Prin cererea de ordonanţă preşedinţială înregistrată pe rolul Judecătoriei Turda sub dosar nr. 2817/328/2020, reclamanta a solicitat în contradictoriu cu pârâtul stabilirea locuinţei minorului, rezultat din relația părților de concubinaj, la domiciliul său, cu stabilirea unui program de vizitare a acestuia de către tată. 

În motivare, reclamanta a arătat că nu a mai suportat agresiunile fizice la care era supusă din partea pârâtului şi a părăsit domiciliul conjugal în urmă cu două – trei săptămâni. Pârâtul nu i-a permis să-şi ia fiul cu ea, iar din momentul separării îi permite acesteia să-şi vadă copilul doar ocazional şi pentru scurt timp. Pârâtul îi interzice minorului să doarmă peste noapte la locuinţa mamei, desi acesta şi-ar dori să rămână cu mama. Toate acestea au fost probate cu declarația martorului audiat în cauză.

Reglementată de art. 997-1002 din Codul procedură civilă, ordonanţa preşedinţială necesită, pe lângă condiţiile generale ale oricărei cereri în justiţie, îndeplinirea unor condiţii speciale de exerciţiu. Potrivit art. 997 alin. 1 Cod procedură civilă, instanţa de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparenţa de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor care s-ar ivi cu prilejul unei executări.

Practica judiciară constant a recunoscut dreptul instanţelor să ordone pe cale de ordonanţă preşedinţială măsuri vremelnice privitor la minori când unul dintre părinţi îşi neglijează în mod grav îndatoririle părinteşti, ori are o comportare periculoasă ori nu are în vedere interesul superior al acestora.

Judecătoria a analizat aparenţa dreptului reclamantei în raport cu susţinerile acesteia în conţinutul cererii introductive, respectiv a dreptului său în calitate de părinte, de a se stabili domiciliul minorului la domiciliul său. În lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copiilor, instanţa de tutelă stabileşte locuinţa minorului potrivit art.400 Cod civil.

În ceea ce priveşte caracterul vremelnic al acţiunii promovate de reclamantă, instanţa a reţinut că acesta este asigurat prin aceea că măsura solicitată este valabilă până la soluţionarea pe fond a cauzei înregistrate sub nr. 2817/328/2020 având ca obiect stabilire domiciliu minor şi stabilire program de vizită.

În ceea ce priveşte urgenţa măsurii, instanţa a apreciat că cererea de stabilire a domiciliului minorului şi de exercitare a dreptului părintelui de a avea legături persoane cu copilul sunt urgente prin însăşi natura lor.

În fine este îndeplinită şi condiţia de neprejudiciere a fondului, instanţa pronunţând soluţia doar în urma unei analize sumare a drepturilor părţilor şi interesului minorilor, neantamând într-un fel sau altul fondul cauzei.

Referitor la temeinicia cererilor formulate de către părţi, instanţa a reţinut următoarele:

În conformitate cu dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 272/2004, care consacră dreptul copilului la protecţia vieţii sale de familie, a art. 8 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, precum şi a practicii CEDO în aceasta materie, minorul are dreptul de a beneficia de un mediu stabil, alături cel puţin de un membru al familiei sale, care să se asigure că minorul se dezvoltă într-o ambianţă potrivită cu vârsta sa.

Hotărârile luate în privinţa minorului trebuie să concorde cu interesul superior al acestuia, enunţat ca principiu legal prin Legea nr. 272/2004. Noţiunea are ca finalitate „dezvoltarea plenară şi armonioasă a personalităţii” copilului, asigurarea unui „mediu familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste şi înţelegere”, pregătirea pentru a trăi „independent în societate” şi educaţia în spiritul idealurilor „păcii, demnităţii, libertăţii, toleranţei, egalităţii şi solidarităţii”, principii desprinse din preambulul Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990.

Apoi, conform art. 2 din Legea nr. 272/2004 interesul superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti. Respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului este reiterat şi în art. 6 lit. a) din aceeaşi lege.

