Reclamanta, în calitate de donator, și pârâtul, în calitate de donatar, reprezentat de mandatar special, au încheiat contractul de donație nr. 2013/11.07.2011, în formă autentică, prin intermediul căruia reclamanta i-a transmis pârâtului cota de ½ din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în comuna Feleacu. Reclamanta a solicitat să fie obligat pârâtul să încheie un contract de constituire a unui drept de uzufruct viager asupra cotei de ½ din imobilul in litigiu, iar în cazul refuzului pârâtului, să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act de constituire de uzufruct viager. În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului la încheierea unui act de constituire a unui drept de abitație viageră asupra cotei de ½ din dreptul de proprietate asupra imobilului deja individualizat, iar în cazul refuzului pârâtului, să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act de constituire a dreptului de abitație viageră.
Reclamanta a susținut că, înainte de perfectarea donației, părțile au avut o înțelegere neechivocă în sensul că, la data de 11.07.2011, concomitent cu încheierea contractului cu titlu gratuit, vor încheia și un contract prin care pârâtul va constitui în favoarea reclamantei un drept de uzufruct viager, lăsând-o să păstreze folosința imobilului până la decesul acesteia. Actul de constituire a uzufructului nu s-a mai încheiat, întrucât în cadrul procurii nu era inserată aceasta autorizare. În continuare, a arătat reclamanta că a locuit în permanență în imobilul obiect al acțiunii, de la încheierea donației și până în luna noiembrie 2021, când, brusc, pe fondul unor divergențe dintre părți, pârâtul i-a solicitat imperativ să încheie un contract de închiriere având ca obiect folosința imobilului, indicând că, în caz de opoziție a reclamantei, va proceda la evacuarea acesteia din imobil. Reclamanta a argumentat că existența înțelegerii este dovedită prin executare faptică.
Pârâtul a solicitat respingerea acțiunii cu motivarea că în contractul de donație nu s-a prevăzut vreo obligație în sarcina lui de a constitui un drept de abitație ori de uzufruct în favoarea reclamantei, și nici nu a fost consemnat vreun acord al părților în sensul acordării unei permisiuni reclamantei de a locui în imobilul obiect derivat al contractului. Totuși, pârâtul i-a îngăduit reclamantei, în intervalul 2011-2021, să locuiască în imobilul vizat de contractul de donație, întucât el era plecat din țară.
În drept, sunt aplicabile prevederile din Codul civil din 1864, întrucât acesta a ieșit din vigoare abia la 30 septembrie 2011, deci după presupusa încheiere a promisiunii dintre părți. Sub imperiul Vechiului Cod civil, promisiunea de încheiere a unui act juridic nu beneficia de o reglementare legală expresă, ea fiind însă îndeobște recunoscută pe cale judiciară prin aplicarea regulilor generale din materia executării silite în natură a obligației de a consimți în viitor la perfectarea unui anumit act juridic, obligație de a face asumată printr-un contract anterior.
Instanța a reținut că, pentru admiterea unei acțiuni precum cea formulată în prezentul proces, este necesară îndeplinirea în mod cumulativ a următoarelor condiții, rezultate din coroborarea dispozițiilor art. 1073, 1077 și 1079 alin. (1) V. C. civ: să se fi încheiat o promisiune unilaterală în temeiul căreia o parte să își fi asumat obligația de a constitui în favoarea celeilalte un drept de uzufruct ori de abitație; obligația de a încheia actul juridic a devenit scadentă; promitentul nu și-a executat obligația; promitentul nu a dovedit incidența unei cauze justificative de neîndeplinire a obligației sale; promitentul se află în întârziere; promitentul dispune și în prezent de dreptul de proprietate asupra imobilului; bunul vizat de promisiune se află în circuitul civil în prezent.
În speță, verificând îndeplinirea primei condiții în prezenta cauză, instanța a constatat că principala chestiune asupra căreia părțile avansează interpretări diferite este semnificația juridică a înțelegerii în baza căreia reclamantei i-a fost îngăduit de către pârât să locuiască în imobil după încheierea donației și până în prezent.
În această privință s-a dispus administrarea probei testimoniale, fiind aplicabile prevederile art. 309 alin.4 pct.1 Cod procedură civilă, dată fiind relaţia dintre părţi de la momentulcând se afirmă că ar fi existat, în mod distinct, şi o înţelegere privind instituirea dreptului de uzufruct viager sau de abitație viageră asupra imobilului în discuţie, părţile aflându-se în relaţii apropiate.
Martora N.V., despre care reclamanta a susținut că a cunoscut existența promisiunii de constituire a dreptului de uzufruct, a arătat, cu ocazia audierii sale în fața instanței, că nu își amintește să fi existat vreun acord între părți în sensul constituirii unui drept în favoarea reclamantei asupra imobilului. Așadar, reclamanta, deși a afirmat, în principal, existența unei promisiuni de constituire a unui drept de uzufruct în beneficiul său, iar în subsidiar, existența unei promisiuni de constituire a unui drept de abitație, nu și-a îndeplinit obligația de a proba vreuna dintre aceste două susțineri. Or, conform art. 249 C. pr. civ., „Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.”.
Din probele încuviințate și administrate în cauză nu rezultă existența unui acord de voințe al părților suficient de definit încât să se considere că obiectul acestui acord ar fi promisiunea de a constitui un drept real, fie el uzufruct sau abitație, pentru reclamantă. Materialul probator indică doar existența unui act de tolerare a reclamantei din partea pârâtului, exclusiv pentru perioada și în măsura în care cea dintâi nu dispunea de resurse pentru a locui într-un alt imobil. Nefiind dovedită perfectarea promisiunii care stă la baza demersului judiciar al reclamantei, nu este îndeplinită chiar prima condiție necesară admiterii acțiunii formulate, motiv pentru care instanța nu s-a mai procedat la analizarea celorlalte condiții subsecvente.
Din aceste motive, instanța a respins acțiunea formulată de reclamantă și a obligat-o la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de pârât.
(Sentința civilă nr. 5483/2023, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, în Dosar nr. 6867/211/2022, definitivă prin neapelare)