă de comunicare şi o nepotrivire de viziuni. Astfel, minorul este un copil sensibil, deranjat de comportamente agresive, în timp ce reclamantul este un părinte exigent şi uneori exagerat de autoritar, care trebuie să conștientizeze faptul că un stil parental agresiv sau ironic nu va avea alt rezultat decât îndepărtarea minorului, aspect pe care reclamantul, din păcate, nu l-a realizat în toţi aceşti ani. Astfel, chiar şi remarca privind faptul că minorul s-a îngrăşat, spusă în glumă, îi poate afecta stima de sine minorului şi îl poate determina să îl respingă pe tatăl său, dacă acesta îl face să se simtă inadecvat. 

Instanţa apreciază că minorul a fost puternic timorat de tatăl său, fiind o fire nonconflictuală, aspect ce rezultă cu puterea evidenţei din declaraţiile martorilor, atât martorul V. cât şi martorul S. arătând că au fost rugate de minor să transmită anumite lucruri mai departe părinţilor săi, minorul nefiind confortabil să aibă o discuţie directă cu ei. De altfel, inclusiv în momentul când minorul a decis să nu se mai întâlnească cu tatăl său, acesta s-a folosit iniţial de pârâtă ca intermediar, înainte de a-i spune în mod direct reclamantului că nu vrea să mai vorbească cu el.

Cu privire la acuzaţiile reclamantului privind alienarea parentală, instanţa subliniază, în primul rând, faptul că prin Dispoziţia nr. 31 din data de 16.10.2021 a Colegiului Psihologilor din România, publicată în M. Of. nr. 1030 din 28 octombrie 2021 a fost abrogată Dispoziţia nr. 2/2016, de recunoaştere a fenomenului alienării parentale, iar în prezent comunitatea ştiinţifică este relativ dezbinată în privinţa alienării parentale, nefiind agreată o definiţie a acesteia. Cu toate acestea, instanţa nu neagă existenta alienării parentale, însă apreciază că aceasta poate fi prezentă doar atunci când din probatoriul administrat nu pot fi identificate alte cauze justificative pentru refuzul copilului de a avea contact cu unul dintre părinţi. Aceasta nu este situaţia în cauză. 

Astfel, din declaraţiile martorilor, interogatoriile părţilor, raportul de anchetă socială şi ascultarea minorului instanţa concluzionează că există alte motive justificate pentru refuzul ferm al minorului de a se mai întâlni cu tatăl său – agresiunile fizice din trecut şi agresiunile verbale (inclusiv sub forma glumiţelor sau a ironiilor) ce persistă şi în prezent, precum şi atitudinea negativă a reclamantului faţă de pârâtă şi faţă de actualul concubin, persoane de care minorul este foarte ataşat. Împrejurarea că minorul nu este uşor influenţabil este reţinută şi de către doamna psiholog G. în raportul psihologic de progres nr. 134/21.01.2021, iar aceasta subliniază faptul că minorul are un distress emoţional puternic în conexiune cu tatăl său, cu obligarea acestuia de a se vedea cu reclamantul împotriva voinţei sale. De altfel, inclusiv cu ocazia ascultării sale de către instanţă, minorul a fost foarte stresat iniţial, când a crezul că procesul este pentru stabilirea locuinţei sale la tată, relaxându-se ulterior.

Instanţa admite faptul că reacţia minorului este una foarte puternică, refuzul său categoric de a mai avea vreodată contact cu tatăl său fiind o atitudine extremă specifică vârstei, însă apreciază că obligarea minorului să urmeze în continuare programul de legături personale ori chiar să urmeze un program de legături personale mai intens cu tatăl său i-ar provoca în mod cert un distress emoţional puternic, riscând să degradeze şi mai mult relaţia cu tatăl şi să îi distrugă minorului încrederea în părţinţi, în adulţi şi în autoritate, dacă acesta, la vârsta sa, ar fi obligat să facă ceva ce îi provoacă frică şi disconfort fără a se acorda nicio importanţă opiniei sale. 

Pentru aceste motive, instanţa apreciază că solicitarea reclamantului este contrară interesului superior al minorului. Cu toate acestea, instanţa apreciază că relaţia tată-fiu nu este iremediabil afectată, fiind însă necesar ca reclamantul să dea dovadă de multă răbdare şi înţelegere, pentru a recâștiga încrederea fiului său şi pentru a permite acestuia să urmeze, o perioadă, consiliere psihologică, pentru ameliorarea traumelor suferite de minor. Instanţa apreciază că relaţiile dintre părţi pot fi refăcute cu o modificare a comportamentului reclamantului şi cu o asumare a greşelilor sale. De asemenea, instanţa apreciază că acţiunile reclamantul, în trecut, când a promis minorului că îi va lăsa în pace, după care a continuat să îi trimită multiple mesaje, pot fi percepute de minor ca o lipsă de cuvânt şi formă de şantaj emoţional, reclamantul fiind nevoit să balanseze un echilibru foarte delicat – să menţină relaţia cu fiul său fără a mai fi intruziv.