Art. 2 alin. 6 din Legea nr. 272/2004 stabileşte că în determinarea interesului superior al copilului se au în vedere cel puţin următoarele: nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educaţie şi sănătate, de securitate şi stabilitate şi apartenenţă la o familie; opinia copilului, în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate, precum şi istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situaţiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violenţă asupra copilului, precum şi potenţialele situaţii de risc care pot interveni in viitor. În plus, art. 21 alin. 1 din aceeaşi lege prevede că la evaluarea interesului copilului instanţa poate avea în vedere şi aspecte precum: disponibilitatea fiecărui părinte de a-l implica pe celălalt părinte în deciziile legate de copil şi de a respecta drepturile părintești ale acestuia din urmă; disponibilitatea fiecăruia dintre părinţi de a permite celuilalt menţinerea relaţiilor personale; situaţia locativă din ultimii 3 ani a fiecărui părinte; istoricul cu privire la violenţa părinţilor asupra copilului sau asupra altor persoane; distanţa dintre locuinţa fiecărui părinte şi instituţia care oferă educaţie copilului.

În condiţiile în care părinţii nu mai locuiesc împreună, iar situaţia dintre aceştia este una tensionată, este în interesul minorului reglementarea domiciliului acestuia până la definitivarea procesului de stabilire a locuinţei sale la unul dintre părinţi de către instanţa învestită cu fondul cauzei.

În analizarea temeiniciei cererii reclamantei, s-a avut în vedere în primul rând ataşamentul puternic dezvoltat de minor faţă de mama pe parcursul primilor doi ani din viaţă, în care mama sa aflat în concediu de creştere şi îngirinjire a minorului şi în mod firesc a fost mai implicată în procesul de creştere şi educare a minorului (răspunsul pârâtului în cadrul interogatoriului). De altfel, ataşamentul profund al minorului faţă de mama şi faţă de sora sa de pe linie maternă şi dorinţa minorului de a petrece mai mult timp alături de cele două sunt evidenţiate în cauză şi de martorul PT. Din declaraţia acestuia mai reiese că locuinţa actuală a mamei oferă condiţii mai bune de locuit decât garsoniera în care locuieşte pârâtul, fiind mai spaţioasă şi dispunând de o “grădină mare mare şi livadă, în care minorul s-ar juca toată ziua“.

Instanţa a mai avut în vedere că, potrivit aceluiaşi martor, mama este în prezent în şomaj tehnic şi dispune de mai mult timp pentru a se îngriji de minor, în timp ce tatăl lucrează zilnic opt ore, iar în intervalul în care acesta este la serviciu minorul rămâne cu bunica paternă, care îl lasă mai mult singur şi să se joace pe leptop.

Un alt aspect esenţial în soluţionarea cauzei este modul în care tatăl a acţionat în momentul părăsirii domiciliului comun de către reclamantă şi ulterior acestui moment – luând copilul şi ducându-l la locuinţa bunicii paterne pentru ca mama să nu îl poată lua cu ea, iar mai apoi impunându-i reclamantei un program de vizitare a minorului aleatoriu şi discreţionar, lipsit de predictibilitate, cu limitări excesive. În acest ultim sens, instanţa a reţinut că pârâtul nu îi permite minorului să doarmă la locuinţa mamei, cu toate că acesta şi-ar dori să rămână cu mama şi peste noapte ( aspect ce reies din declaraţia martorului).

Instanţa nu a pus la îndoială condiţiile oferite minorului de tată, precum nicI faptul că tatăl îşi iubeşte fiul şi că s-a implicat activ pentru asigurarea creşterii şi educării acestuia, însă nu se poate ignora că prin conduita adoptată a urmărit in acelaşi timp sancţionarea mamei minorului şi nu a impus distincţia necesară între problemele din cuplu şi relaţia părinte-copil.

