La alegerea modalităţii concrete de exercitare a dreptului părintelui căruia nu i s-a încredinţat copilul, de a avea legături personale cu acesta şi de a veghea la creşterea, educarea şi pregătirea lui profesională, instanţa trebuie să ţină cont doar de interesul copilului, respectiv de necesitatea ca părintele în discuţie să-l poată vedea pe minor şi să ţină personal legătura cu el, pentru a constata felul în care i se asigură îngrijirea, creşterea şi sănătatea, dezvoltarea fizică şi morală şi pentru a se putea realiza şi o apropiere sufletească normală între copilul şi părintele respectiv.

Principiul interesului superior al copilului, precum şi centralitatea sa în raport cu orice decizie privitoare la copil sunt pe deplin consacrate de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 18/1990 de ratificare a Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului, de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 272/2004. Potrivit art. 48 alin. (1) din Constituţie, părinţii au dreptul şi îndatorirea de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. Astfel, legiuitorul consacră o importantă garanţie juridică, menită să prevină deturnarea autorităţii părinteşti de la scopul ei şi utilizarea ei de către părinţi în propriul lor interes şi, totodată, să asigure protejarea eficientă a intereselor copilului împotriva unor eventuale abuzuri ale părinţilor.

Dispoziţiile art. 401 alin.1 Cod civil statuează că în cazurile prevăzute la art. 400, părintele sau, după caz, părinţii separaţi de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta. Alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede că în caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă decide cu privire la modalităţile de exercitare a acestui drept. Dispoziţiile art. 14 din Legea nr.272/2004 consacră de asemenea dreptul copilului de a avea legături personale atât cu ambii părinţi, cât şi cu rudele sale şi cu celelalte persoane faţă de care a dezvoltat relaţii apropiate. Art. 15 din lege reglementează modalităţile de exercitare a relaţiilor personale.

Din ansamblul acestor dispoziţii legale, rezultă că legiuitorul consacră atât dreptul părintelui de a menţine relaţii personale cu copilul său, având în vedere că acest părinte are aceeaşi răspundere în ce priveşte creşterea şi educarea copilului, cât şi dreptul copilului care, pentru a-şi dezvolta armonios personalitatea ca viitor adult şi a avea un psihic echilibrat, are dreptul de a menţine legături personale cu ambii părinţi.

Dreptul părintelui de a menţine relaţii personale cu copilul său nu este însă unul absolut, iar criteriul determinant ce trebuie avut în vedere la stabilirea exercitării acestui drept îl reprezintă interesul superior al copilului, conform art. 264 Cod civil.

Din probele administrate (declarațiile martorilor, raport de audiere a minorilor de către psihologul Curții de Apel Cluj), instanţa a reţinut că la momentul actual cei doi minori manifestă aversiune faţă de tatăl lor, o aversiune ce face să pară inadecvată forţarea reluării  legăturilor personale dintre reclamant şi copiii săi. Comportamentul violent manifestat în trecut în familie de către reclamant şi starea de tensiune în care părţile au convieţuit par a-i fi marcat puternic pe copiii acestora, atitudinea de distanţare faţă de tatăl lor neputând fi condamnată. Chiar dacă aceste evenimente violente, relatate inclusiv de către bunica maternă, nu sunt foarte recente, efectele lor par să fie resimţite în continuare de către minori, astfel încât amintirea puternică a emoţiilor negative suferite îi face să refuze orice formă de apropiere faţă de tatăl lor.

Instanţa precizează că reclamantul nu poate fi privat de dreptul de a-şi vedea copiii ca o consecinţă directă a comportamentului său din trecut, dar nici aceştia din urmă nu pot fi obligaţi să petreacă timp alături de părintele lor dacă acest aspect implică amintirea unor traume.

Potrivit art. 403 Cod civil, în cazul schimbării împrejurărilor, instanţa de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituţiei de ocrotire, a instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului sau a procurorului.

Astfel, instanţa a apreciat că reluarea legăturilor dintre reclamant şi copii este necesară şi mutual benefică, dar aceasta nu poate interveni în orice condiţii, ci treptat, pe măsură ce amintirile minorilor despre perioada în care au fost victimele violenţei din familie se estompează.

Pentru aceste considerente, instanţa a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamant, pentru stabilire program de vizitare minori.  

