Dreptul familiei

Minor în vârstă de 9 ani. Program de vizitare alternativ o săptămână la mamă, o săptămână la tată. Respingere

În ceea ce priveşte programul de legături personale, potrivit art. 262 alin. 2 Cod civil, copilul care nu locuieşte la părinţii săi sau, după caz, la unul dintre ei are dreptul de a avea legături personale cu aceştia. Exerciţiul acestui drept nu poate fi limitat decât în condiţiile prevăzute de lege, pentru motive temeinice, luând în considerare interesul superior al copilului. Art. 401 alin. 1 Cod civil stipulează că (…) părintele sau după caz părinţii separaţi de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta. De asemenea, potrivit art. 17 din Legea nr. 272/2014, copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament (alin. 1).

Părţile nu s-au înţeles cu privire la stabilirea unui program de legături personale în favoarea tatălui, reclamantul-pârât solicitând program alternativ, o săptămână la mamă, o săptămână la el, pe când pârâta stabilirea unui program în timpul săptămânii şi odată la 2 săptămâni în fiecare weekend.

Instanţa a apreciat că programul de legături personale propus de mamă ar fi în interesul minorei. Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa a avut în vedere faptul că în ultimii 2 ani reclamantul-pârât nu s-a implicat aşa mult în creşterea şi educarea fetiţei, aşa cum a făcut-o în prima parte a copilăriei fetiţei. Potrivit susţinerilor concordante ale părţilor, reclamantul-pârât lucrează în fiecare al doilea weekend, iar atunci când este liber, la sfârşit de săptămână, merge la mama sa în Baia Mare. Martorele au confirmat faptul că în ultimii doi ani de fetiţă mai mult s-a ocupat mama.

Având în vedere că în prezent mama este mai implicată în creşterea şi educarea fetiţei, instanţa a apreciat că cererea reclamantului-pârât de stabilire a unui program de vizitare care să se desfăşoare alternativ o săptămână la mamă, o săptămână la tată, nu este în interesul superior al minorei. Instanţa a avut în vedere şi poziţia minorei, care a învederat tatălui că doreşte să vină tot a doua zi la el (răspuns la interogatoriu). Martora N. a declarat că minora i-a spus că doreşte să stea şi cu tatăl, „o zi, maxim două” şi „maxim 2 nopţi legate”.

Reţinând aspectele redate, instanţa a stabilit ca reclamantul-pârât să aibă legături personale cu minora în conformitate cu următorul program de vizitare:

1. Pe durata anului școlar al minorei:

– în timpul săptămânii (de luni până vineri) în fiecare zi, timp de 3 ore, fie în intervalul orar 12.00-15.00, fie în intervalul orar 17.00-20.00, în funcție de programul de lucru al reclamantului-pârât;

– în weekend (începând de vineri, ora 17.00 și până duminică, ora 20.00), din două în două săptămâni, cu luarea minorei la locuința reclamantului-pârât.

2. În vacanțe (vacanța mare, vacanța de iarnă și vacanța de Paște):

– minora va petrece o săptămână cu reclamantul-pârât și o săptămână cu pârâtareclamantă, alternativ, la locuința fiecăruia;

– în timpul vacanței de vară, fiecare dintre părinți poate petrece 2 săptămâni consecutive, legate, cu minora, o singură dată/an (pârâta-reclamantă în cursul lunii iulie, iar reclamantul-pârât în cursul lunii august, astfel încât fiecare dintre părinți să-și poată petrece concediul de odihnă împreună cu minora).

3. În timpul sărbătorilor:

– cu ocazia sărbătorii Crăciunului, minora va petrece Ajunul Crăciunului și ziua de Crăciun cu reclamantul-pârât în anii pari și cu pârâta-reclamantă în anii impari;

– cu ocazia sărbătorii Anului Nou, minora va petrece ajunul Anului Nou și ziua de Anul Nou cu reclamantul-pârât în anii impari și cu pârâta-reclamantă în anii pari;

– cu ocazia sărbătorii Paștelui, minora va petrece sâmbăta și Duminica de Paște cu reclamantul-pârât în anii impari și cu pârâta-reclamantă în anii pari.

