Prin sentinţa civilă nr. 7818/2017 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca la data de 08.11.2017 a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta BRD – GROUPE SOCIETE GENERALE SA şi în consecinţă instanţa a constatat nulitatea absoluta a clauzei abuzive referitoare la comisionul de administrare cuprinsă în Contractul de Credit încheiat între părţi şi a obligat parata BRD – GROUPE SOCIETE GENERALE SA să restituie reclamanţilor sumele încasate lunar cu titlul de comision de administrare începând cu data încheierii contractului.

Prin decizia civilă nr.2186 din 22.10.2018 pronunţată în dosarul nr. 9074/211/2017 al Tribunalului Specializat Cluj s-a respins ca neîntemeiat apelul declarat de apelanta BRD GROUPE SOCIETE GENERALE SA, împotriva sentinţei civile nr. 7818/2017 pronunţate la 08.11.2017 în dosarul  9074/211/2017 al Judecătoriei Cluj-Napoca, pe care a menţinut-o în întregime.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs BRD – GROUPE SOCIETE GENERALE SA solicitând admiterea recursului, casarea în totalitate a hotărârii recurate şi rejudecarea procesului în fond de către instanţa de recurs, cu consecinţa admiterii apelului formulat de către recurenta şi respingerii cererii introductive de instanţă. Recursul a fost respins neîntemeiat.

Pentru a ponunța aceste soluții instanțele au avut in vedere urmatoarele argumente:

În materia protecţiei consumatorilor, prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislatia natională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european si cel national au urmărit atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instantei de judecată posibilitatea de a analiza acele clauze, în măsura în care se apreciază că sunt abuzive. O asemenea interventie nu încalcă principiul fortei obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 Cod civil, libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discretionară de a contracta. Raportându-se la jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului redata in cele ce preced, jurisprudenţa ce este obligatorie pentru instanţele naţionale si la prev. art. 4 alin. 2 teza finala din Directiva 93/13/CEE a Consiliului (dreptul Uniunii Europene impunându-se a fi aplicat cu prioritate fata de prev. art. 20 alin. 2 din Constitutie), instanţa a considerat că are posibilitatea să analizeze caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind comisionul de administrare.

Documentul supus spre analiză reprezintă un contract standard, preformulat şi, prin urmare, este incidentă o prezumţie simplă potrivit căreia clauzele cuprinse în acesta nu au fost negociate direct cu consumatorul, în baza art. 4 alin.3 teza finală din Legea nr. 193/2000, conform căruia pârâtei îi revine obligaţia de a proba faptul că aceste clauze au fost negociate, o asemenea probă nefiind făcută în speţă. 

Cu privire la acest aspect se reţine că legea impune ca fiecare clauză contractuală, în parte, să fie rezultatul negocierii dintre consumator şi profesionist, sarcina probei în acest sens revenind profesionistului. Cu privire la acest aspect, nu se poate reţine apărarea pârâtei din întâmpinare, privind faptul că reclamanţii nu au făcut dovada unei solicitări de negociere, câtă vreme legiuitorul a prevăzut în mod expres că sarcina probei revine profesionistului. De asemenea, această negociere ar presupune faptul că reclamanţii au avut o şansă rezonabilă de a face propuneri care să poată duce la modificarea contractului de credit. Mai mult, nu s-a probat nici măcar faptul că reclamanţilor li s-ar fi adus la cunoştinţă posibilitatea iniţierii unei negocieri la momentul încheierii contractului.

Simplul fapt că reclamanţii aveau opţiunea de a evalua alte oferte, cu posibilitatea de a refuza încheierea prezentului contract, nu este de natură să conducă la ideea că a existat o negociere, neexistând echivalenţă între aceste situaţii. A decide în sens contrar, şi anume că simpla posibilitate de a încheia sau nu un anumit contract înseamnă a îi negocia clauzele, ar însemna să se lase fără aplicabilitate practică reglementările privind clauzele abuzive, câtă vreme există foarte puţine contracte pe care un consumator este obligat să le încheie.

A negocia o clauză contractuală presupune a oferi consumatorului posibilitatea de a îşi spune opinia cu privire la aceasta, precum şi şanse rezonabile ca prin aceasta să ducă la modificarea clauzei, ceea ce în speţă nu s-a dovedit că s-ar fi întâmplat. Trebuie subliniat, însă, că legea nu prezumă caracterul abuziv al clauzelor contractuale pre-formulate, ci doar faptul că asemenea clauze nu sunt negociate cu consumatorii. Astfel, ceea ce se reproşează băncii nu este faptul că a optat pentru folosirea unor contracte de adeziune, ci faptul că în redactarea contractelor a folosit clauze care sunt de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Analizând prevederea privind comisionul de administrare credit, instanţa a apreciat că ea nu poate fi considerată ca făcând parte din definirea obiectului principal al contractului, prin urmare poate fi analizată din punct de vedere al caracterului abuziv, chiar dacă ar fi exprimată în mod clar şi inteligibil. Astfel, comisionul de rambursare anticipată nu reprezintă o prestaţie esenţială, câtă vreme esenţa raportului contractual este acordarea împrumutului şi preţul acestuia, care se regăseşte exclusiv în dobândă, iar nu şi în celelalte costuri prevăzute în convenţie.

Raportat la cerinţa ca această clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, instanţa a reţinut că această condiţie este îndeplinită.

Chiar dacă s-a susţinut că acest comision reprezintă plata unui serviciu prestat de către bancă clientului, constând în realizarea activităţilor necesare gestionării creditului, el nu a fost definit în cuprinsul contractului, astfel încât nu era posibil pentru consumator să cunoască exact de ce servicii beneficiază, pentru a putea verifica dacă banca într-adevăr îşi îndeplineşte obligaţiile ce îi revin pentru suma plătită. Mai mult, deşi este adevărat că atunci când analizează caracterul abuziv al unei clauze instanţa nu este chemată să se pronunţe cu privire existenţa proporţionalităţii între preţul plătit şi produsul sau serviciul oferit, nu se poate ignora faptul că valoarea acestui comision este în mod vădit disproporţionată faţă de un eventual serviciu de supraveghere a creditului de către pârâtă, din moment ce, potrivit scadenţarului, acesta are o valoare de aproximativ o pătrime/ o treime din valoarea dobânzii, care este obiectul principal al contractului.

Nu se pot reţine apărările pârâtei în sensul că se justifică comisionul de administrare credit din cauză că s-a acordat un împrumut prin programul Prima Casa care are costuri plafonate, deoarece şi în aceste caz costurile trebuiau negociate cu reclamanţii şi stabilite astfel încât să nu creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Întrucât consumatorul este în imposibilitate de a cunoaşte şi verifica serviciile pentru care s-a stabilit o valoare atât de mare a unui comision, s-a constatat că există dezechilibrul solicitat de lege, instanţa urmând a constata caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de administrare.

Pentru aceste motive instanţa a constatat nulitatea absolută a clauzei abuzive referitoare la comisionul de administrare si a dispus punerea parţilor in situaţia anterioara in sensul că obligării paratei BRD – GROUPE SOCIETE GENERALE SA sa restituie reclamanţilor sumele încasate lunar cu titlul de comision de administrare începând cu data încheierii contractului.

(Sentinţa civilă nr. 7818/2017 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, în dos. 9074/211/2017, definitivă prin respingerea apelului, prin Decizia civilă nr. 2186/2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj si recursului prin Decizia civilă nr. 435/2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj.)