(Sentinta civila nr. 1663/2018, pronuntata de Judecatoria Turda in Dos. 6696/328/2018)

Potrivit art. 383 al. 2 c.civ. “pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soți sau de interesul superior al copilului, instanța poate să încuviințeze ca soții să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înțelegeri între ei.”

În condițiile în care legiuitorul nu a prevazut în textul normativ care sunt aceste motive temeinice și nici criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea lor, sarcina identificării acestora revine instanței de judecată, iar acest lucru nu se poate face decât pornind de la situația de exceptie prevăzuta de text și de la probele administrate de părți.

Fiind o excepție de la regula revenirii soților la numele purtat anterior desfacerii căsătoriei prin divorț, aceasta este de strică interpretare și aplicare, iar motivele ce pot justifica aplicarea ei trebuie să fie temeinice, în sensul că, dacă instanța nu încuviințează pastrarea numelui se produce soțului în cauza o vătamare gravă. 

În doctrină s-a arătat ca prin noțiunea de “motive temeinice” se întelege orice interes care ar fi vătămat prin schimbarea numelui purtat de soț în timpul căsătoriei, interes care poate fi nu numai moral ci și material. 

Au fost considerate motive temeinice faptul că soțul este cunoscut în lumea literară, știintifică, artistică, a obținut diplome, atestate pe numele pe care dorește să-l păstreze, a fost invitat pe acest nume și a participat la diferite congrese în țară și străinătate, a publicat lucrări sau este cunoscut pentru activitatea de cercetare desfașurată prin publicarea de studii în reviste de specialitate. 

În schimb, simplul fapt ca soțul a purtat timp îndelungat numele celuilalt soț și că figurează cu acest nume în toate actele nu justifică încuviințarea păstrarii numelui. [G.C. Frentiu, D.L. Baldean, Noul Cod de procedura civila comentat si adnotat]. 

În jurisprudență s-a stabilit că simplul fapt ca un soț a purtat mai muți ani numele de familie al celuilalt soț și că toate actele care îl priveau conțin acest nume nu constituie motive temeinice, justificate de interesul său pentru pastrarea numelui de familie în caz de divort, deoarece în acest caz s-ar depăși intenția legiuitorului. [Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă – complet specializat de familie și minori, Decizia civilă nr. 117 din 29 ianuarie 2013, portal.just.ro]. 

Tribunalul Satu-Mare, in Decizia nr. 152/2010 (portal.just.ro) a stabilit că motivele invocate de intimată, respectiv durata căsătoriei de 10 ani, simplul fapt că în activitatea sa profesională este cunoscută sub numele dobândit prin căsătorie, că figurează în actele de studii cu acest nume, nu justifică pretenţia acesteia la păstrarea numelui purtat în timpul căsătoriei. 

În acelasi sens, Judecătoria Iași, prin Sentința civilă nr. 481/26 ianuarie 2016, definitivă prin Decizia nr. 71/26 ianuarie 2017 a Tribunalului Iași (portal.just.ro) a stabilit că imprejurarea că pârâta poartă acest nume de 35 de ani şi a fost cunoscută cu acest nume în viaţa socială şi profesională nu reprezintă un motiv temeinic, care să justifice, încuviințarea păstrării de către aceasta a numelui dobândit prin căsătorie.

Într-o altă decizie de speță, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Secția Civilă, Decizia nr. 1/A/20 ianuarie 2010 (portal.just.ro) a stabilit că reclamanta nu va suferi nici un prejudiciu ca urmare a reluării numelui avut anterior căsătoriei, întrucât activităţile desfăşurate de aceasta nu sunt activităţi cu impact public semnificativ care, prin ele însele, să fie susceptibile de a genera în mod semnificativ notorietate astfel încât, pierderea numelui dobândit prin căsătorie nu va conduce la vătămarea intimatei.

Curtea de Apel București, prin Decizia civilă 1723/14.12.2009, pronunțată în dos. 97/303/2009 a respins solicitarea de păstrare a numelui dobândit prin căsătorie, stabilind că nu reprezintă un motiv temeinic, care să justifice încuviințarea păstrării numelui dobândit prin căsătorie, faptul că recurenta pârâta este angajata cu contract de munca pe perioada nedeterminata într-o functie de decizie și figurează în fișa cu specimene de semnatură. Aceasta deoarece legea permite schimbarea specimenului de semnătură, iar o astfel de schimbare nu produce recurentei intimate un prejudiciu moral, singurul în masură să justifice păstrarea numelui dobândit prin căsătorie, fără acordul intimatului pârât.

