Arhive categorie: Drept comercial

Contestație la executare. Contract de credit pentru investiții imobiliare. Prescripţia dreptului de a cere executarea silită. Data de la care curge termenul de prescripție de 3 ani, pervăzut de art. 706 alin. 1 C.pr.civ. Inaplicabilitatea termenului de prescripție de 10 ani, prevăzut de art. 706 alin. 1 teza finală pentru titlurile emise în materia acţiunilor reale imobiliare.

Prin contestaţia la executare formulată de contestatori în contradictoriu cu intimata EOS CREDIT

FUNDING DAC s-a solicitat anularea încheierii civile de încuviințare a executării silite şi anularea actelor de executare silită efectuate în dosarul execuţional nr. 1806/2019 al BEJ.

Prima instanţă a admis contestaţia la executare, reţinând că a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită.

Titlul executoriu este reprezentat de contractul de credit bancar pentru investiţii imobiliare încheiat la data de 30.05.2008 între BCR SA şi contestatori, modificat ulterior prin actul adiţional nr. 1 din 31.05.2008 şi actul adiţional din 23.09.2010. Împrumutaţii au luat un credit în valoare de 96.042,50 euro pentru achiziţionarea imobilului situat în Turda şi care a făcut obiectul contractului de ipotecă autentificat de BNP I.V.

Contractul de credit este supus reglementării Legii nr. 190/1999 care defineşte creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare ca fiind creditul acordat cu îndeplinirea cumulativa a următoarelor condiţii: l. este acordat în scopul efectuării de investiţii imobiliare cu destinaţie locativă sau cu alta destinaţie decât cea locativa ori în scopul rambursării unui credit ipotecar pentru investiţii imobiliare contractat anterior; 2. acordarea creditului este garantată cel puţin cu ipoteca asupra imobilului care face obiectul investiţiei imobiliare pentru finanţarea căreia se acorda creditul, respectiv cu ipoteca asupra imobilului obiect al investiţiei imobiliare pentru finanţarea căreia a fost anterior acordat un credit ipotecar pentru investiţii imobiliare, a cărui rambursare urmează a fi astfel finanțata(art. 2 lit. c).

Creditul a fost acordat în scopul efectuării de investiţii imobiliare cu destinaţie locativă, respectiv achiziţionării imobilului situat în Turda iar acordarea creditului a fost garantată cu ipoteca asupra acestui imobilului, astfel că executarea contractului se impune a se face în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 190/1999.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 190/1999, în cazul întârzierii la plata, creditorul ipotecar va trimite împrumutatului, la ultima adresa comunicata de acesta, o notificare prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire sau prin executor judecătoresc ori bancar, prevenindu-l asupra consecinţelor încălcării contractului de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare.

Art. 20 din Legea nr. 190/1999 prevede că, în cazul în care, în termen de 30 de zile de la data primirii notificării prevăzute la art. 19, împrumutatul nu executa obligaţiile asupra cărora a fost notificat, contractul de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare se considera reziliat de plin drept şi întreaga suma a creditului, cu dobânzile aferente la data operării rezilierii, devine exigibila.

Prin notificarea din data de 22.12.2013, BCR SA a adus la cunoştinţă împrumutaților că au o datorie restantă în cuantum de 2.943,09 euro, solicitându-se plata acesteia în termen de 5 zile lucrătoare de la primirea notificării, iar din extrasul de cont aflat la filele 207-331 din vol. II din dosarul judecătoriei rezultă că ultima plată a fost făcută la data de 16.08.2013, respectiv suma de 800 euro. Raportat la această stare de fapt, potrivit art. 20 din Legea nr. 190/1999, în termen de 30 de zile de la data primirii notificării, contractul de credit bancar pentru investiţii imobiliare a fost reziliat de plin drept, iar întreaga sumă a creditului şi dobânzile aferente a devenit exigibilă.

Faptul că BCR SA a declarat scadent anticipat creditul la data de 13.12.2016 este lipsit de relevanţă deoarece creditul a devenit scadent anticipat în temeiul legii, la expirarea termenului de 30 de zile de la primirea notificării din data de 22.12.2013.

Faţă de împrejurarea că declararea scadenţei anticipate a creditului a intervenit la data de 22.01.2014, ulterior intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, în conformitate cu prevederile art. 24 C.pr.civ., Tribunalul Specializat Cluj a constatat că dreptul de creanţă al cărei executare silită s-a solicitat este supus reglementărilor art. 706 C.pr.civ., după cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă.

Potrivit art. 706 alin. 1 C.pr.civ., dreptul de a cere executarea silită se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În prezentul litigiu, termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la momentul rezilierii de drept a contractului de credit de investiţii imobiliare, respectiv de la data de 22.01.2014, iar în condiţiile în care creditoarea nu a dovedit intervenirea unor cauze de întrerupere a cursului prescripţiei, termenul de prescripţie de 3 ani s-a împlinit la data de 22.01.2017, executarea demarată la data de 22.03.2019 fiind nelegală.

Apelanta a susţinut că termenul de prescripţie aplicabil în prezentul litigiu este cel de 10 ani prevăzut de art. 706 alin. 1 teza finală pentru titlurile emise în materia acţiunilor reale imobiliare. Apărarea este nefondată deoarece dreptul a cărui prescripţie se invocă este un drept personal de creanţă izvorât dintr-un contract de împrumut şi garantat cu o ipotecă convenţională, ambele titluri reprezentând titluri executorii în accepţiunea art. 120 din OUG nr. 99/2006. Titlurile puse în executare nu au fost emise în cadrul unei acţiuni reale imobiliare, respectiv nu sunt reprezentate de hotărâri judecătoreşti pronunţate în soluţionarea unui litigiu având ca obiect apărarea unui drept real imobiliar principal sau accesoriu, aceasta fiind ipoteza avută în vedere de legiuitor.

