La alegerea modalităţii concrete de exercitare a dreptului părintelui căruia nu i s-a încredinţat copilul, de a avea legături personale cu acesta şi de a veghea la creşterea, educarea şi pregătirea lui profesională, instanţa trebuie să ţină cont doar de interesul copilului, respectiv de necesitatea ca părintele în discuţie să-l poată vedea pe minor şi să ţină personal legătura cu el, pentru a constata felul în care i se asigură îngrijirea, creşterea şi sănătatea, dezvoltarea fizică şi morală şi pentru a se putea realiza şi o apropiere sufletească normală între copilul şi părintele respectiv.

Principiul interesului superior al copilului, precum şi centralitatea sa în raport cu orice decizie privitoare la copil sunt pe deplin consacrate de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 18/1990 de ratificare a Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului, de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 272/2004. Potrivit art. 48 alin. (1) din Constituţie, părinţii au dreptul şi îndatorirea de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. Astfel, legiuitorul consacră o importantă garanţie juridică, menită să prevină deturnarea autorităţii părinteşti de la scopul ei şi utilizarea ei de către părinţi în propriul lor interes şi, totodată, să asigure protejarea eficientă a intereselor copilului împotriva unor eventuale abuzuri ale părinţilor.

Dispoziţiile art. 401 alin.1 Cod civil statuează că în cazurile prevăzute la art. 400, părintele sau, după caz, părinţii separaţi de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta. Alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede că în caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă decide cu privire la modalităţile de exercitare a acestui drept. Dispoziţiile art. 14 din Legea nr.272/2004 consacră de asemenea dreptul copilului de a avea legături personale atât cu ambii părinţi, cât şi cu rudele sale şi cu celelalte persoane faţă de care a dezvoltat relaţii apropiate. Art. 15 din lege reglementează modalităţile de exercitare a relaţiilor personale.

Din ansamblul acestor dispoziţii legale, rezultă că legiuitorul consacră atât dreptul părintelui de a menţine relaţii personale cu copilul său, având în vedere că acest părinte are aceeaşi răspundere în ce priveşte creşterea şi educarea copilului, cât şi dreptul copilului care, pentru a-şi dezvolta armonios personalitatea ca viitor adult şi a avea un psihic echilibrat, are dreptul de a menţine legături personale cu ambii părinţi.

Dreptul părintelui de a menţine relaţii personale cu copilul său nu este însă unul absolut, iar criteriul determinant ce trebuie avut în vedere la stabilirea exercitării acestui drept îl reprezintă interesul superior al copilului, conform art. 264 Cod civil.

Din probele administrate (declarațiile martorilor, raport de audiere a minorilor de către psihologul Curții de Apel Cluj), instanţa a reţinut că la momentul actual cei doi minori manifestă aversiune faţă de tatăl lor, o aversiune ce face să pară inadecvată forţarea reluării  legăturilor personale dintre reclamant şi copiii săi. Comportamentul violent manifestat în trecut în familie de către reclamant şi starea de tensiune în care părţile au convieţuit par a-i fi marcat puternic pe copiii acestora, atitudinea de distanţare faţă de tatăl lor neputând fi condamnată. Chiar dacă aceste evenimente violente, relatate inclusiv de către bunica maternă, nu sunt foarte recente, efectele lor par să fie resimţite în continuare de către minori, astfel încât amintirea puternică a emoţiilor negative suferite îi face să refuze orice formă de apropiere faţă de tatăl lor.

Instanţa precizează că reclamantul nu poate fi privat de dreptul de a-şi vedea copiii ca o consecinţă directă a comportamentului său din trecut, dar nici aceştia din urmă nu pot fi obligaţi să petreacă timp alături de părintele lor dacă acest aspect implică amintirea unor traume.

Potrivit art. 403 Cod civil, în cazul schimbării împrejurărilor, instanţa de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituţiei de ocrotire, a instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului sau a procurorului.

Astfel, instanţa a apreciat că reluarea legăturilor dintre reclamant şi copii este necesară şi mutual benefică, dar aceasta nu poate interveni în orice condiţii, ci treptat, pe măsură ce amintirile minorilor despre perioada în care au fost victimele violenţei din familie se estompează.

Pentru aceste considerente, instanţa a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamant, pentru stabilire program de vizitare minori.  

(Sentinta civila nr. 1663/2018, pronuntata de Judecatoria Turda in Dos. 6696/328/2018)