(Sentința civilă nr. 1237/2022, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosar nr. 8627/211/2021)

Fond funciar

Fond funciar. Acțiune oblică

Fond funciar. Acțiune oblică

Prin acțiunea înregistrată, reclamantul a solicitat ca instanța să oblige pârâta Comisia de Locala Stabilire a dreptului de Proprietate asupra terenurilor Aiton să efectueze punerea în posesie a numitei B.M. asupra terenului în suprafață de 1370 mp şi să îndeplinească toate formalităţile referitoare la întocmirea documentaţiei corespunzătoare şi să oblige pârâta Comisia Judeţeană de Stabilire a dreptului de Proprietate asupra terenurilor Cluj să procedeze la întocmirea Titlului de Proprietate, cu privire la terenul mai sus indicat.  Prin cererea adiţională, reclamantul a solicitat instanţei să fie autorizat să semneze, în numele pârâtelor, documentaţia necesara punerii in posesie şi procesul verbal de punere in posesie cu privire la imobilul în litigiu.

În fapt, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 02.01.1999, pârâta F.K., fiica numitei B.M. a înstrăinat în favoarea tatălui reclamantului casa bătrânească, magazia de lemne și grădina aferentă cu numărul de casă 18, în schimbul prețului de 10.000.000 lei, achitat integral la data încheierii contractului, conform mențiunilor din contract. Deși actul juridic încheiat între părţi nu respectă prevederile legale imperative privind condiţiile de formă a acestuia, nefiind încheiat în formă autentică, în temeiul art. 978 C. civ. din 1864 şi conform principiului conversiunii actelor juridice, aceasta are valoarea

unui antecontract de vânzare-cumpărare, în temeiul căruia s-a născut în sarcina pârâtei F.K. obligaţia de a îndeplini toate formalitățile necesare perfectării contractului autentic de vânzare – cumpărare și transmiterii în favoarea promitentului-cumpărător imobilul ce a făcut obiectul contractului.

În ceea ce privește temeiul de drept al acțiunii oblice, creanța ascendentului reclamantului s-a născut în temeiul antecontractului de vânzare cumpărare din data de 02.01.1999, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, astfel că în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. civ. din 1864.

Potrivit art. 974 C. civ. din 1864, creditorii pot exercita toate drepturile si acțiunile debitorului lor, afară de acelea care îi sînt exclusiv personale, acțiunea oblică fiind mijlocul procesual pe care creditorul îl are la dispoziție pentru a valorifica un drept care aparține debitorului său. Pentru a intenta o acțiunea oblică, este necesară ca debitorul să fie inactiv, adică să nu exercite el însuși acțiunile sau drepturile sale, creditorul trebuie să aibă un interes serios și legitim pentru a intenta acțiunea, iar creanța creditorului să fie certă și exigibilă.

În cauză creanța aparținând reclamantului este certă, existența acestuia rezultând din antecontractul încheiat între părți, și exigibilă, obligația pârâtei de a obține actele necesare încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică fiind scadentă. Totodată, debitoarea creanței este în inactivitate, aceasta neefectuând niciun demers în vederea obținerii titlului de proprietate privind imobilul înstrăinat, iar reclamantul are un interes serios și legitim în promovarea acțiunii oblice, acesta urmărind reglementarea situației juridice a imobilului, fiind achitat și prețul stipulat în antecontract. Față de cele expuse, având în vedere că acțiunea formulată nu are caracter strict personal, instanța a apreciat că sunt îndeplinite condițiile exercitării acțiunii oblice de către reclamant.

În ceea ce privește fondul cauzei, potrivit art. 8 din Legea nr. 18/1991, în forma în vigoare la data formulării cererii de reconstituire a dreptului de proprietate privată de către B.M., stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor care se găsesc în patrimoniul cooperativelor agricole de producție se face în condițiile prezentei legi, prin reconstituirea dreptului de proprietate sau construirea acestui

drept. De prevederile legii beneficiază membrii cooperatori care au adus pământ în cooperativa sau cărora li s-a preluat în orice mod teren de către aceasta, precum și în condițiile legii civile, moștenitorii acestora, membrii cooperatori care nu au adus pământ în cooperativă și alte persoane anume stabilite. Stabilirea dreptului de proprietate se face, la cerere, prin eliberarea unui titlu de proprietate în limita unei suprafețe minime de 0,5 ha pentru fiecare persoana îndreptățită, potrivit prezentei legi, și de maximum 10 ha de familie, în echivalent arabil. 