Toate aceste aspecte conduc la concluzia că locuinţa minorului se impune a fi la mama sa, în contextul în care legătura cu aceasta riscă să fie iremediabil afectată din cauza influenţei negative a tatălui, iar ceea ce trebuie să prevaleze este asigurarea unui mediu în care minorul să se dezvolte armonios şi în care să i se permită menţinerea nestingherită a legăturilor personale cu celălalt părinte.

Prin urmare, reţinând că nu există motive justificate pentru care minorul sa nu poată locui cu mama sa, ca aceasta este o persoană echilibrată şi mai calmă, care prezintă garanţii suficiente pentru respectarea interesului superior al minorului şi care beneficiază de sprijinul părinţilor săi în creşterea minorului, chiar şi din punct de vedere financiar, respectiv că locuinţa acesteia asigură condiţii adecvate de locuit, instanţa a stabilit locuinţa minorului la locuinţa mamei, până la soluţionarea procesului de stabilire domiciliul minor ce face obiectul dosarului nr. 2817/328/2020 aflat pe rolul Judecătoriei Turda.

Cu privire la cererile de stabilire cu titlu provizoriu a unui program de vizită în favoarea pârâtului, instanţa a reţinut că, în condiţiile în care părinţii nu au acelaşi domiciliu, iar până la soluţionarea proceselor de fond minorul urmează a locui cu mama sa, nu se poate nega tatălui dreptul de a avea legături personale cu copilul său. 

Art. 262 alin.2 Cod civil este explicit în a stipula că acel copil care nu locuieşte decât cu unul dintre părinţi are dreptul de a avea legături personale cu celălalt părinte, iar exerciţiul acestui drept nu poate fi limitat decât în condiţiile prevăzute de lege, pentru motive temeinice, luând în considerare interesul superior al copilului.

Aşadar, instanţa a stabilit provizoriu, până la soluţionarea litigiu de fond, un program de vizitare în favoarea tatălui, ce corespunde interesului superior al minorului şi caracterului său vremelnic şi de scurtă durată şi care să nu fie prea restrictiv.

(Ordonanța civilă nr. 714/2020, pronunțată de Judecătoria Turda, în dos. 2819/328/2020, definitivă prin neapelare)

La alegerea modalităţii concrete de exercitare a dreptului părintelui căruia nu i s-a încredinţat copilul, de a avea legături personale cu acesta şi de a veghea la creşterea, educarea şi pregătirea lui profesională, instanţa trebuie să ţină cont doar de interesul copilului, respectiv de necesitatea ca părintele în discuţie să-l poată vedea pe minor şi să ţină personal legătura cu el, pentru a constata felul în care i se asigură îngrijirea, creşterea şi sănătatea, dezvoltarea fizică şi morală şi pentru a se putea realiza şi o apropiere sufletească normală între copilul şi părintele respectiv.

Principiul interesului superior al copilului, precum şi centralitatea sa în raport cu orice decizie privitoare la copil sunt pe deplin consacrate de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 18/1990 de ratificare a Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului, de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 272/2004. Potrivit art. 48 alin. (1) din Constituţie, părinţii au dreptul şi îndatorirea de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. Astfel, legiuitorul consacră o importantă garanţie juridică, menită să prevină deturnarea autorităţii părinteşti de la scopul ei şi utilizarea ei de către părinţi în propriul lor interes şi, totodată, să asigure protejarea eficientă a intereselor copilului împotriva unor eventuale abuzuri ale părinţilor.

Dispoziţiile art. 401 alin.1 Cod civil statuează că în cazurile prevăzute la art. 400, părintele sau, după caz, părinţii separaţi de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta. Alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede că în caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă decide cu privire la modalităţile de exercitare a acestui drept. Dispoziţiile art. 14 din Legea nr.272/2004 consacră de asemenea dreptul copilului de a avea legături personale atât cu ambii părinţi, cât şi cu rudele sale şi cu celelalte persoane faţă de care a dezvoltat relaţii apropiate. Art. 15 din lege reglementează modalităţile de exercitare a relaţiilor personale.