În ceea ce priveşte interpretarea propusă de către apelantă prin raportare la dispoziţiile Noului Cod Civil, respectiv art. 2.504 care reglementează prescripţia dreptului la acţiunea ipotecară, aceasta nu poate fi validată deoarece raportul juridic dedus judecăţii nu este supus acestei reglementări. Contractul de ipotecă a fost încheiat sub imperiul Vechiului Cod Civil, astfel încât conţinutul dreptului este cel conferit de legea în vigoare la momentul naşterii raportului juridic. Conform art. 6 alin. 5 din Noul Cod civil, dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa in vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. Drept urmare, efectele contractului de ipotecă încheiat la data de 13.06.2008 sunt guvernate de dreptul material aflat în vigoare la acea dată care, prin art. 1800 alin. 1 pct. 1 C.civ. stabilea că ipotecile se sting prin stingerea obligaţiei principale.

Astfel, în concepţia Vechiului Cod civil stingerea ipotecilor se realiza pe cale accesorie, prin stingerea obligaţiei de plată a creanţei principale. Cum realizarea dreptului de creanţă al creditoarei cesionare EOS CREDIT FUNDING DAC s-a prescris, valorificarea dreptului de ipotecă nu poate fi realizată conform dreptului material incident în cauză, acţiunea ipotecară întemeiată pe dispoziţiile art. 2.504 din Noul Cod civil fiind inadmisibilă.

De asemenea, nici decizia nr. 60/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu poate fi avută în vedere la soluţionarea litigiului. Prin această decizie au fost interpretate dispoziţiile art. 2.431 din Noul Cod civil raportat la art. 632 din Noul Cod de procedură civilă în sensul că este posibilă executarea silită a unei creanţe garantate printr-un contract de ipotecă valabil încheiat, ce constituie titlu executoriu, chiar dacă dreptul de creanţă însuşi nu este constatat printr-un înscris care să constituie, potrivit dispoziţiilor legale, titlu executoriu. Însă dispoziţiile Noului Cod civil nu sunt incidente în cauză deoarece, după cum s-a reţinut, raportul juridic este guvernat de legea în vigoare la momentul naşterii acestuia, iar dispoziţiile vechiului Cod civil nu cuprindeau o reglementare care să permită interpretarea oferită de Înalta Curte.

Faţă de considerentele reţinute anterior, în conformitate cu art. 480 alin. 1 coroborat cu art. 720 alin. 1 şi art. 706 alin. 1 C.pr.civ., tribunalul a reţinut că prima instanţă a soluţionat în mod legal şi temeinic excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită şi a anulat toate actele de executare silită întocmite în dosarul de executare silită al BEJ, astfel că a respins, ca neîntemeiat apelul declarat de apelanta EOS CREDIT FUNDING DAC împotriva sentinţei civile nr. 710/14.05.2020 pronunţate de Judecătoria Turda în dosarul nr. 4816/328/2019 pe care a menţinut-o în întregime, cu obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecata ocazionate.

(Sentinţa civila nr. 710/14.05.2020 pronunţate de Judecătoria Turda în dosarul nr. 4816/328/2019, definitivă prin respingerea apelului, prin Decizia nr.  1295/A/2021, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj)

Contestație la executare. Contract de credit cesionat. Momentul de la care curge termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită.

Prin Contractul de credit din data de 21.02.2006, Banca Comercială Română S.A. a acordat contestatorului un card de credit sub forma unei linii de credit în valoare de 3.000 lei pentru o perioadă de cinci ani. Creanţa rezultată din acest contract de credit a fost cesionată în anul 2007 intimatelor în cauză.

La data de 24.04.2020 a fost înregistrată la B.E.J., cererea formulată de intimatele în cauză, prin care acestea au solicitat executarea silită a creanţei în cuantum de 6.463,92 lei, reprezentând credit neachitat, dobândă, comisioane aferente şi dobândă legală, în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit mai sus menţionat.

Potrivit art. 712 alin. 1 Cod procedură civilă, împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. De asemenea, se poate face contestaţie la executare şi în cazul în care executorul judecătoresc refuză să efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act de executare silită în condiţiile legii.

Cu privire la prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, invocată de către contestator, potrivit art. 405 din vechiul Cod de procedură civilă, aplicabil în speţă prin raportare la momentul începerii prescripţiei, dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. De asemenea, alin. 2 prevede că termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a obţine executarea silită.

Pe de altă parte, conform art. 405 ind. 2 alin. 1 lit. d) din Codul procedură civilă anterior, coroborat cu art. 16 din Decretul nr. 167/1958, cursul prescripţiei se întrerupe printrun act începător de executare. Astfel, după întreruperea termenului de prescripţie, începe să curgă un nou termen de prescripţie, de asemenea de 3 ani.

Sub acest aspect, din înscrisul aflat la dosar rezultă că întreg creditul a fost declarat scadent anticipat în data de 9.10.2006. Astfel, din momentul declarării scadenţei anticipate a creditului a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a întregului credit restant.

Ori, în speţă cererea de executare silită a fost înregistrată pe rolul biroului executorului judecătoresc la data de 24.04.2020, aşadar, cum mult după împlinirea termenul de prescripţie a executării silite de trei ani, prevăzut de art. 706 alin.(1) din noul Cod de procedură civilă. Ca atare, instanţa a constatat că executarea silită a fost declanşată împotriva contestatorului în baza unui înscris care şi-a pierdut anterior începerii procedurii puterea executorie şi, ca atare, nu mai putea sta la baza desfăşurării actelor de executare, conform art. 632 alin. 1 din actualul Cod procedură civilă.

