Prin sentinţa civilă nr. 3074 din 21.12.2022 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. 190/117/2021, s-a admis acţiunea formulată şi precizată de către reclamantul G.N. și fost obligata pârâta (fostul angajator al reclamantului) să plătească acestuia suma de 85.225 lei reprezentând drepturi salariale pentru orele suplimentare prestate şi pentru zilele lucrătoare, respectiv de repaus săptămânal lucrate, dobânda legală si cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat și onorariu expert. 

Prin apelul declarat, angajatorul a criticat hotărârea primei instanţe arătând că reclamantul nu a făcut dovada că a fost obligat de angajator să efectueze ore suplimentare pentru care nu a fost remunerat în condiţiile în care expertiza contabilă a avut în vedere documente externe care nu emană de la angajator şi care nu au o legătură directă cu raporturile de muncă din speţă.

Reclamantul intimat a fost angajat pe funcţia de gestionar depozit carburanţi. Cu toate că în contractul individual de muncă s-a prevăzut durata muncii ca fiind 8 ore/zi, 40 ore/săptămână, pârâta apelantă a emis o dispoziţie scrisa semnată de ambele părţi prin care programul de munca al reclamantului era de luni până vineri de la ora 7.00 la ora 19.00; trei sâmbete pe lună de la ora 7.00 la ora 15.00 şi al treilea weekend al fiecărei luni: liber vineri, sâmbăta, duminica şi luni.

Reglementarea cuprinsă în Codul muncii la art. 121 alin. (1) stabileşte, în privinţa orelor suplimentare, următoarele: „La solicitarea angajatorului salariaţii pot efectua muncă suplimentară, cu respectarea prevederilor art. 114 sau 115, după caz”. Totodată, potrivit art. 123 alin. (1), „În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art. 122 alin. (1) în luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia”.

Din aceste prevederi rezultă că munca prestată de salariat în afara duratei normale a timpului de muncă, fără a exista acordul angajatorului, nu are regimul juridic al orelor suplimentare, si, prin urmare, nu îi conferă angajatului dreptul de a obține plata acestora. Însă, din probele administrate rezultă că apelanta pârâta cunoştea faptul că reclamantul trebuia să efectueze ore suplimentare şi a beneficiat de munca prestată de acesta peste durata normală a timpului de muncă de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână prevăzută la art. 112 din Codul Muncii.

Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că reclamantul, în calitate de gestionar depozit carburanţi, a operat staţia de carburanţi aflată în proprietatea Rompetrol Downstream SRL. Faptul că reclamantul trebuia să fie prezent la locul de muncă la momentul la care se efectuau operaţiuni asupra staţiei de carburant, chiar dacă era depăşit programul normal de lucru, este recunoscut de pârâta apelantă prin cererea de apel: „chiar daca au fost momente şi date în care dl. G. a fost prezent pe şantier la ore care nu se încadrau în programul normal de lucru, acesta fie a beneficiat de plata orelor suplimentare (…) fie acesta a fost prezent strict la momentul livrărilor (…).”

Orele suplimentare efectuate de reclamant au fost determinate pe baza documentelor cu privire la operarea staţiei de carburanţi, respectiv tichetele emise de staţie la deschidere şi la închidere care aveau imprimată data şi ora. Doar în situaţia în care aceste tichete au fost ilizibile, expertul a preluat informaţiile din situaţiile comunicare de Rompetrol Downstream SRL, proprietarul staţiei de carburant, din care rezultă data şi ora la care s-a furnizat carburant. Contrar susţinerilor pârâtei apelante, aceste înscrisuri au legătură cu raporul de muncă dintre părţi, având în vedere că cuprind informaţii legate de staţia de carburanţi aflată în gestiunea reclamantului.

În consecinţă, Curtea a reţinut că a existat o solicitare a angajatorului pentru ca reclamantul să efectueze ore suplimentare, având în vedere că funcţia de gestionar al depozitului de carburant presupune prezenţa la locul de muncă de la ora deschiderii şi până la închiderea depozitului, astfel cum rezultă din responsabilităţile menţionate în fişa postului reclamantului (de exemplu asigură gestiunea fizică a stocului de marfă, operează în stoc mişcările de marfă, păstrează documente justificative legate de stocuri, efectuează operaţiuni de intrare în stoc a mărfii, efectuează recepţia fizică a mărfii la intrarea în magazia firmei).