În cauză, prin cererea înregistrată la Primăria comunei Aiton la data de 20.03.1991, B.M. a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 1,76 ha. Cererea formulată a fost soluționată favorabil în procedura administrativă, fiind recunoscută calitatea acesteia de persoană îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 1,76 ha prin Hotărârea Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor cluj, tabelul-anexă nr. 2A, poziția nr. 488, acest aspect neputând fi repus în discuție în acest cadru procesual.

Din susținerile din întâmpinarea formulată de Comisia de Locala Stabilire a dreptului de Proprietate asupra terenurilor Aiton rezultă că documentația necesară emiterii titlului de proprietate este finalizată, însă moștenitorii defunctei B.M. nu s-au prezentat în vederea semnării procesului verbal de punere în posesie.

Potrivit prevederilor art. 5 lit. h și i din HG nr. 890/2005, comisia locală de fond funciar are obligația de a pune în posesie persoanele îndreptățite să primească terenul și de a întocmi și înainta comisiei județene documentația premergătoare eliberării titlului de proprietate, în lipsa îndeplinirii acestor obligații persoana îndreptățită aflându-se în imposibilitate de a obține titlul de proprietate pentru suprafața cu privire la care a fost recunoscut dreptul de proprietate.

Față de aceste considerente, instanța a admis acțiunea formulată de reclamant, obligând cele două comisii la îndeplinirea atribuțiilor în vederea emiterii titlului de proprietate și autorizând reclamantul să semneze, în numele succesoarelor numitei B.M., documentația necesară punerii în posesie și procesul verbal de punere în posesie cu privire la imobilul în litigiu.

(Sentința civilă nr. 67/2024, pronunțată de Judecătoria Turda în Dosar nr. 8635/328/2022)

Fond funciar

Fond funciar. Obligativitatea parcurgerii procedurii administrative, ca și condiție de admisibilitate a acțiunii. 

Prin Titlul de Proprietate din 14.01.2009 a fost reconstituit dreptul de proprietate al numitului F.N., antecesorul pârâților F.I. și F. E. în ceea ce priveşte parcela 48/1 din tarlaua 170.

Din extrasele de carte funciară depuse la dosar reiese că reclamanții sunt coproprietari asupra imobilului înregistrat în CF Mihai Viteazu în suprafaţa de 21720 mp, iar într-un alt dosar, aflat pe rolul Judecătoriei Turda, aceștia au sesizat instanţa cu o cerere având ca obiect succesiune și partaj cu privire la acest imobil.

Prin raportul de expertiza efectuat în respectiva cauză s-a stabilit faptul ca amplasamentul acestui teren reconstituit în favoarea numitului F.N. ar încalca amplasamentul terenului aflat în proprietatea antecesorilor reclamanților. Reclamanții, respectiv antecesorii lor nu au formulat în termenul prevăzut de legile fondului funciar o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, fiind astfel decăzuți din dreptul de a mai formula asemenea cereri.

Reclamanții nu au respectat procedura administrativă obligatorie impusa de legile fondului funciar. Astfel, antecesorul reclamanților a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, cerere care a fost respinsă de către Comisia locala de fond funciar Mihai Viteazu, cu motivarea că imobilul aflat în proprietatea acestuia nu a fost cooperativizat și nu face obiectul Legii nr. 247/2005, iar acesta nu a urmat procedura administrativă de contestare a respingerii cererii, această soluție fiind una definitivă.

În drept, instanţa reţine că, potrivit prevederilor art. 248 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, este obligată să se pronunţe cu prioritate asupra excepţiilor de procedură sau de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe sau cercetarea în fond a cauzei, iar, în situaţia în care s-au invocat mai multe excepţii, instanţa va stabili ordinea de soluţionare a acestora, în funcţie de efectele pe care acestea le produc.

Astfel, conform celor de mai sus, instanţa a constatat că se impune soluţionarea, cu prioritate, a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanților, respectiv a excepției lipsei de interes a acestora.

Instanţa reţine că, printre condiţiile cumulative pentru a putea exercita o acţiune civilă impuse în mod imperativ de art. 32 din Codul de procedură civilă se numără calitatea procesuală și interesul juridic, definite de art. 26, respectiv art. 33 C.pr.civ. ca fiind identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii, respectiv folosul practic, material sau juridic pe care reclamantul l-ar obține ca urmare a admiterii cererii sale, iar sancţiunea incidentă în cazul neîndeplinirii acestor condiţii fiind prevăzută de art. 40 din C.pr.civ., respectiv respingerea cererii ca fiind făcută de către o persoană sau împotriva unei persoane fără calitate procesuală, ori ca fiind lipsită de interes.