Situaţia în care copilul a fost încredinţat unui părinte, care solicită să păstreze numele avut în timpul căsătoriei pentru a purta acelaşi nume cu copilul, a fost considerată motiv temeinic, care, în contextul art. 383 alin. 2, se subsumează interesului superior al copilului [Tribunalul Suceava, dec. civ. nr. 894/1982]. 

În același sens, Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov, prin Decizia civila nr. 48/A/2020, a admis apelul declarat si a permis apelantei să păstreze numele dobândit prin căsătorie, reținând ca efectele divortului sunt, de cele mai multe ori, resimțite cu precădere de către copii, care pierd nu numai unitatea familiei, ci și legatura, cel putin formală, dintre membrii acesteia, exprimată prin numele comun. Chiar dacă numele comun al minorului cu cel al mamei creează numai aparența unei familii închegate, el constituie un motiv temeinic în sensul încuviințării păstrării sale de către mama și după divorț. Instanța a avut în vedere că locuința minorului a fost stabilită la mamă, iar autoritatea părintească exclusivă este exercitată de mamă, astfel ca în situația în care cei doi ar purta un nume diferit, copilul ar trăi un sentiment de frustrare, de lipsă de siguranță, ar fi pus în situații stânjenitoare de a da explicații cu privire la acest lucru, ceea ce ar avea o influență negativă asupra evoluției sale din punct de vedere psihic și comportamental.

Tribunalul Bucureşti – Secţia a lll-a civilă, prin Decizia civilă nr. 487/A din 18.03.2003, pronunţată în Dosarul nr. 263/2003, a încuviinţat ca pârâta-apelantă să păstreze numele dobândit în timpul căsătoriei. Instanța a stabilit că schimbarea numelui din căsătorie presupune pentru intimată un efort fizic, psihic şi material, dat fiind starea sa precară de sănătate şi financiară. Multitudinea de acte medicale prin care sunt constatate afecţiunile acesteia şi care sunt necesare pentru expertizarea periodică în vederea stabilirii gradului de invaliditate sunt emise pe numele din căsătorie. Obţinerea altor înscrisuri de la autoritatea competentă presupun efort fizic şi psihic, împrejurare ce aduce recurentei prejudicii morale, materiale şi de sănătate, întrucât aceasta nu are voie să facă eforturi fizice. Cheltuielile inerente cu deplasările şi taxele practicate de autorităţi pentru schimbarea actelor de identitate, carnet de asigurat, acte şi certificate medicale ş.a., faţă de veniturile modice ale intimatei, situate sub venitul minim pe economia naţională, afectează major interesul material al pârâtei.  [https://legeaz.net]

Faptele de violenta exercitate de sot impotriva sotiei sunt dificil de probat in conditiile in care ele se petrec in sanul familiei si rareori ajung la cunostinta publica.

In cauza, din probele administrate, a rezultat atitudinea agresiva asupra reclamantei in urma cu circa doi ani de zile. Lejeritatea cu care paratul s-a manifestat atunci in fata altor persoane nu poate decat sa duca la concluzia ca aceste acte se desfasurau in sanul familiei de ceva timp si cu atat mai mult se poate prezuma ca au continuat si ulterior. Acesta cu atat mai mult cu cat din certificatul medico-legal de la dosar reiese ca reclamanta a fost victima unei agresiuni recente, ce a condus la contractarea unor leziuni care pentru vindecare au necesitat 3-4 zile de ingrijiri medicale, in conditiile in care paratul avea banuiala ca sotia sa are o relatie extraconjugala. S-a retinut asadar manifestarea violenta a paratului din trecut si, in prezent, un camp de afirmare a acestei atitudini: gelozia determinata de presupusa relatie extraconjugala a sotiei.

Asadar se retine ca dovedita existenta in familia partilor a unei atmosfere caracterizata de teama generata de atitudinea ostila a paratului fata de sotia sa, atmosfera care, cu siguranta, nu poate conduce la nici un efect benefic nici pe seama reclamantei dar nici pe seama celor doi copii minori ai partilor.