Pârâta apelantă a contestat faptul că reclamantul ar fi efectuat ore suplimentare neplătite, însă nu a făcut dovada că reclamantul nu ar fi stat la locul de muncă în toată perioada care rezultă din tichetele emise de staţia de carburant şi situaţiile comunicare de Rompetrol Downstream SRL.

Proba faptului negativ determinat nu este imposibilă, ci se face prin dovedirea faptului pozitiv contrar, respectiv că programul de lucru al reclamantului se desfăşura cu intermitenţe, în sensul că venea şi pleca de la locul de muncă, fiind prezent numai la momentul la care se furniza carburant, că erau mai mulţi gestionari ai depozitului de carburant, care lucrau în schimburi sau alte asemenea.

Referitor la orele suplimentare plătite de apelantă, Curtea a reţinut că expertiza contabilă efectuată în cauză a avut în vedere orele suplimentare achitate, care au rezultat din documentele puse la dispoziţie de angajator. Însă, din coroborarea dispoziţiei apelantei pârâte cu privire la un program de lucru peste durata normală de 40 ore/săptămână (de luni până vineri de la ora 7.00 la ora 19.00; trei sâmbete pe lună de la ora 7.00 la ora 15.00 şi al treilea weekend al fiecărei luni: liber vineri, sâmbăta, duminica şi luni) cu datele rezultate din tichetele emise de staţia de carburant şi situaţiile comunicare de Rompetrol Downstream SRL, cu privire la data şi ora la care s-a furnizat carburant, rezultă că reclamantul a efectuat mai multe ore suplimentare decât cele achitate de fostul angajator.

Faptul că reclamantul nu a formulat o cerere adresată angajatorului cu privire la plata orelor suplimentare cât timp a fost angajat, nu prezintă relevantă, având în vedere că era obligaţia angajatorul să ţină evidenţa orelor de muncă prestate zilnic de salariat, conform art. 119 alin. 1 din Codul Muncii şi să plătească orele suplimentare, astfel cum prevede art. 40 alin. 2 lit. c şi art. 166 din Codul Muncii.

În consecinţă, în temeiul art. 480 alin. 1 C.pr.civ., Curtea a respins ca nefondat apelul declarat de angajator și a păstrat în tot Sentința pronunțată de Tribunal, obligand apelanta la plata cheltuielilor de judecată în apel.

(Sentinţa civilă nr. 3074 din 21.12.2022 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. 190/117/2021, definitivă prin Decizia civilă nr. 628/A/2023 a Curții de Apel Cluj)

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Casa Județeana de Pensii Cluj si Casa Naționala de Pensii Publice – Comisia Centrală de Contestații anularea Deciziei de pensionare emisă pe seama ei și obligarea primei pârâte să emită o nouă decizie prin care să stabilească pensia pentru limită de vârstă cu luarea în calcul a diferenţei dintre sumele trecute la rubrica “acord direct” din adeverinţa emisă de Potaissa SCM Turda şi salariul înscris în carnetul de muncă, anularea hotărârii Comisiei Centrale de Contestații de respingere a contestației formulate de reclamantă și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Casa Județeana de Pensii Cluj a solicitat respingerea cererii, aratând că sumele brute din adeverința nu s-au luat în calcul întrucât nu sunt sporuri cu caracter permanent prevăzute în normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010.

Adeverinţa nr. 627/19.12.2017 emisă de Potaissa SCM Turda atestă veniturile obținute de reclamantă în perioada iulie 1973-martie 2005, fiind evidențiate, rubricile conținând veniturile obținute în regim de acord direct, sporul noapte, compensațiile conform Decret 46/1982 și venitul brut. Aceeași adeverință cuprinde mențiunea că au fost achitate sumele reprezentând contribuția de asigurări sociale conform prevederilor legale.