(Sentința civilă nr. 3045/2022, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dos. 2072/211/2021)

Această hotărâre a fost schimbata în tot în apel, în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată și a fost stabilit un program de vizitare a minorului de către tatăl reclamant, astfel: 

1. În primele şase luni de la data comunicării prezentei deciziei, câte 3 ore în fiecare zi de vineri, de la ora 17 la ora 20, cu preluarea minorului de la domiciliu şi aducerea acestuia înapoi la domiciliul mamei la sfârşitul programului. 

2.În următoarele şase luni (perioada de 6 luni- 1an): – tatăl poate lua minorul de la şcoală o zi pe săptămână, cu întoarcere la domiciliul mamei până la ora 19:00; aceste zile se vor stabili la începutul fiecărei luni; -tatăl poate lua minorul în primul şi al treilea weekend din lună de la domiciliul mamei, de vineri seara de la ora 18:00, cu întoarcere la domiciliul mamei până duminică seara la ora 18:00 3. După trecerea perioadei de 1 an: – tatăl poate lua minorul de la şcoală o zi pe săptămână, cu întoarcere la domiciliul mamei până la ora 19:00; aceste zile se vor stabili la începutul fiecărei luni; – tatăl poate lua minorul în primul şi al treilea weekend din lună de la domiciliul mamei, de vineri seara de la ora 18:00, cu întoarcere la domiciliul mamei până duminică seara la ora 18:00; – cu ocazia sărbătorilor de Paşte şi Crăciun, în anii impari va petrece Crăciunul cu tatăl o săptămână, iar în anii pari va petrece Paştele cu tatăl o săptămână. – în timpul vacanţei de vară copilul va sta cu tatăl în perioada 15-31 iulie a fiecărui an; – în timpul vacanţei scurte de peste an se va respecta programul stabilit pentru perioada de şcoală, în esență, cu următoarea motivare:

Raporturile dintre părinţi şi copii constituie una dintre componentele esenţiale ale vieţii de familie şi, deci, protecţia lor trebui recunoscută cu precădere. În conformitate cu jurisprudenţa C.E.D.O., viaţa comună nu este un element indispensabil pentru a exista o viaţă familială între părinţi şi copiii minori. Aceasta înseamnă că în cazul în care părinţii nu mai convieţuiesc, trebuie organizat un program de vizitare a copilului de către părintele căruia nu i-a fost încredinţat. Este, aşadar, în interesul copilului, dar şi al părintelui la care nu s-a stabilit locuinţa minorului de a avea o viaţă de familie, deziderat ce se poate realiza numai prin menţinerea legăturilor personale în mod efectiv. Celălalt părinte căruia i-a fost încredinţat copilul şi care este debitorul obligaţiilor corelative este ţinut să îi asigure fostului partener, care şi-a păstrat calitatea de părinte, realizarea efectivă a drepturilor conferite de lege. 

S-a mai reţinut în jurisprudenţa CEDO că „acolo unde relaţia cu părintele pare să ameninţe acele interese sau să interfereze cu acele drepturi, autorităţile naţionale trebuie să realizeze un echilibru între ele. Ceea ce este hotărâtor este dacă autorităţile naţionale au luat toate măsurile necesare pentru a facilita întâlnirea, aşa cum este în mod rezonabil cerut în circumstanţele speciale ale fiecărei cauze (a se vedea Hokkanen, supra, pct. 58). 

În ceea ce priveşte obligaţia statului de a lua măsuri pozitive, Curtea a reţinut că art. 8 include dreptul ca părinţii să urmeze anumiţi paşi pentru se reuni cu copiii lor, precum şi obligaţia autorităţilor naţionale de a lua asemenea măsuri. Acest lucru nu se aplică doar în cazurile în care copilul este luat în grija statului şi sunt puse în aplicare măsuri de îngrijire, ci şi în cazurile în care între părinţi şi/sau alţi membri ai familiei copilului iau naştere dispute care au ca obiect întâlnirile cu copiii şi reşedinţa acestora (a se vedea Hokkanen împotriva Finlandei, 23.09.1994, pct. 55). Fiind vorba de obligaţia statului de a dispune măsuri pozitive, Curtea a afirmat în permanenţă că art. 8 implică dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, precum şi obligaţia autorităţilor naţionale de a dispune aceste măsuri (a se vedea, de exemplu, hotărârile Eriksson împotriva Suediei din 22 iunie 1989, seria A nr. 156, pag. 26-27, alin. 71, Margareta şi Roger Andersson împotriva Suediei din 25 februarie 1992)