Din ansamblul acestor dispoziţii legale, rezultă că legiuitorul consacră atât dreptul părintelui de a menţine relaţii personale cu copilul său, având în vedere că acest părinte are aceeaşi răspundere în ce priveşte creşterea şi educarea copilului, cât şi dreptul copilului care, pentru a-şi dezvolta armonios personalitatea ca viitor adult şi a avea un psihic echilibrat, are dreptul de a menţine legături personale cu ambii părinţi.

Dreptul părintelui de a menţine relaţii personale cu copilul său nu este însă unul absolut, iar criteriul determinant ce trebuie avut în vedere la stabilirea exercitării acestui drept îl reprezintă interesul superior al copilului, conform art. 264 Cod civil.

Din probele administrate (declarațiile martorilor, raport de audiere a minorilor de către psihologul Curții de Apel Cluj), instanţa a reţinut că la momentul actual cei doi minori manifestă aversiune faţă de tatăl lor, o aversiune ce face să pară inadecvată forţarea reluării  legăturilor personale dintre reclamant şi copiii săi. Comportamentul violent manifestat în trecut în familie de către reclamant şi starea de tensiune în care părţile au convieţuit par a-i fi marcat puternic pe copiii acestora, atitudinea de distanţare faţă de tatăl lor neputând fi condamnată. Chiar dacă aceste evenimente violente, relatate inclusiv de către bunica maternă, nu sunt foarte recente, efectele lor par să fie resimţite în continuare de către minori, astfel încât amintirea puternică a emoţiilor negative suferite îi face să refuze orice formă de apropiere faţă de tatăl lor.

Instanţa precizează că reclamantul nu poate fi privat de dreptul de a-şi vedea copiii ca o consecinţă directă a comportamentului său din trecut, dar nici aceştia din urmă nu pot fi obligaţi să petreacă timp alături de părintele lor dacă acest aspect implică amintirea unor traume.

Potrivit art. 403 Cod civil, în cazul schimbării împrejurărilor, instanţa de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituţiei de ocrotire, a instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului sau a procurorului.

Astfel, instanţa a apreciat că reluarea legăturilor dintre reclamant şi copii este necesară şi mutual benefică, dar aceasta nu poate interveni în orice condiţii, ci treptat, pe măsură ce amintirile minorilor despre perioada în care au fost victimele violenţei din familie se estompează.

Pentru aceste considerente, instanţa a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamant, pentru stabilire program de vizitare minori.  

(Sentinta civila nr. 1663/2018, pronuntata de Judecatoria Turda in Dos. 6696/328/2018)

Potrivit art. 383 al. 2 c.civ. “pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soți sau de interesul superior al copilului, instanța poate să încuviințeze ca soții să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înțelegeri între ei.”

În condițiile în care legiuitorul nu a prevazut în textul normativ care sunt aceste motive temeinice și nici criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea lor, sarcina identificării acestora revine instanței de judecată, iar acest lucru nu se poate face decât pornind de la situația de exceptie prevăzuta de text și de la probele administrate de părți.

Fiind o excepție de la regula revenirii soților la numele purtat anterior desfacerii căsătoriei prin divorț, aceasta este de strică interpretare și aplicare, iar motivele ce pot justifica aplicarea ei trebuie să fie temeinice, în sensul că, dacă instanța nu încuviințează pastrarea numelui se produce soțului în cauza o vătamare gravă. 

În doctrină s-a arătat ca prin noțiunea de “motive temeinice” se întelege orice interes care ar fi vătămat prin schimbarea numelui purtat de soț în timpul căsătoriei, interes care poate fi nu numai moral ci și material. 

Au fost considerate motive temeinice faptul că soțul este cunoscut în lumea literară, știintifică, artistică, a obținut diplome, atestate pe numele pe care dorește să-l păstreze, a fost invitat pe acest nume și a participat la diferite congrese în țară și străinătate, a publicat lucrări sau este cunoscut pentru activitatea de cercetare desfașurată prin publicarea de studii în reviste de specialitate. 