Pentru aceste considerente, instanţa a admis cererea contestatoarei şi a anulat încheierea de încuviinţare a executării silite şi toate actele de executare silită, dispunând totodată, în temeiul art. 723 Cod procedură civilă, întoarcerea executării silite. 

(Sentința civilă nr. 636/2021, pronunțată de Judecătoria Turda în dos. 3012/328/2020, definitivă prin neapelare)

Cerere de emitere a ordonanței de plată. Inadmisibilitate.

Prin Incheierea civila pronuntata in cauza, Tribunalul Specializat Cluj a respins ca inadmisibila cererea de emitere a ordonantei de plata, formulata impotriva debitoarei societatea CPM SRL. 

Confom art. 1014 C. proc. civ., procedura ordonantei de plata se aplica “creantelor certe, lichide si exigibile constand in obligatii de plata a unor sume de bani care rezulta dintr-un contract civil, inclusiv din cele incheiate intre un profesionist si o autoritate contractanta, constatat printr-un inscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui inscris, insusit de parti prin semnatura ori in alt mod admis de lege.”

In situatia de fata, chiar creditorul, prin actiunea formulata, a invederat instantei faptul ca intre parti nu exista niciun fel de contract, ci s-au desfasurat raporturi comerciale in forma simplificata. Facturile si avizele de insotire a marfii, atasate de reclamanta la dosarul cauzei, nu sunt insusite de catre debitoare, care a contestat prin intampinare imprejurarea ca livrarile de marfuri, a caror contravaloare se solicita de catre creditoare, ar fi fost facute in favoarea ei.

Instanta a inlaturat ca neprobata sustinerea creditoarei, in sensul ca livrarile de marfuri (porci) s-au facut la comanda debitoarei, la unitati de abatorizare indicate de aceasta, intrucat inscrisul “fisa parteneri-clienti” depus de catre creditoare, pentru a proba aceasta sustinere, este unul intocmit unilateral de catre creditoare, nefiind opozabil decat celui care l-a intocmit. 

Instanta a inlaturat si sustinerea creditoarei in sensul incidentei in cauza a dispozitiilor art. 277 alin. 2 Cod proc.civ., nefiind probata ipoteza de aplicare a acestei norme legale, respectiv ca facturile nesemnate ar fi utilizate in mod obisnuit in exercitiul activitatii intreprinderii partilor pentru a constata un act juridic, regula in ceea ce priveste facturile fiscale fiind in sens contrar, respectiv acela ca se impune acceptarea lor expresa de catre debitoare prin semnatura de primire, imprejurare ce rezulta din faptul ca in chiar formularul tipizat al facturilor fiscale se regaseste o rubrica alocata semnaturii de primire, care este si intitulata ca atare. 

Pentru considerentele aratate, constatand ca intre parti nu a fost incheiat in forma scrisa un contract constatator al creantei care sa fi fost insusit de catre debitoare prin semnatura, iar facturile fiscale, avizele de insotire a marfii si scrisorile de transport CMR de care se prevaleaza creditoarea nu au fost acceptate prin semnatura de catre debitoare, nefiind facuta nici dovada acceptarii tacite a facturilor de catre debitoare si nici dovada recunoasterii debitului de catre debitoare, astfel ca creanta invocata de catre creditoare nu este certa, tribunalul a retinut ca nu sunt intrunite conditiile de admisibilitate prevazute de art. 1014 alin. 1 Cod proc.civ., contestatia debitoarei sub aceste aspecte fiind intemeiata, motiv pentru care, in baza dispozitiilor art. 1021 alin. 1 Cod proc.civ., tribunalul a respins, ca inadmisibila, cererea de emitere a unei ordonante de plata.

(Incheierea civila nr. 283/2020, pronuntata de Tribunalul Specializat Cluj in Dos. 1084/1285/2019)

Încuviințare executare silită. Creanță cesionată. Lipsa titlului executoriu.

Prin încheierea civilă nr. 4730/27 decembrie 2016 pronunţată în dosarul nr. 7335/328/2016, Judecătoria Turda a respins cererea depusă de executorul judecătoresc privind pe creditoarea SECAPITAL S.a.R.L având ca obiect încuviinţarea executării silite a contractului de credit încheiat între BRD GROUPE SOCIETE GENERALE SA în calitate de împrumutător şi debitorul AAL, în calitate de împrumutat, reţinând, în esenţă, că partea care a solicitat încuviinţarea executării silite nu are un titlu executoriu susceptibil de a fi pus în executare.

Învestit cu soluționarea apelului formulat de SECAPITAL S.a.R.L, Tribunalul Specializat Cluj a reţinut că reprezintă o chestiune de ordine publică calitatea de titlu executoriu al unui act juridic, declararea prin lege ca atare a unui act juridic fiind prerogativa exclusivă a legiuitorului.

Contractele de împrumut sub semnătură privată nu au, de regulă, calitatea de titluri executorii. Cu toate acestea, prin excepţie, în considerarea calităţii de împrumutător frecvent a instituţiilor financiare (bancare şi nebancare, inclusiv societăţile de leasing), legea recunoaşte contractelor de credit încheiate de instituţiile financiare valoarea de titluri executorii. În acest sens, art. 120 din OUG nr. 99/2006 stabileşte că contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit constituie titluri executorii.