Potrivit dispoziţiilor art. 165 alin. 1 din Legea nr. 263/2010 „la determinarea punctajelor lunare, pentru perioadele anterioare datei de 1 aprilie 2001, se utilizează salariile brute sau nete, după caz, în conformitate cu modul de înscriere a acestora în carnetul de muncă, astfel: a) salariile brute, până la data de 1 iulie 1977; b) salariile nete, de la data de 1 iulie 1977 până la data de 1 ianuarie 1991; c) salariile brute, de la data de 1 ianuarie 1991”, iar potrivit alin. 2 „la determinarea punctajelor lunare, pe lângă salariile prevăzute la alin. (1) se au în vedere şi sporurile cu caracter permanent care, după data de 1 aprilie 1992, au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare şi care sunt înscrise în carnetul de muncă sau sunt dovedite cu adeverinţe eliberate de unităţi, conform legislaţiei în vigoare”.

Constituie sporuri cu caracter permanent, după cum prevede pct. 5 din Anexa nr. 15 a HG nr. 257/2010 de aprobare a normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 263/2010, în conformitate cu prevederile Legii nr. 49/1992 pentru modificarea şi completarea unor reglementări din legislaţia de asigurări sociale: sporul de vechime în muncă (a se vedea pct. I); sporul pentru lucru în subteran, precum şi pentru lucru pe platformele marine de foraj şi extracţie; indemnizaţia de zbor; sporul pentru condiţii grele de muncă; sporul pentru lucrul sistematic peste programul normal; sporul pentru exercitarea unei funcţii suplimentare; alte sporuri cu caracter permanent prevăzute de legislaţia specifică fiecărui domeniu de activitate sau prevăzute în contractele colective şi individuale de muncă. Aceste sporuri se utilizează la determinarea punctajului mediu anual atât pentru perioadele anterioare, cât şi pentru cele ulterioare datei de 1 aprilie 1992, data intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 49/1992.

Conform pct. VI din Anexa 15 la HG 257/2011 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010, „nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual întrucât nu au făcut parte din bază de calcul a pensiilor, conform legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001: formele de retribuire în acord sau cu bucata, în regie ori după timp, pe bază de tarife sau cote procentuale; participarea la beneficii a oamenilor muncii din unităţile economice; premiile anuale şi premiile acordate în cursul anului pentru realizări deosebite; recompensele cu caracter limitat, acordate personalului din unele sectoare de activitate; diurnele de deplasare şi de delegare, indemnizaţiile de delegare, detaşare şi transfer; drepturile de autor; drepturile plătite potrivit dispoziţiilor legale, în cazul desfacerii contractului de muncă; al treisprezecelea salariu; formele de retribuire definite sub sintagma „plata cu ora”, acordate cadrelor didactice şi specialiştilor din producţie sau din alte domenii de activitate pentru activitatea didactică de predare, seminare, lucrări practice, desfăşurate în afara obligaţiilor de muncă de la funcţia de bază, pentru acoperirea unor posturi vacante sau ai căror titulari lipseau temporar, precum şi pentru îndeplinirea unor activităţi didactice pentru care nu se justifică înfiinţarea unor posturi; formele de retribuire pentru „orele suplimentare” realizate peste programul normal de lucru; sporul acordat pentru personalul didactic care îndrumă practica psihopedagogică şi care asigură perfecţionarea de specialitate a învăţătorilor şi educatorilor; indemnizaţiile de muncă nenormată; compensaţiile acordate conform decretelor nr. 46/1982 şi nr. 240/1982; alte sporuri care nu au avut caracter permanent”.

Din textele menţionate rezultă că nu pot fi luate în calcul veniturile care nu au avut un caracter permanent, şi nici cele care nu au făcut parte din baza de calcul a pensiei, cum sunt veniturile realizate cu titlu de acord global.

În privinţa veniturilor realizate în acord, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 19/17.10.2011 dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, a stabilit că în interpretarea dispoziţiilor art. 2 lit. e), art. 78 şi art. 164 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi ale art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat „formele de retribuire obţinute în acord global, prevăzute de art. 12 alin. 1 lit. a) din Legea retribuirii după cantitatea şi calitatea muncii nr. 57/1974, vor fi luate în considerare la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public, dacă au fost incluse în salariul brut şi, pentru acestea, s-a plătit contribuţia de asigurări sociale la sistemul public de pensii”.