Însă, instanța reține că potrivit art. III alin.2 din Legea 169/1997, nulitatea absolută a unui titlul de proprietate poate fi invocată de către primar, prefect sau procuror, și de alte persoane care justifică un interes legitim, dispoziție legală conform căreia existența unui interes legitim este o condiție de fond pentru admiterea cererii de anulare a actului administrativ de restabilire a dreptului de proprietate, devenind incidente prevederile art. 36 teza a II-a C.pr.civilă.

Astfel, art. III alin. 2 din Legea nr. 169/1997 conferă calitate procesuală activă oricărei persoane care justifică un interes legitim, astfel că respectarea acestei condiții vizează însăși fondul cererii, astfel că instanța va respinge cele două excepții invocate în cauză.

Asupra fondului cererii de chemare în judecată, instanţa reţine că potrivit art. III alin. 1 lit. a din Legea nr. 169/1997, sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispozițiilor legislației civile aplicabile la data încheierii actului juridic, actele emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 privind reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate în favoarea persoanele care nu erau îndreptățite, potrivit legii, la astfel de reconstituiri sau constituiri, această nulitatea absolută putând fi invocată conform art. III alin. 2 din Legea 169/1997, nulitatea absolută a unui titlul de proprietate poate fi invocată de către primar, prefect sau procuror, și de alte persoane care justifică un interes legitim.

Instanța constată că reclamanții sunt persoane care justifică un interes legitim în solicitarea de anulare a titlului de proprietate asupra terenului care ar face parte din masa succesorală lăsată de autorilor, acesta constând în restabilirea situației anterioare de carte funciară și reincluderea terenului în masa partajabilă.

Însă, instanța reține că situația premisă avută în vedere de dispozițiile Legii nr. 169/1997 este cea a existenței mai multor cereri de reconstituire a dreptului de proprietate asupra aceluiași bun aflate în curs de soluționare precum și admiterea în mod neîntemeiat a uneia dintre acestea, prin emiterea în mod neîntemeiat a unui titlu de proprietate în favoarea unei persoane care nu era îndreptățită la constituire/reconstituire, finalitatea dorită fiind aceea a anulării actelor recognitive emise în mod eronat și emiterea titlurilor către adevărații foști proprietari ai bunurilor imobile preluate în mod abuziv de către stat în timpul regimului politic totalitar.

Ori, în prezenta cauză, această condiție de admisibilitate nu este îndeplinită, cererile de reconstituire ale reclamanților fiind respinse în mod definitiv, astfel că aceștia nu pot obține emiterea unui titlu de proprietate ulterior anulării celui emis în mod presupus eronat.

Pentru toate aceste considerente, instanța va respinge pe fond cererea petenților.

(Sentința civilă nr. 2245/2020, pronunțată de Judecătoria Turda în Dosar nr. 4889/328/2018, definitivă prin neapelare)

Drept civil

Analiză asupra caracterului abuziv al unor clauze din contractele încheiate de Orange Romania SA

Articolul 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori prevede:

“(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de profesioniști pe piața produsului sau serviciului respectiv.”

Din analiza acestor texte de lege rezultă că pentru a fi declarată abuzivă, o clauză contractuală trebuie să întrunească urmatoarele condiții:

– clauza să nu fi fost negociată cu consumatorul. În scopul protejării consumatorului, prin textul art. 4 al. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000 a fost răsturnată sarcina probei, comerciantul avand sarcina să dovedească împrejurarea că au fost negociate clauzele contractuale. 

– prin ea însăși, sau împreuna cu alte prevederi din contract, clauza creeaza, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Cu privire la penalitățile de întârziere în cuantum de 0,5 %/zi de întarziere, calculate asupra valorii totale a facturii pânâ la data achitarii integrale a sumelor datorate, apreciez că sunt aplicabile dispozițiile lit. i) din anexa Legii nr. 193/2000 prevăd că este considerată abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.

Stipularea unei penalități de 0,5% pe zi de întarziere, echivalând cu o penalitate cumulată de 182,5% pe an, contravine dispozițiilor imperative ale Legii nr. 193/2000.