Retinandu-se ca dovedita imposibilitatea convietuirii partilor si astfel impiedicarea reclamantei de catre parat in folosinta normala a locuintei in cauza, aceste aspecte se vor aprecia ca justifica elementul de urgenta care impune intervenirea instantei judecatoresti pe care de ordonanta presedintiala, cata vreme si celelalte doua conditii impuse de art. 581 al. 1 sunt indeplinite in cauza.

Pentru aceste motive, instanta admis cererea de ordonanta presedintiala si a dispus evacuarea paratului de indata din imobilul domiciliu comun, pana la solutionarea in mod irevocabil a dosarului de divort.

In conformitate cu art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului, din 27 noiembrie 2003, privind competenta, recunoasterea si executarea hotararilor judecatoresti in materie matrimoniala si in materia raspunderii parintesti, competenta instantelor judecatoresti dintr-un stat membru se determina dupa criteriul resedintei obisnuite a copilului la momentul sesizarii instantei, fiind vorba despre o competenta exclusiva a organelor judiciare.

In speta, avand in vedere declaratiile martorilor, instanta a stabilit ca reclamanta si minorul isi au resedinta obisnuita in Spania de mai multi ani, copilul urmand cursurile scolare in aceasta tara.

In cauza s-a invocat incidenta art. 12 al. 3 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 pentru a justifica competenta instantei romane sesizate cu judecata pricinii.

Asupra acestui aspect, instanta a retinut ca, desi este adevarat ca art. 8 al. 1 din Regulament se aplica sub rezerva art. 12 din acelasi act normativ, totusi dispozitiile art. 12 al. 3 nu sunt aplicabile in speta.

Conform art. 12 al. 3 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, instantele judecatoresti dintr-un stat membru sunt competente in materie de raspundere parinteasca atunci cand copilul are o legatura stransa cu acest stat membru, in special datorita faptului ca unul dintre titularii raspunderii parintesti isi are resedinta obisnuita aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru si competenta instantelor a fost acceptata in mod expres sau in orice alt mod neechivoc de catre toate partile la data sesizarii instantei, iar competenta este in interesul superior al copilului.

In cauza, instanta constata ca nu sunt intrunite in speta conditiile cumulative ale existentei unei stranse legaturi pe care copilul sa o aiba cu statul roman si competenta instantelor romane sa fie in interesul superior al copilului.

Astfel, legaturile minorului cu statul de cetatenie sunt intamplatoare, paratul dezinteresandu-se grav de evolutia copilului, iar cursurile de invatamant fiind urmate in Spania. Pe de alta parte, justa solutionare a cauzei impune administrarea unor probe care sa ateste conditiile materiale si morale pe care reclamanta le poate oferi copilului sau minor, impunandu-se totodata si audierea nemijlocita de catre instanta a copilului in cauza.

Or, administrarea acestor probe se impune a fi facuta de instanta potrivit principiului proximitatii, respectiv de catre instantele in a caror raza teritoriala isi are stabilita resedinta minorul, aceste organe judiciare avand acces la datele necesare stabilirii detaliate a conditiilor materiale si morale pe care reclamanta le poate oferi copilului sau minor.

Retinand ca in cauza nu sunt intrunite cerintele prevazute de art. 12 al. 3 din Regulament pentru ca instantele romane sa dobandeasca pe deplin competenta materiala si teritoriala de a solutiona pricina si ca la data sesizarii instantei cu solutionarea cererii avand ca obiect incredintare minor, acesta avea resedinta obisnuita in alt stat membru (Spania), instanta constata ca in lumina dispozitiilor art. 8 al. 1 din Regulament, competenta de a solutiona in fond actiunea este conferita in favoarea instantelor spaniole, ca si instante in raza carora minorul isi avea stabilita resedinta obisnuita la data promovarii cererii.

Din dispozitiile art. 581 al. 1 c.pr.civ. rezulta conditiile de admisibilitate a ordonantei presedintiale si anume: urgenta, vremelnicia si neprejudecarea fondului.

Prin actiunea introductiva, reclamanta a solicitat evacuarea sotului sau din imobilul proprietatea reclamantei intrucat comportamentul violent al acestuia face imposibila continuarea convietuirii pe durata procesului de divort.