Relativ la creanţele rezultate din contractele de credit încheiate de o instituţie de credit şi cesionate ulterior, tribunalul reţine că cesiunea de creanţă reprezintă operaţiunea prin care creditorul cedent transmite, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, dreptul de creanţă unei alte persoane, numită cesionar, care devine astfel credito r în locul său, însă, ceea ce se transmite este dreptul de creanţă, care nu se confundă cu titlul executoriu, acesta din urmă neputând fi transmis prin cesiune de creanţă. De altfel, dispoziţiile art. 120 din OUG nr. 99/2006, potrivit cărora contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit constituie titluri executorii, sunt lipsite de orice echivoc şi conferă caracterul de titlu executoriu doar acelor contracte care sunt încheiate de o instituţie de credit.

Fără îndoială, cesiunea de creanţă are ca efect transferul dreptului de creanţă din patrimoniul cedentului în patrimoniul cesionarului, creanţa fiind transmisă cu toate accesoriile şi garanţiile ei, însă titlul executoriu constituit în baza legii şi în considerarea persoanei, în speţă a instituţiei financiare, nu poate fi transmis în temeiul contractului de cesiune, nefiind nici un accesoriu al dreptului de creanţă şi nici o garanţie.

Mai mult, o cesiune de creanţă nu poate avea aceeaşi valoare juridică cu o cesiune de contract (sub imperiul NCC) pentru ca cesionarul să preia inclusiv valoarea executorie a acestuia, ci este doar un act juridic în temeiul căruia cesionarul a preluat exclusiv dreptul de a solicita restituirea împrumutului de la debitor, fără însă a se putea bucura şi de forţa executorie a contractului de împrumut încheiat de o instituţie de credit.

În ce priveşte dispoziţiile art. 1568 Cod civ., cesiunea de creanţă odată notificată debitorului, îndreptăţeşte pe creditorul cesionar să invoce creanţa cedată fată de debitorul cedat, însă aceasta nu înseamnă că acesta dobândeşte însuşi titlul executoriu deţinut de creditorul cedent. Astfel, în lipsa unei

prevederi legale în sens contrar, caracterul de titlu executoriu al contractului de  credit încheiat de o instituţie financiară, cum este creditoarea cedentă BRD – GROUPE SOCIETE GENERALE S.A, o priveşte doar pe aceasta, în baza dispoziţiilor art. 120 din OUG nr. 99/2006, ca fiind creditoarea menţionată si individual izată în însuşi cuprinsul titlului executoriu, iar nu şi pe eventualii creditori cesionari ai creanţei rezultate din acel contract, ceea ce se cesionează în condiţiile art. 1568 Cod civ., fiind creanţa, iar nu titlul executoriu.

În ceea ce priveşte prevederile art. 644 Ncpc, se apreciază că acestea nu modifică cu nimic concluzia anterior expusă. Astfel, se constată că potrivit articolului menţionat, „sunt părţi în procedura de executare silită creditorul şi debitorul.

Calitatea de creditor sau de debitor se poate transmite oricând în cursul executării silite, potrivit legii. În acest caz, actele de executare îndeplinite până la data transmiterii calităţii procesuale produc efecte, în condiţiile legii, faţă de succesorii în drepturi ai creditorului sau ai debitorului, după caz”. Textul enunţat are, însă, incidenţă exclusiv în cadrul unei executări silite deja demarate, iar aplicarea acestuia nu poate fi extinsă prin analogie în cazul de faţă, fiind în prezenta a două situaţii de fapt complet diferite, premisele de la care porneşte analiza fiind de asemenea complet diferite. Transmiterea calităţii de creditor în cursul executării silite, permisă de dispoziţiile art. 644 Ncpc, se realizează la un moment la care condiţiile prevăzute de lege pentru încuviinţarea executării silite, privind calitatea părţilor, existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile, precum şi a unui titlu executoriu, au fost deja analizate.

Legiuitorul a reglementat prin acest text efectele transmiterii calităţii procesuale în cursul executării silite, arătând în acest sens că „actele de executare îndeplinite până la data transmiterii calităţii procesuale produc efecte, în condiţiile legii, faţă de succesorii în drepturi ai creditorului sau ai debitorului, după caz”. 

Dispoziţiile legale invocate nu fac altceva decât să îi facă opozabile noului creditor actele de executare anterior efectuate, opţiunea legiuitorului fiind în sensul de a nu impune noului creditor obligaţia de a parcurge la rândul său etapa încuviinţării executării silite şi a reface toate actele de executare. Or, nu se poate desprinde din această împrejurare concluzia că, în urma transmiterii calităţii procesuale, noul creditor a obţinut însuşi titlul executoriu. 

Prin urmare, soluţia instanţei de fond a fost apreciată ca legală si temeinică si a fost menținută, în considerarea motivelor mai sus expuse.

(Decizia civilă nr. 1691/A/2017, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj in dos. 7335/328/2016*)

Suspendare executare silită. Noțiunea de motive temeinice. Dreptul la locuință.

Potrivit art. 719 alin. 1 Cod procedură civilă, „Până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părţii interesate şi numai pentru motive temeinice, instanţa competentă poate suspenda executarea”, iar potrivit art. 719 alin. 2 Cod procedură civilă, „Pentru a se dispune suspendarea, cel care o solicită trebuie să dea în prealabil o cauţiune, calculată la valoarea obiectului contestaţiei” conform regulilor stabilite la lit. a)-d) din art. 719 alin. 2 Cod procedură civilă.