În schimb, simplul fapt ca soțul a purtat timp îndelungat numele celuilalt soț și că figurează cu acest nume în toate actele nu justifică încuviințarea păstrarii numelui. [G.C. Frentiu, D.L. Baldean, Noul Cod de procedura civila comentat si adnotat]. 

În jurisprudență s-a stabilit că simplul fapt ca un soț a purtat mai muți ani numele de familie al celuilalt soț și că toate actele care îl priveau conțin acest nume nu constituie motive temeinice, justificate de interesul său pentru pastrarea numelui de familie în caz de divort, deoarece în acest caz s-ar depăși intenția legiuitorului. [Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă – complet specializat de familie și minori, Decizia civilă nr. 117 din 29 ianuarie 2013, portal.just.ro]. 

Tribunalul Satu-Mare, in Decizia nr. 152/2010 (portal.just.ro) a stabilit că motivele invocate de intimată, respectiv durata căsătoriei de 10 ani, simplul fapt că în activitatea sa profesională este cunoscută sub numele dobândit prin căsătorie, că figurează în actele de studii cu acest nume, nu justifică pretenţia acesteia la păstrarea numelui purtat în timpul căsătoriei. 

În acelasi sens, Judecătoria Iași, prin Sentința civilă nr. 481/26 ianuarie 2016, definitivă prin Decizia nr. 71/26 ianuarie 2017 a Tribunalului Iași (portal.just.ro) a stabilit că imprejurarea că pârâta poartă acest nume de 35 de ani şi a fost cunoscută cu acest nume în viaţa socială şi profesională nu reprezintă un motiv temeinic, care să justifice, încuviințarea păstrării de către aceasta a numelui dobândit prin căsătorie.

Într-o altă decizie de speță, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Secția Civilă, Decizia nr. 1/A/20 ianuarie 2010 (portal.just.ro) a stabilit că reclamanta nu va suferi nici un prejudiciu ca urmare a reluării numelui avut anterior căsătoriei, întrucât activităţile desfăşurate de aceasta nu sunt activităţi cu impact public semnificativ care, prin ele însele, să fie susceptibile de a genera în mod semnificativ notorietate astfel încât, pierderea numelui dobândit prin căsătorie nu va conduce la vătămarea intimatei.

Curtea de Apel București, prin Decizia civilă 1723/14.12.2009, pronunțată în dos. 97/303/2009 a respins solicitarea de păstrare a numelui dobândit prin căsătorie, stabilind că nu reprezintă un motiv temeinic, care să justifice încuviințarea păstrării numelui dobândit prin căsătorie, faptul că recurenta pârâta este angajata cu contract de munca pe perioada nedeterminata într-o functie de decizie și figurează în fișa cu specimene de semnatură. Aceasta deoarece legea permite schimbarea specimenului de semnătură, iar o astfel de schimbare nu produce recurentei intimate un prejudiciu moral, singurul în masură să justifice păstrarea numelui dobândit prin căsătorie, fără acordul intimatului pârât.

Situaţia în care copilul a fost încredinţat unui părinte, care solicită să păstreze numele avut în timpul căsătoriei pentru a purta acelaşi nume cu copilul, a fost considerată motiv temeinic, care, în contextul art. 383 alin. 2, se subsumează interesului superior al copilului [Tribunalul Suceava, dec. civ. nr. 894/1982]. 