Instanta de fond a respins solicitarea reclamantei apreciind ca in cauza nu sunt indeplinite conditiile legale, iar pe fond, astfel cum rezulta din interogatoriu, paratul a dat dovezi de indreptare.

Asupra recursului, tribunalul a retinut urmatoarele:

Paratul avand un comportament violent, atitudine recunoscuta de acesta in interogatoriul luat de prima instanta, pune in pericol integritatea fizica si corporala a reclamantei, producandu-i suferinte fizice si psihice. Simpla recunoastere, chiar daca constituie un pas in indreptarea acestuia, nu este suficienta pentru a face ineficienta cererea promovata in conditiile in care reclamanta se considera in continuare lezata, reclamand astfel urgenta.

Mai mult, conform extrasului Cf, imobilul domiciliu comun nu constituie bun comun, ci bunul propriu al reclamantei, paratul neputandu-se prevala de incalcarea dreptului sau de coproprietate.

Caracterul vremelnic este respectat prin aceea ca s-a solicitat evacuarea provizorie pana la solutionarea fondului procesului de divort.

De asemenea, nu se prejudeca fondul cauzei, tribunalul rezumandu-se la a cerceta aparenta dreptului.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul a admis recursul si a modificat hotararea atacata in sensul admiterii cererii formulata de reclamanta si, in consecinta, a dispus evacuarea paratului, fara somatie si fara trecerea vreunui termen, din apartamentul domiciliu comun, pana la solutionarea dosarului de divort.

In cadrul Uniunii Europene, jurisdictia, recunoasterea si executarea hotararilor in domeniul matrimonial si al raspunderii parintesti sunt guvernate de Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003. Regulamentul se aplica direct in statele membre si are prevalenta asupra legii nationale. Pentru Romania, Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003 se aplica de la data aderarii efective la Uniunea Europeana, respectiv 1 ianuarie 2007.

Art. 17 din Regulament prevede ca instanta trebuie sa-si verifice competenta din momentul sesizarii, potrivit art. 16, si sa se declare din oficiu necompetenta daca, in temeiul Regulamentului, este competenta o instanta din alt stat membru.

In conformitate cu prevederile art. 3 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003, sunt competente sa hotarasca in problemele privind divortul, separarea de drept si anularea casatoriei instantele judecatoresti din statul membru: (a) pe teritoriul caruia se afla: resedinta obisnuita a sotilor sau ultima resedinta obisnuita a sotilor in conditiile in care unul dintre ei inca locuieste acolo sau resedinta obisnuita a paratului sau in caz de cerere comuna, resedinta obisnuita a unuia dintre soti sau resedinta obisnuita a reclamantului in cazul in care acesta a locuit acolo cel putin un an imediat inaintea introducerii cererii sau resedinta obisnuita a reclamantului in cazul in care acesta a locuit acolo cel putin sase luni imediat inaintea introducerii cererii si in cazul in care acesta este fie resortisant al statului membru respectiv, fie, in cazul Regatului Unit si al Irlandei, are „domiciliul” in acel loc; (b) de cetatenie a celor doi soti sau, in cazul Regatului Unit si al Irlandei, statul „domiciliului” comun.

Normele de competenta anterior enuntate sunt alternative, ceea ce implica ca nu exista o ierarhie intre instantele competente, sotii avand posibilitatea de a desfacerea casatoriei la oricare din instantele enumerate in cuprinsul art. 3 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003.

Avand in vedere ca in cauza ambii soti sunt cetameni romani, s-a constatat ca instantele romane sunt competente sa solutioneze cererea dedusa judecatii, in conformitate cu prevederile art. 3 al. 1 lit. b din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003.

Cu privire la petitul referitor la incredintarea minorului, potrivit art. 12 al. 1 si 2 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003, daca actiunea de divort este pe rol intr-un stat membru, instantele din acel stat au de asemenea competenta in probleme de raspundere parinteasca legate de divort chiar daca minorul nu isi are resedinta obisnuita in acel stat membru si indiferent daca minorul este sau nu copilul ambilor soti.

Avand in vedere cele anterior retinute, in sensul stabilirii competentei de solutionare a cererii de divort in favoarea instantelor romane, instanta respectiva este de asemenea competenta sa statueze cu privire la incredintarea minorului.