Analizând cererea petenţilor prin prisma condiţiilor de admisibilitate a cererii de suspendare a executării silite prevăzute de art. 719 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, instanţa a constatat că, în cauză, s-a făcut dovada consemnării cauţiunii în cuantum de 10.239,31 lei, conform recipisei de consemnare nr. 205500522/1 din 05.06.2019.

Cu privire la îndeplinirea celeilalte condiţii prevăzute de lege, respectiv existenţa unor motive temeinice, instanţa reţine că în cadrul contestaţiei la executare ce face obiectul dosarului nr. /328/2019, petenţii au invocat ca şi motive de nelegalitate a executării silite, prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, faptul că executarea silită a fost demarată în lipsa unui titlu exececutoriu, lipsa dovezii calităţii de reprezentant al mandatarului care a depus cererea de executare silită, lipsa calităţii de creditor al EOS CREDIT FUNDING BL DAC, precum şi lipsa caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei executate.

Analizând dosarului execuţional şi înscrisurile existente la dosar, instanţa a reţinut că în cadrul dosarului execuţional s-a demarat procedura de executare silită imobiliară cu privire la imobilul proprietatea petenţilor care reprezintă unicul imobil al petenţilor şi, totodată locuinţa acestora şi al celor 2 copii minori ai acestora.

Existând posibilitatea reală ca petenţii şi cei doi minori ai acestora să fie evacuaţi din unicul imobil al familiei, în condiţiile în care există posibilitatea ca executarea silită să fie  anulată pe calea contestaţiei la executare, instanţa consideră că este îndeplinită şi condiţia existenţei unor motive temeinice pentru a suspenda executarea silită.

În consecinţă, instanţa de fond a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 719 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă și a dispus suspendarea executării silite până la soluţionarea contestaţiei la executare, formulată de petenți.

În apel, Tribunalul Specializat Cluj a constatat, în acord cu prima instanţă, că există motive temeinice, invocate de către debitori, pentru suspendarea temporară a executării silite.

Imobilul obiect al executării silite constituie locuinţa familiei debitorilor, astfel că odată scos la licitaţie și adjudecat, există posibilitatea ca debitorii intimați să fie evacuaţi şi puşi într-o situaţie delicată. După cum CJUE a subliniat într-o cauză privind contractele încheiate de consumatori, invocată și de intimați, respectiv cauza C-34/13 Monica Kusionova c. Smart Capital., în dreptul Uniunii dreptul la locuinţă este un drept fundamental garantat şi pierderea locuinţei familiei pune familia consumatorului într-o situaţie fragilă (prg. 63, 65). Din această hotărâre se poate trage concluzia că locuinţa familiei nu poate fi pusă în executare în orice condiţii, ci trebuie păstrată proporţionalitatea între interesul pecuniar al creditorului profesionist şi dreptul consumatorilor la apărarea vieţii de familie, respectiv a dreptului la locuinţă.

Analizând această proporționalitate, tribunalul a constatat că nici întoarcerea executării silite, invocată de apelantă, nu constituie în această ipoteză o soluţie viabilă, în condiţiile în care dacă executarea silită s-ar desfiinţa, iar imobilul ar fi fost adjudecat sau chiar supus unor înstrăinări ulterioare, preluarea acestuia de către debitori ar fi dificilă, dacă nu chiar imposibilă în cazul terților dobânditori de bună-credinţă, raportat la art. 723 alin. 2 C.proc.civ.

Aşadar, continuarea vânzării imobilului locuinţa contestatorilor pentru o creanţă contestată impune concluzia că interesele debitorilor ar fi grav vătămate prin executarea silită, iar aceste interese prevalează faţă de cele ale creditoarei, a cărei executare silită este oprită doar temporar, urmând ca după clarificarea aspectelor invocate să poată continua executarea silită în măsura în care în urma analizei pe fond a contestaţiei la executare aceasta ar fi neîntemeiată.

Totodată, după cum corect a reținut și prima instanță, efectele temporare ale suspendării executării silite în patrimoniul apelantei sunt atenuate de posibilitatea recuperării eventualelor pagube prin executarea cauţiunii în valoare de 10.239,31 lei, consemnată la dispoziția instanței, valoare lichidă care, în condiţiile desfăşurării normale a procesului civil având ca obiect contestaţie la executare, va acoperi prejudiciile suferite de apelantă prin întârzierea executării silite.

Deci, contrar susținerilor apelantei, prima instanță nu a dispus automat suspendarea executării silite, doar ca urmare a formulării unei contestații la executare, ci a analizat dacă există motive temeinice în acest sens, motive care, după cum s-a reținut mai sus, au fost dovedite în cauză.

În consecință, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 480 alin. 1 C.proc.civ., Tribunalul Specializat Cluj a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta EOS CREDIT FUNDING BL DAC.

(Încheierea civilă nr. 2058/2019 pronunţată de Judecătoria Turda în dosarul nr. 4816/328/2019/a1, definitivă prin respingerea apelului prin Decizia civilă nr. 1547/2019, pronunțată de tribunalul Specializat Cluj.)

Contract de credit. Clauze abuzive. Comision de administrare credit.

Prin sentinţa civilă nr. 7818/2017 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca la data de 08.11.2017 a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta BRD – GROUPE SOCIETE GENERALE SA şi în consecinţă instanţa a constatat nulitatea absoluta a clauzei abuzive referitoare la comisionul de administrare cuprinsă în Contractul de Credit încheiat între părţi şi a obligat parata BRD – GROUPE SOCIETE GENERALE SA să restituie reclamanţilor sumele încasate lunar cu titlul de comision de administrare începând cu data încheierii contractului.