Textul legal din Legea nr. 19/2000 privind recalcularea pensiilor din sistemul public pe baza veniturilor realizate în acord global a fost preluat în Legea nr. 263/2010, astfel că statuările ÎCCJ sunt aplicabile şi în cazul cererilor de recalculare a pensiei întemeiate pe venituri realizate în acord global, formulate în temeiul Legii nr. 263/2010.

Prin urmare, este întemeiată cererea de luare în calcul a diferenţelor dintre sumele trecute la rubrica „acord direct” din adeverinţa nr. 627/19.12.2017 emisă de Potaissa SCM Turda şi salariul înscris în carnetul de muncă, întrucât forma de retribuire, conform datelor din adeverinţă, era cea în acord, ceea ce presupune că reclamanta a încasat sumele din adeverinţă de la rubrica ”acord” şi nu a încasat cuantumul salariului de încadrare din carnetul de muncă şi care fusese deja luat în calcul la stabilirea pensiei în conformitate cu înscrierile din carnetul de muncă, aşa cum rezultă din datele privind activitatea în muncă, astfel justificându-se luarea în calcul doar a diferenţelor dintre sumele menţionate, când aceste diferenţe există, pentru a se evita luarea în calcul de două ori a acelorași sume.

Prin urmare, este întemeiată cererea de anulare a deciziei contestate și de obligare a pârâtei la luarea în calcul a sumelor obținute cu titlu de acord global din adeverinţa emisă de SC Terapia SA. pentru perioada martie 1990-martie 2001.

(Sentinta civilă nr.  2963/2018, pronunțată de Tribunalul Cluj în dos. 1921/117/2018, definitivă prin respingerea apelului, prin Decizia civilă nr. 345/A/2019.)

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Casa Județeana de Pensii Cluj si Casa Naționala de Pensii Publice – Comisia Centrală de Contestații anularea Deciziei de pensionare emisă pe seama reclamantului si obligarea primei pârâte să emită o nouă decizie prin care să stabilească pensia de invaliditate cu luarea în calcul a perioadei desfășurate în grupa a II a de muncă în perioada 25.12.1981-20.04.1996 dovedită cu adeverința emisa de fostul angajator, anularea hotărârii Comisiei Centrale de Contestații de respingere a contestației formulate de reclamant și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a susținut că a fost încadrat în grupa a II a de muncă și că a beneficiat de spor de vechime așa cum rezultă din adeverința emisa de către fostul angajator și că pârâtele au procedat în mod nelegal când nu au luat în considerare stagiul de cotizare efectuat în grupa a II a de muncă.

Pâratele au arătat ca nu au fost valorificate, la stabilirea punctajului mediu anual și a cuantumului pensiei, adeverința eliberată de S.C. Turdeana S.A. Turda, deoarece meseria și locul de muncă nu sunt cuprinse în Ordinul nr. 50/1990 Anexa II.

Din Adeverința eliberată de către Turdeana S.A. Turda rezultă că în 25.12.1991-20.04.1996 reclamantul a fost încadrat în grupa II de muncă în procent de 75 % conform nominalizării efectuate prin Hotărârea Consiliului de Administrație și a Comitetului Sindicatului nr. 3386/27.05.1999 și Sentinței civile nr. 4369/10.11.2000 a Judecătoriei Turda, având ca temei juridic al încadrării în grupa II de muncă Ordinul nr. 50/1990 Anexa II pct. 38 și adresa MMPS nr. 43/G/2123/08.10.1998. Adeverinața a fost eliberată în baza documentelor verificabile aflate în arhiva societății.

Potrivit art. 158 alin. 5 din Legea nr. 263/2010 prin documente verificabile se înțelege actul administrativ de nominalizare a persoanelor încadrate în grupe superioare de muncă. În cazul de față, adeverința cuprinde actul administrativ de nominalizare a reclamantului în grupa a II a de muncă.

În situația în care există suspiciuni cu privire la legalitatea încadrării activității în grupa II de muncă, angajatorii sunt obligati să pună la dispoziția pârâtelor, la solicitarea acestora, documentele întocmite anterior datei de 01.04.2001 pe baza cărora s-au eliberat adeverințele, în vederea respectării legislației în domeniu.

Pârâtele nu au făcut această solicitare și, prin urmare, Adeverința care cuprinde actul administrativ de nominalizare a reclamantului în grupa a II a de muncă poate fi valorificată în ce privește dovedirea stagiului realizat în grupa a II a de muncă.