În același sens, Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov, prin Decizia civila nr. 48/A/2020, a admis apelul declarat si a permis apelantei să păstreze numele dobândit prin căsătorie, reținând ca efectele divortului sunt, de cele mai multe ori, resimțite cu precădere de către copii, care pierd nu numai unitatea familiei, ci și legatura, cel putin formală, dintre membrii acesteia, exprimată prin numele comun. Chiar dacă numele comun al minorului cu cel al mamei creează numai aparența unei familii închegate, el constituie un motiv temeinic în sensul încuviințării păstrării sale de către mama și după divorț. Instanța a avut în vedere că locuința minorului a fost stabilită la mamă, iar autoritatea părintească exclusivă este exercitată de mamă, astfel ca în situația în care cei doi ar purta un nume diferit, copilul ar trăi un sentiment de frustrare, de lipsă de siguranță, ar fi pus în situații stânjenitoare de a da explicații cu privire la acest lucru, ceea ce ar avea o influență negativă asupra evoluției sale din punct de vedere psihic și comportamental.

Tribunalul Bucureşti – Secţia a lll-a civilă, prin Decizia civilă nr. 487/A din 18.03.2003, pronunţată în Dosarul nr. 263/2003, a încuviinţat ca pârâta-apelantă să păstreze numele dobândit în timpul căsătoriei. Instanța a stabilit că schimbarea numelui din căsătorie presupune pentru intimată un efort fizic, psihic şi material, dat fiind starea sa precară de sănătate şi financiară. Multitudinea de acte medicale prin care sunt constatate afecţiunile acesteia şi care sunt necesare pentru expertizarea periodică în vederea stabilirii gradului de invaliditate sunt emise pe numele din căsătorie. Obţinerea altor înscrisuri de la autoritatea competentă presupun efort fizic şi psihic, împrejurare ce aduce recurentei prejudicii morale, materiale şi de sănătate, întrucât aceasta nu are voie să facă eforturi fizice. Cheltuielile inerente cu deplasările şi taxele practicate de autorităţi pentru schimbarea actelor de identitate, carnet de asigurat, acte şi certificate medicale ş.a., faţă de veniturile modice ale intimatei, situate sub venitul minim pe economia naţională, afectează major interesul material al pârâtei.  [https://legeaz.net]

Faptele de violenta exercitate de sot impotriva sotiei sunt dificil de probat in conditiile in care ele se petrec in sanul familiei si rareori ajung la cunostinta publica.

 

In cauza, din probele administrate, a rezultat atitudinea agresiva asupra reclamantei in urma cu circa doi ani de zile. Lejeritatea cu care paratul s-a manifestat atunci in fata altor persoane nu poate decat sa duca la concluzia ca aceste acte se desfasurau in sanul familiei de ceva timp si cu atat mai mult se poate prezuma ca au continuat si ulterior. Acesta cu atat mai mult cu cat din certificatul medico-legal de la dosar reiese ca reclamanta a fost victima unei agresiuni recente, ce a condus la contractarea unor leziuni care pentru vindecare au necesitat 3-4 zile de ingrijiri medicale, in conditiile in care paratul avea banuiala ca sotia sa are o relatie extraconjugala. S-a retinut asadar manifestarea violenta a paratului din trecut si, in prezent, un camp de afirmare a acestei atitudini: gelozia determinata de presupusa relatie extraconjugala a sotiei.

 

Asadar se retine ca dovedita existenta in familia partilor a unei atmosfere caracterizata de teama generata de atitudinea ostila a paratului fata de sotia sa, atmosfera care, cu siguranta, nu poate conduce la nici un efect benefic nici pe seama reclamantei dar nici pe seama celor doi copii minori ai partilor.

 

Retinandu-se ca dovedita imposibilitatea convietuirii partilor si astfel impiedicarea reclamantei de catre parat in folosinta normala a locuintei in cauza, aceste aspecte se vor aprecia ca justifica elementul de urgenta care impune intervenirea instantei judecatoresti pe care de ordonanta presedintiala, cata vreme si celelalte doua conditii impuse de art. 581 al. 1 sunt indeplinite in cauza.

 

Pentru aceste motive, instanta admis cererea de ordonanta presedintiala si a dispus evacuarea paratului de indata din imobilul domiciliu comun, pana la solutionarea in mod irevocabil a dosarului de divort.