Prin decizia civilă nr.2186 din 22.10.2018 pronunţată în dosarul nr. 9074/211/2017 al Tribunalului Specializat Cluj s-a respins ca neîntemeiat apelul declarat de apelanta BRD GROUPE SOCIETE GENERALE SA, împotriva sentinţei civile nr. 7818/2017 pronunţate la 08.11.2017 în dosarul  9074/211/2017 al Judecătoriei Cluj-Napoca, pe care a menţinut-o în întregime.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs BRD – GROUPE SOCIETE GENERALE SA solicitând admiterea recursului, casarea în totalitate a hotărârii recurate şi rejudecarea procesului în fond de către instanţa de recurs, cu consecinţa admiterii apelului formulat de către recurenta şi respingerii cererii introductive de instanţă. Recursul a fost respins neîntemeiat.

Pentru a ponunța aceste soluții instanțele au avut in vedere urmatoarele argumente:

În materia protecţiei consumatorilor, prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislatia natională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european si cel national au urmărit atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instantei de judecată posibilitatea de a analiza acele clauze, în măsura în care se apreciază că sunt abuzive. O asemenea interventie nu încalcă principiul fortei obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 Cod civil, libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discretionară de a contracta. Raportându-se la jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului redata in cele ce preced, jurisprudenţa ce este obligatorie pentru instanţele naţionale si la prev. art. 4 alin. 2 teza finala din Directiva 93/13/CEE a Consiliului (dreptul Uniunii Europene impunându-se a fi aplicat cu prioritate fata de prev. art. 20 alin. 2 din Constitutie), instanţa a considerat că are posibilitatea să analizeze caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind comisionul de administrare.

Documentul supus spre analiză reprezintă un contract standard, preformulat şi, prin urmare, este incidentă o prezumţie simplă potrivit căreia clauzele cuprinse în acesta nu au fost negociate direct cu consumatorul, în baza art. 4 alin.3 teza finală din Legea nr. 193/2000, conform căruia pârâtei îi revine obligaţia de a proba faptul că aceste clauze au fost negociate, o asemenea probă nefiind făcută în speţă. 

Cu privire la acest aspect se reţine că legea impune ca fiecare clauză contractuală, în parte, să fie rezultatul negocierii dintre consumator şi profesionist, sarcina probei în acest sens revenind profesionistului. Cu privire la acest aspect, nu se poate reţine apărarea pârâtei din întâmpinare, privind faptul că reclamanţii nu au făcut dovada unei solicitări de negociere, câtă vreme legiuitorul a prevăzut în mod expres că sarcina probei revine profesionistului. De asemenea, această negociere ar presupune faptul că reclamanţii au avut o şansă rezonabilă de a face propuneri care să poată duce la modificarea contractului de credit. Mai mult, nu s-a probat nici măcar faptul că reclamanţilor li s-ar fi adus la cunoştinţă posibilitatea iniţierii unei negocieri la momentul încheierii contractului.

Simplul fapt că reclamanţii aveau opţiunea de a evalua alte oferte, cu posibilitatea de a refuza încheierea prezentului contract, nu este de natură să conducă la ideea că a existat o negociere, neexistând echivalenţă între aceste situaţii. A decide în sens contrar, şi anume că simpla posibilitate de a încheia sau nu un anumit contract înseamnă a îi negocia clauzele, ar însemna să se lase fără aplicabilitate practică reglementările privind clauzele abuzive, câtă vreme există foarte puţine contracte pe care un consumator este obligat să le încheie.

A negocia o clauză contractuală presupune a oferi consumatorului posibilitatea de a îşi spune opinia cu privire la aceasta, precum şi şanse rezonabile ca prin aceasta să ducă la modificarea clauzei, ceea ce în speţă nu s-a dovedit că s-ar fi întâmplat. Trebuie subliniat, însă, că legea nu prezumă caracterul abuziv al clauzelor contractuale pre-formulate, ci doar faptul că asemenea clauze nu sunt negociate cu consumatorii. Astfel, ceea ce se reproşează băncii nu este faptul că a optat pentru folosirea unor contracte de adeziune, ci faptul că în redactarea contractelor a folosit clauze care sunt de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Analizând prevederea privind comisionul de administrare credit, instanţa a apreciat că ea nu poate fi considerată ca făcând parte din definirea obiectului principal al contractului, prin urmare poate fi analizată din punct de vedere al caracterului abuziv, chiar dacă ar fi exprimată în mod clar şi inteligibil. Astfel, comisionul de rambursare anticipată nu reprezintă o prestaţie esenţială, câtă vreme esenţa raportului contractual este acordarea împrumutului şi preţul acestuia, care se regăseşte exclusiv în dobândă, iar nu şi în celelalte costuri prevăzute în convenţie.

Raportat la cerinţa ca această clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, instanţa a reţinut că această condiţie este îndeplinită.

Chiar dacă s-a susţinut că acest comision reprezintă plata unui serviciu prestat de către bancă clientului, constând în realizarea activităţilor necesare gestionării creditului, el nu a fost definit în cuprinsul contractului, astfel încât nu era posibil pentru consumator să cunoască exact de ce servicii beneficiază, pentru a putea verifica dacă banca într-adevăr îşi îndeplineşte obligaţiile ce îi revin pentru suma plătită. Mai mult, deşi este adevărat că atunci când analizează caracterul abuziv al unei clauze instanţa nu este chemată să se pronunţe cu privire existenţa proporţionalităţii între preţul plătit şi produsul sau serviciul oferit, nu se poate ignora faptul că valoarea acestui comision este în mod vădit disproporţionată faţă de un eventual serviciu de supraveghere a creditului de către pârâtă, din moment ce, potrivit scadenţarului, acesta are o valoare de aproximativ o pătrime/ o treime din valoarea dobânzii, care este obiectul principal al contractului.

