Reclamanta arată că din relația cu pârâtul a rezultat minora, născută în anul 2011. Ulterior separării faptice, pârâtul a vizitat minora în următoarele 6 luni, după care nu a mai vizitat-o și nu s-a mai interesat de ea. Reclamanta s-a recăsătorit iar minora locuiește alături de aceasta şi soţul său, care se comportă cu ea ca și un tată, suplinind lipsa tatălui biologic. Motivul întemeiat care tine de interesul superior al minorului constă în aceea că pârâtul nu ține legătura cu reclamanta și cu minora, nu este deloc implicat în viaţa de zi cu zi a acesteia, astfel ca nu poate conta pe pârât pentru a-i da autorizările necesare înscrierii ei la diverse activități sportive sau petrecerii concediilor în străinătate. Paratul nu este implicat în viaţa minorei, nu are nici un fel de relație cu ea si nici nu dorește o implicare în viața de zi cu zi a acesteia.

Referitor la exercitarea autorităţii părinteşti cu privire la minoră, art. 397 C.civ. instituie regula potrivit căreia autoritatea părintească se exercită de către ambii părinţi, ipoteza exercitării acesteia de către un sigur părinte constituind excepţia. Potrivit art. 398 C.civ. această excepţie intervine în cazul existenţei unor motive temeinice, având în vedere interesul superior al copilului.

Conform art. 36 alin. (7) din Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului constituie asemenea motive temeinice: alcoolismul, boala psihică, dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau faţă de celălalt părinte, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală sau infracţiuni de violenţă, precum şi orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti.

Cu privire la conţinutul autorităţii părinteşti, art. 487 C.civ. prevede că „Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia.”, iar conform art. 488 C.civ. „(1) Părinţii au îndatorirea de a creşte copilul în condiţii care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială în mod armonios. (2) În acest scop, părinţii sunt obligaţi: a) să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea; b) să prezinte şi să permită informarea şi lămurirea copilului despre toate actele şi faptele care l-ar putea afecta şi să ia în considerare opinia acestuia; c) să ia toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului; d) să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului.

De asemenea, articolul 36 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 272/2004 prevede că, „(2) Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului şi să asigure bunăstarea materială şi spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menţinerea relaţiilor personale cu el, prin asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii sale, precum şi prin reprezentarea sa legală şi administrarea patrimoniului său. (3) În situaţia în care ambii părinţi exercită autoritatea părintească, dar nu locuiesc împreună, deciziile importante, precum cele referitoare la alegerea felului învăţăturii sau pregătirii profesionale, tratamente medicale complexe sau intervenţii chirurgicale, reşedinţa copilului sau administrarea bunurilor, se iau numai cu acordul ambilor părinţi.”

Din analiza acestor prevederi legale, rezultă că exercitarea autorităţi părinteşti cu privire la copil presupune existenţa unei colaborări atât între părinţi, cât şi între aceştia şi copil, care să permită adoptarea măsurilor corespunzătoare cu privire la persoana şi bunurile minorului, potrivit interesului superior al acestuia.

Prin urmare, existenţa unor situaţii permanente care împiedică existenţa unei asemenea colaborări ar putea constitui un motiv pentru a se dispune exercitarea autorităţii părinteşti cu privire la minor doar de către un singur părinte, respectiv, de către părintele care se implică activ în creşterea şi educarea copilului.

În cauză, din probele administrate rezultă un vădit dezinteres al pârâtului faţă de minoră, acesta nefiind niciodată prezent în viaţa acesteia, şi cu atât mai puţin nu s-a implicat în creşterea şi educarea minorei, minora crescând alături de mamă, împrejurări confirmate de toate probele administrate în cauză, inclusiv de către minoră cu ocazia audierii acesteia.

Raportat la aceste aspecte, instanţa a reţinut ca fiind în interesul superior al copilului ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către mamă, evitându-se astfel situaţiile în care adoptarea unor măsuri cu privire la persoana sau bunurile minorei să fie condiţionată de consimţământului celuilalt părinte, vădit dezinteresat de copil şi absent din viaţa acestuia, împrejurare care ar îngreuna nejustificat  procesul de educaţie al minorei şi dezvoltarea sa.

În aceste condiţii, în temeiul art. 396 C.civ. rap. la art. 397 C.civ., instanţa a stabilit ca autoritatea părintească cu privire la minoră să fie exercitată exclusiv de către mamă.

(Sentința civilă nr.  641/2023, pronunțată de Judecătoria Turda în Dosar nr. 3758/328/2022)