In conformitate cu art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului, din 27 noiembrie 2003, privind competenta, recunoasterea si executarea hotararilor judecatoresti in materie matrimoniala si in materia raspunderii parintesti, competenta instantelor judecatoresti dintr-un stat membru se determina dupa criteriul resedintei obisnuite a copilului la momentul sesizarii instantei, fiind vorba despre o competenta exclusiva a organelor judiciare.

 

In speta, avand in vedere declaratiile martorilor, instanta a stabilit ca reclamanta si minorul isi au resedinta obisnuita in Spania de mai multi ani, copilul urmand cursurile scolare in aceasta tara.

 

In cauza s-a invocat incidenta art. 12 al. 3 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 pentru a justifica competenta instantei romane sesizate cu judecata pricinii.

 

Asupra acestui aspect, instanta a retinut ca, desi este adevarat ca art. 8 al. 1 din Regulament se aplica sub rezerva art. 12 din acelasi act normativ, totusi dispozitiile art. 12 al. 3 nu sunt aplicabile in speta.

 

Conform art. 12 al. 3 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, instantele judecatoresti dintr-un stat membru sunt competente in materie de raspundere parinteasca atunci cand copilul are o legatura stransa cu acest stat membru, in special datorita faptului ca unul dintre titularii raspunderii parintesti isi are resedinta obisnuita aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru si competenta instantelor a fost acceptata in mod expres sau in orice alt mod neechivoc de catre toate partile la data sesizarii instantei, iar competenta este in interesul superior al copilului.

 

In cauza, instanta constata ca nu sunt intrunite in speta conditiile cumulative ale existentei unei stranse legaturi pe care copilul sa o aiba cu statul roman si competenta instantelor romane sa fie in interesul superior al copilului.

 

Astfel, legaturile minorului cu statul de cetatenie sunt intamplatoare, paratul dezinteresandu-se grav de evolutia copilului, iar cursurile de invatamant fiind urmate in Spania. Pe de alta parte, justa solutionare a cauzei impune administrarea unor probe care sa ateste conditiile materiale si morale pe care reclamanta le poate oferi copilului sau minor, impunandu-se totodata si audierea nemijlocita de catre instanta a copilului in cauza.

 

Or, administrarea acestor probe se impune a fi facuta de instanta potrivit principiului proximitatii, respectiv de catre instantele in a caror raza teritoriala isi are stabilita resedinta minorul, aceste organe judiciare avand acces la datele necesare stabilirii detaliate a conditiilor materiale si morale pe care reclamanta le poate oferi copilului sau minor.

 

Retinand ca in cauza nu sunt intrunite cerintele prevazute de art. 12 al. 3 din Regulament pentru ca instantele romane sa dobandeasca pe deplin competenta materiala si teritoriala de a solutiona pricina si ca la data sesizarii instantei cu solutionarea cererii avand ca obiect incredintare minor, acesta avea resedinta obisnuita in alt stat membru (Spania), instanta constata ca in lumina dispozitiilor art. 8 al. 1 din Regulament, competenta de a solutiona in fond actiunea este conferita in favoarea instantelor spaniole, ca si instante in raza carora minorul isi avea stabilita resedinta obisnuita la data promovarii cererii.

 

Din dispozitiile art. 581 al. 1 c.pr.civ. rezulta conditiile de admisibilitate a ordonantei presedintiale si anume: urgenta, vremelnicia si neprejudecarea fondului.

 

Prin actiunea introductiva, reclamanta a solicitat evacuarea sotului sau din imobilul proprietatea reclamantei intrucat comportamentul violent al acestuia face imposibila continuarea convietuirii pe durata procesului de divort.

 

Instanta de fond a respins solicitarea reclamantei apreciind ca in cauza nu sunt indeplinite conditiile legale, iar pe fond, astfel cum rezulta din interogatoriu, paratul a dat dovezi de indreptare.