Nu se pot reţine apărările pârâtei în sensul că se justifică comisionul de administrare credit din cauză că s-a acordat un împrumut prin programul Prima Casa care are costuri plafonate, deoarece şi în aceste caz costurile trebuiau negociate cu reclamanţii şi stabilite astfel încât să nu creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Întrucât consumatorul este în imposibilitate de a cunoaşte şi verifica serviciile pentru care s-a stabilit o valoare atât de mare a unui comision, s-a constatat că există dezechilibrul solicitat de lege, instanţa urmând a constata caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de administrare.

Pentru aceste motive instanţa a constatat nulitatea absolută a clauzei abuzive referitoare la comisionul de administrare si a dispus punerea parţilor in situaţia anterioara in sensul că obligării paratei BRD – GROUPE SOCIETE GENERALE SA sa restituie reclamanţilor sumele încasate lunar cu titlul de comision de administrare începând cu data încheierii contractului.

(Sentinţa civilă nr. 7818/2017 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, în dos. 9074/211/2017, definitivă prin respingerea apelului, prin Decizia civilă nr. 2186/2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj si recursului prin Decizia civilă nr. 435/2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj.)

Contestație tabel preliminar de creanțe. Penalități de întârziere. Punere în întârziere a debitoarei.

Prin Sentinta civila, pronuntata de tribunalul Specializat Cluj, s-a respins contestatia la tabelul preliminar de creante, formulata de administratorul special al societatii “C” SRL. Pentru a pronunta aceasta hotarare, Tribunalul a retinut ca in tabelul preliminar de creante al societatii “C” SRL a fost inscrisa creanta creditorului CLHF, constand in penalitati de intarziere aferent executarii cu intarziere a obligatiei de predare a apartamentului, obiect al antecontractului incheiat intre parti.

Potrivit acestui antecontract, apartamentul urma sa fie predat in starea convenita, cu racordul la utilitati iar in termen de cel mult 20 de zile de la data semnarii procesului-verbal de receptie, debitoarea avea obligatia de a inscrie imobilul in cartea funciara si de a efectua demersurile in vederea incheierii contractului de vanzare-cumparare in forma autentica. Mai mult, debitoarea, societatea “C” SRL, s-a obligat sa finalizeze lucrarile de constructie si sa semneze procesul-verbal de predare-primire a lucrarilor, pana cel tarziu la data de 20.12.2008, partile stipuland in mod expres faptul ca orice termen stabilit in contract este considerat esential. Potrivit aceluiasi antecontract, pentru predarea cu intarziere sau in neconformitate cu cele convenite, debitoarea va datora creditorului penalitati de intarziere in cuantum de 0,11%, calculate pe zi de intarziere ce depasteste data de 1.03.2009, asupra sumei achitate de creditor.

Simpla convocare a creditorului la receptia finala nu echivaleaza cu o acceptare a receptiei, intrucat potrivit proceselor verbale, depuse de creditor, acesta a formulat obiectiuni, in ceea ce priveste starea imobilului, acesta fiind indreptatit la indeplinirea obligatiei intocmai cum aceasta a fost stipulata. Astfel, nu se poate vorbi de o acceptare tacita de catre creditor a receptiei, asa cum afirma contestatorul, in cauza fiind indeplinite conditiile angajarii raspunderii contractuale a debitoarei, respectiv: exista un contract comercial, exista o intarziere in executarea obligatiei debitoarei si o executare necorespunzatoare a obligatiei, fapt care e imputabil acesteia si care a dus la producerea unui prejudiciu in patrimoniul creditorului, prejudiciu al carui cuantum a fost stabilit conventional de catre parti prin antecontract, administratorul judiciar procedand in mod corect la inscrierea acestei creante, reprezentand penalitati de intarziere, in tabelul preliminar de creante al debitoarei “C” SRL. 

Impotriva acestei sentinte a declarat recurs debitoarea, societatea “C” SRL. Recursul a fost admis, cu motivarea ca desi declarativ partile au stabilit ca termenele sunt esentiale, in derularea raporturilor contractuale, partile au fost de acord cu prelungirea unor termene, pentru remedierea deficientelor, astfel ca pentru a putea pune in discutie obligatia debitoarei de a plati penalitati contractuale pentru executarea cu intarziere a obligatiei asumate, este necesara punerea in intarziere a debitorului obligatiei. Curtea a constatat ca o astfel de punere in intarziere a debitorului nu a existat. Pana la data deschiderii procedurii insolventei debitoarei, creditorul nu a solicitat debitoarei executarea obligatiei sau eventual desfiintarea conventiei incheiate si, prin urmare, debitoarea nu datoreaza penalitati de intarziere. Dispozitiile art. 43 din vechiul cod comercial, potrivit carora datoriile comerciale lichide si platibile in bani produc dobanda de drept din ziua in care devin exigibile, nu sunt incidente, intrucat in speta nu ne aflam in prezenta unor datorii comerciale lichide si platibile in bani ci a unei obligatii de a face, asumata prin conventia incheiata intre parti, obligatie neexecutata corespunzator de catre debitoare.

Impotriva acestei hotarari a formulat contestatie in anulare creditorul, aratand ca potrivit art. 318 teza 1 c.p.c., dezlegarea recursului este rezultatul unei erori materiale. Contestatia in anulare a fost admisa.