Cu toate acestea, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri în acest scop nu este absolută, deoarece este posibil ca reluarea convieţuirii cu minorii care au locuit un timp cu celălalt părinte să nu se realizeze atât de uşor, să nu se poată face imediat şi să necesite unele măsuri pregătitoare. Natura şi anvergura acestora depind de circumstanţele fiecărei cauze, dar înţelegerea şi cooperarea din partea tuturor persoanelor vizate constituie întotdeauna un factor important. În ipoteza în care contactele cu părinţii riscă să ameninţe aceste interese sau să încalce drepturile respective, autorităţile naţionale trebuie să vegheze la stabilirea unui raport de proporţionalitate între ele (Hotărârea Hokkanen , pct. 58).

Tribunalul reţine că, pe plan intern, există dispoziţii legale ce să permită instanţelor limitarea sau chiar interzicerea relaţiilor dintre părinţi şi copii, dar doar în condiţiile şi în măsura în care există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului, aşa cum prevedere art. 17, alin. 3 din Legea nr. 272/2004 Dar, în prezenta cauză, tribunalul constată că o astfel de măsură de interdicţie nu este necesară, nu există nici un motiv pertinent, nici o nevoie imperioasă în sensul Convenţiei, care să ducă la concluzia că restabilirea relaţiilor dintre apelant şi minor ar fi de natură să îl prejudicieze în vreun fel pe acesta din urmă şi care, astfel, să justifice neacordarea sprijinului din partea statului în vederea restabilirii unor legături cât mai strânse.

În apel a fost administrata proba cu raportul de expertiză psihologică prin care s-a apreciat de d-na psiholog că pentru reluarea legăturii intre cei doi, că este necesară urmarea unui program de consiliere adresat părinților pentru diminuarea conflictului dintre ei şi focalizarea pe activități specifice coparentalităţii cooperante, un program psihoterapeutic de lungă durată pentru apelant şi un program de scurtă durată pentru dezvoltarea abilităților de parenting, ulterior o consiliere/psihoterapie de familie, considerând că pentru moment minorul are nevoie să simtă că deține controlul, că decizia de a se vedea sau nu cu tatăl îi aparține, apreciindu-se şi că atunci când va sesiza schimbări reale în abordarea şi atitudinea tatălui şi va fi încurajat de mama va găsi în el resurse pentru a da spațiul şi timp tatălui în viaţa sa.

Cu toate acestea, raportat la ansamblul probator administrat în dosar şi ținând seama de criteriile necesar a fi avute în vedere la momentul analizei unei cereri de stabilire a unui program de vizitare, tribunalul reține că în cauză nu a identificat vreo împrejurare de o gravitate extraordinară care l-ar îndreptăți să considere că prin stabilirea unui program de vizitare progresiv interesul superior al minorului ar fi prejudiciat, nici în raport de vârsta, nici in raport de nevoile sale sau de starea de fapt rezultată din dosar.

Aşa cum rezultă din raportul de expertiză depus la dosar refuzul minorului de a petrece timp cu tată său se datorează şi influenţei mamei pe care copilul o idealizează, părinte ce nu e deschis spre coparentalitate, aceasta considerând că tatăl nu are nimic bun de oferit copilului său. Or, o asemenea atitudine nu poate fi însă validată de tribunal, neputând fi reţinută ca fiind exercitată în interesul superior al minorului, acela de a dezvolta relaţii fireşti cu ambii părinţi, scop în care părinţii trebuie să colaboreze, să ia toate măsurile necesare educării şi dezvoltării sale – inclusiv prin apelarea la consiliere psihologică de specialitate.

În faţa refuzului categoric al copilului de a petrece timp cu tatăl său, dar ţinând seama că nu există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului prin restabilirea acestei legături, trebuie luate măsuri concrete pentru a reasigura, păstra şi dezvolta relația dintre cei doi. Or, aceasta implică a li se da minorului și tatălui posibilitatea de a petrece timp împreună singuri, conferind celor doi posibilitatea să dezvolte relația de atașament, prin dezvoltarea unui sentiment de securitate a minorului în prezența tatălui și prin dezvoltarea abilităților tatălui de a face față nevoilor minorului, în scopul ajungerii ca pe viitor relaţia dintre cei doi să se bazeze pe încredere şi dorinţă de a petrece împreună timp de calitate. 

(Decizia civilă nr. 1325/A/2023, pronunțată de Tribunalul Cluj)