 

Asupra recursului, tribunalul a retinut urmatoarele:

 

Paratul avand un comportament violent, atitudine recunoscuta de acesta in interogatoriul luat de prima instanta, pune in pericol integritatea fizica si corporala a reclamantei, producandu-i suferinte fizice si psihice. Simpla recunoastere, chiar daca constituie un pas in indreptarea acestuia, nu este suficienta pentru a face ineficienta cererea promovata in conditiile in care reclamanta se considera in continuare lezata, reclamand astfel urgenta.

 

Mai mult, conform extrasului Cf, imobilul domiciliu comun nu constituie bun comun, ci bunul propriu al reclamantei, paratul neputandu-se prevala de incalcarea dreptului sau de coproprietate.

 

Caracterul vremelnic este respectat prin aceea ca s-a solicitat evacuarea provizorie pana la solutionarea fondului procesului de divort.

 

De asemenea, nu se prejudeca fondul cauzei, tribunalul rezumandu-se la a cerceta aparenta dreptului.

 

Pentru toate aceste considerente, tribunalul a admis recursul si a modificat hotararea atacata in sensul admiterii cererii formulata de reclamanta si, in consecinta, a dispus evacuarea paratului, fara somatie si fara trecerea vreunui termen, din apartamentul domiciliu comun, pana la solutionarea dosarului de divort.

 

In cadrul Uniunii Europene, jurisdictia, recunoasterea si executarea hotararilor in domeniul matrimonial si al raspunderii parintesti sunt guvernate de Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003. Regulamentul se aplica direct in statele membre si are prevalenta asupra legii nationale. Pentru Romania, Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003 se aplica de la data aderarii efective la Uniunea Europeana, respectiv 1 ianuarie 2007.

 

Art. 17 din Regulament prevede ca instanta trebuie sa-si verifice competenta din momentul sesizarii, potrivit art. 16, si sa se declare din oficiu necompetenta daca, in temeiul Regulamentului, este competenta o instanta din alt stat membru.

 

In conformitate cu prevederile art. 3 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003, sunt competente sa hotarasca in problemele privind divortul, separarea de drept si anularea casatoriei instantele judecatoresti din statul membru: (a) pe teritoriul caruia se afla: resedinta obisnuita a sotilor sau ultima resedinta obisnuita a sotilor in conditiile in care unul dintre ei inca locuieste acolo sau resedinta obisnuita a paratului sau in caz de cerere comuna, resedinta obisnuita a unuia dintre soti sau resedinta obisnuita a reclamantului in cazul in care acesta a locuit acolo cel putin un an imediat inaintea introducerii cererii sau resedinta obisnuita a reclamantului in cazul in care acesta a locuit acolo cel putin sase luni imediat inaintea introducerii cererii si in cazul in care acesta este fie resortisant al statului membru respectiv, fie, in cazul Regatului Unit si al Irlandei, are „domiciliul” in acel loc; (b) de cetatenie a celor doi soti sau, in cazul Regatului Unit si al Irlandei, statul „domiciliului” comun.

 

Normele de competenta anterior enuntate sunt alternative, ceea ce implica ca nu exista o ierarhie intre instantele competente, sotii avand posibilitatea de a desfacerea casatoriei la oricare din instantele enumerate in cuprinsul art. 3 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003.

 

Avand in vedere ca in cauza ambii soti sunt cetameni romani, s-a constatat ca instantele romane sunt competente sa solutioneze cererea dedusa judecatii, in conformitate cu prevederile art. 3 al. 1 lit. b din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003.

 

Cu privire la petitul referitor la incredintarea minorului, potrivit art. 12 al. 1 si 2 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003, daca actiunea de divort este pe rol intr-un stat membru, instantele din acel stat au de asemenea competenta in probleme de raspundere parinteasca legate de divort chiar daca minorul nu isi are resedinta obisnuita in acel stat membru si indiferent daca minorul este sau nu copilul ambilor soti.

 

Avand in vedere cele anterior retinute, in sensul stabilirii competentei de solutionare a cererii de divort in favoarea instantelor romane, instanta respectiva este de asemenea competenta sa statueze cu privire la incredintarea minorului.