Pentru aceste motive, acțiunea a fost admisă.

(Sentința civilă nr. 4360/2017, pronunțată de Tribunalul Cluj în dos. nr. 271/117/2017)

Analizand inscrisurile depuse in probatiune de intimata Societatea Nationala de Transport Feroviar de Marfa „CFR MARFA” SA in raport de prevederile art. 69-73 din codul muncii referitoare la concedierea colectiva, rezulta ca intimata a incalcat prevederile art. 72 al. 1 din codul muncii republicat.

Potrivit acestui text de lege „in situatia in care, ulterior consultarilor cu sindicatul sau reprezentantii salariatilor, potrivit prevederilor art. 69 si 71, angajatorul decide aplicarea masurii de concediere colectiva, acesta are obligatia de a notifica in scris inspectoratul teritorial de munca si agentia teritoriala de ocupare a fortei de munca, cu cel putin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere.”

Notificarea prevazuta de textul de lege a fost inregistrata de intimata Societatea Nationala de Transport Feroviar de Marfa „CFR MARFA” SA la ITM Bucuresti la data de 9.05.2011, asa cum rezulta din inscrisul depus de aceasta. Decizia de concediere atacata a fost emisa la data de 6.06.2011, cu nerespectarea termenului imperativ de minim 30 de zile prevazut de art. 72 al. 1 din Codul Muncii.

Prin urmare, fata de nerespectarea termenului imperativ de minim 30 de zile care trebuie sa se scurga intre data inregistrarii notificarii la ITM si data emiterii deciziei de concediere, urmeaza a se dispune anularea Deciziei de concediere din data de 6.06.2011, emisa de intimata.

Termenul de 5 zile prevazut de art. 75 al 3 din Contractul colectiv de munca la nivel national pentru convocarea salariatului la cercetarea disciplinara este imperativ  si nerespectarea lui atrage nulitatea absoluta a deciziei de concediere.

Potrivit disp. art. 75 din CCM unic la nivel national pe anii 2007 – 2010, nici o sanctiune nu poate fi dispusa mai inainte de efectuarea unei cercetari disciplinare prealabile, sub sanctiunea nulitatii absolute, iar, conform alin. 3 termenul de convocare a salariatului la cercetarea disciplinara este de cel putin 5 zile lucratoare inainte de acest moment. Aplicarea unei sanctiuni in lipsa efectuarii unei cercetari disciplinare prealabile este sanctionata cu nulitatea absoluta. Raportat la natura termenului de 5 zile, situatia nu era transata in practica instantelor clujene.

In cauza a carei hotarare o redau mai jos, cauza castigata pentru angajati, am invocat imprejurarea ca termenul de 5 zile este unul imperativ, avand in vedere trei argumente:

• modul cum este redactat textul legal: redactarea in termeni imperativi a necesitatii ascultarii invinuitului si a verificarii sustinerilor sale in aparare, prealabil aplicarii sanctiunii, evidentiaza ca legiuitorul a inteles sa faca din respectarea dreptului la aparare o conditie de validitate a insusi actului de sanctionare.
• importanta respectarii dreptului la aparare: ascultarea salariatului si verificarea sustinerilor sale, inainte de a i se aplica sanctiunea disciplinara, constituie o conditie esentiala, a carei aducere la indeplinire este obligatorie, deoarece sanctiunea disciplinara poate fi aplicata numai daca cerinta legii a fost satisfacuta. Prevederea legala are caracterul unei masuri de protectie, in scopul de a preveni aplicarea unor sanctiuni disciplinare nejustificate, fara a se acorda in mod efectiv salariatului posibilitatea de a se apara.
• interpretarea coroborata cu art. 267 din Codul Muncii care prevede in mod expres sanctiunea nulitatii absolute in cazul nerespectarii conditiilor prevazute de lege pentru efectuarea cercetarii prealabile.

Fata de aceste argumente, Curtea de Apel Cluj stabilit ca nerespectarea termenului de 5 zile care are natura unui termen  imperativ, atrage nulitatea absoluta a deciziei de concediere data cu nerespectarea lui.

(Decizia Curtii de Apel Cluj nr. 1662/2009, pronuntata in Dos. nr. 3165/117/2008)