Desi in recurs s-a retinut ca nu ar exista o punere in intarziere a debitoarei, curtea a observat ca exista o punere in intarziere, prin notificare expediata prin posta cu confirmare de primire. Desi este discutabila insasi necesitatea unei notificari, curtea, cu ocazia solutionarii contestatiei in anulare, nu a intervenit in rationamentul initial al instantei de recurs, ci doar a asanat concluzia la care instanta de recurs a ajuns dintr-o eroare materiala, prin neobservarea notificarii formulate de creditor. Prevederile antecontractului de vanzare-cumparare nu pot fi ignorate, in raport de conduita culpabila a debitoarei si de punerea acesteia in intarziere.

Pentru aceste motive, Curtea de Apel Cluj a admis contestatia in anulare, formulata de creditor si a respins recursul declarat de societatea “C” SRL, mentinand in intregime sentinta pronuntata de Tribunalul Cluj.


(Decizia civila nr. 52/2012, pronuntata de Curtea de Apel Cluj in Dos. 169/33/2012)

Suspendarea platii comisionului bancar pana la solutionarea actiunii de fond. Admiterea cererii de ordonanta presedintiala.

Prin cererea de ordonanta presedintiala, reclamantii au solicitat, in temeiul art. 581 al. 1 c.pr.civ., in contradictoriu cu parata OTP Bank Romania SA, suspendarea platii comisionului lunar aferent creditului pentru nevoi personale garantat cu ipoteca pentru persoane fizice contractat de acestia si, in consecinta, sa fie obligata parata sa nu mai perceapa acest comision pana la data pronuntarii unei hotarari judecatoresti irevocabile in cauza in care reclamantii au solicitat sa se constate nelegalitatea perceperii de catre parata a comisionului lunar aferent creditului si restituirea sumelor achitate cu titlu de comison.

 

In motivare, reclamantii au aratat ca potrivit art. 6 “taxe si comisioane” din contractul de credit acestia nu aveau de plata nici un fel de comision pe parcursul derularii contractului, cu exceptia comisionului de rambursare anticipata. Cu toate acestea, parata a perceput un comision de administrare, in temeiul scadentarului semnat de parti la data contractarii creditului.

 

Astfel, in dosarul de fond, reclamantii au solicitat sa se constatate nelegalitatea perceperii de catre parata a comisionului lunar aferent creditului contractat si, in consecinta, sa fie obligata parata sa nu mai perceapa pentru viitor acest comision si sa restituie acestora integral sumele achitate cu titlu de comision, majorari si penalitati de intarziere la plata comisionului de la data conctractarii creditului si pana la data ramanerii irevocabile a hotararii.

 

Intrucat parata percepe in continuare acest comision ceea ce are efecte semnificative asupra patrimoniului reclamantilor si poate afecta, in mod iremediabil, dreptul de proprietate al acestora asupra bunurilor aduse ca garantie, dar si a altor bunuri aflate in patrimoniul lor, reclamantii au formulat cererea de ordonanta presedintiala cu scopul de a obtine suspendarea platii comisionului pana la momentul pronuntarii unei hotarari irevocabile in cauza care face obiectul dosarului de fond.

 

Instanta de fond a admis cererea formulata de reclamanti si a dispus suspendarea platii comisionului lunar aferent contractului de credit contractat de reclamanti si obligarea paratei sa nu mai perceapa pe viitor acest comision pana la pronuntarea unei hotarari judecatoresti irevocabile in dosarul de fond. Pentru a pronunta acesta hotarare instanta a avut in vedere urmatoarele:

 

Raportat la conditia urgentei, perceperea de catre parata a comisionului de administrare neprevazut in contractul de credit are efecte semnificative asupra patrimoniului reclamantilor si poate afecta, in mod iremediabil, dreptul de proprietate al reclamantilor asupra bunurilor aduse ca garantie, dar si a altor bunuri aflate in patrimoniul lor. Astfel, prin notificarea din 17.05.2012 parata le-a adus la cunostinta reclamantilor ca inregistreaza o intarziere de 90 de zile la plata sumelor mentionate in notificare intre care 304,91 CHF comision restant. Or, o intarziere mai mare de 90 de zile la plata sumelor restante (inclusiv a comisionului lunar) da posibilitatea paratei, potrivit  contractul de credit de a trece la executarea silita asupra imobilul adus de reclamanti ca garantie. Asadar, in cauza se impune intervenirea pentru a se preveni cauzarea unei pagube iminente in patrimoniul reclamantilor.

 

Masura solicitata intruneste cerinta vremelniciei cata vreme solicitarea reclamantilor priveste imprejurarea ca suspendarea platii comisionului lunar aferent creditului contractat sa se dispuna pana la solutionarea irevocabila a dosarului de fond.

 

Cu privire la neprejudecarea fondului cauzei, pipaind doar fondul dreptului, instanta a observat ca potrivit art. 6 “taxe si comisioane” din contractul de credit reclamantii datorau doar comisionul de rambursare anticipata.

 

In aceste conditii, apreciindu-se indeplinite conditiile de admisibilitate a acestei proceduri speciale, conform art. 581 si urm. c.pr.civ. instanta a admis cererea de ordonanta astfel cum a fost formulata.

 

Instanta de recurs, Tribunalul comercial Cluj, sesizata cu recursul formulat de parata a admis in parte recursul si, in consecinta a modificat in parte hotararea pronuntata de Judecatoria Turda, in sensul ca a dispus suspendarea platii comisionului lunar doar pana la pronuntarea hotararii judecatoresti in dosarul de fond, mentinand restul dispozitiilor sentintei atacate. Decizia este irevocabila.