Cu privire la clauzele care prevăd despăgubiri/taxă de reziliere, egale cu valoarea abonamentului înmulțită cu numărul de luni rămase până la expirarea perioadei minine contractuale, acestea obligă consumatorul la plata unor despagubiri în situația rezilierii contractului înainte de perioada minimă contractuală. Apreciez că ele încalcă dispozițiile lit. j) ale Anexei la Legea nr. 193/2000, care prevede că sunt abuzive clauzele care restrâng sau anulează dreptul consumatorului de a denunța sau rezilia unilateral contractul, în cazurile în care profesionistul a impus consumatorului, prin contract, clauze referitoare la plata unei sume fixe în cazul denuntarii unilaterale.

Aceste clauze încalcă și dispozițiile lit. r) ale Anexei la Legea nr. 193/2000 deoarece permit profesionistului obținerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau rezilierii contractului de către acesta din urma, fără a prevedea existența compensațiilor în sumă echivalentă si pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către profesionist.

Aceste clauze obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari față de pagubele suferite de profesionist, întrucât acestea depașesc cu mult atât rata dobânzii legale penalizatoare, cât și debitul neachitat.

Pentru aceste motive, apreciez că sunt abuzive clauzele privind penalitățile de întârziere și privind despăgubiri/taxă de reziliere din contractele încheiate de consumatori cu Orange Romania SA.

Drept civil

Cerere cu valoare redusă. Contract încheiat cu Orange România S.A. Prescripția dreptului material la acțiune.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Turda, reclamanta Investcapital LTD a solicitat obligarea pârâtei P.E., la plata sumei de 2695,97 lei debit principal, 15,98 lei penalități de întârziere, 2203,33 lei daune/taxe de reziliere și echipamente, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, cu cheltuieli de judecată.

În fapt, reclamanta a arătat că între Orange România S.A. şi pârâta s-a încheiat un contract de furnizare servicii în baza căruia pârâta datorează plata valorii abonamentului. Creanţa sa este una certă, lichidă şi exigibilă. Reclamanta a mai arătat că în urma încheierii contractului de cesiune de creanţe a dobândit dreptul de creanţă pe care Orange România S.A. îl deţinea împotriva pârâtei.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 1026 şi urm C.proc.civ., art. 1566 şi urm C.civ., art. 2 şi art. 3 din OG nr. 13/2011

Pârâta a depus întâmpinare la data de 30.04.2024 prin a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar cu privire la fondul cauzei a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Analizând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, invocată de pârâtă la primul termen de judecată, conform art. 248 alin. 1 C. proc. civ., reţine următoarele:

În drept, potrivit art. 2.500 alin. 1 C. civ., Dreptul material la acțiune, denumit în continuare drept la acțiune, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. Conform art. 2.512 alin. 1 C. civ., Prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, și fără a fi ținut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credință., iar conform art. 2.513 al aceluiași act normativ. Prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

Instanța, în raport de aceste dispoziţiile legale constată că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost invocată cu respectarea dispozițiilor legale susmenționate, prin întâmpinarea formulată de către pârât.

În ceea ce privește natura dreptului, instanța reține că, în prezenta cauză, reclamanta solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 22695,97 lei debit principal, 15,98 lei penalități de întârziere, 2203,33 lei daune/taxe de reziliere și echipamente, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, fiind vorba despre un drept de creanță. Prin urmare, dreptul dedus judecății este prescriptibil în termenul general de prescripție de 3 ani, conform art. 2.517 C.civ.

Având în vedere prevederile art. 2.526 C. civ., potrivit cărora când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestație devine exigibilă, precum şi faptul că cererea de valoare redusă formulată de către reclamantă a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 22.02.2024, instanţa constată că dreptul reclamantei privind obligarea pârâtei la plata contravalorii facturilor emise în perioada 27.05.2017-27.09.2017 și devenite scadente în 14 zile calendaristice, conform art. 5 din contractul încheiat între părți, este prescris.

Pentru aceste considerente, instanța va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâta și, în consecință, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta INVESTCAPITAL LTD în contradictoriu cu pârâta ca prescrisă.

(Sentința civilă nr. 7460/2024, pronunțată de Judecătoria Turda în dosar nr. 1744/328/2024, definitivă prin neapelare)

Dreptul familiei

Alocatia pentru familie încasată de către părintele care lucrează în străinătate. Obligația de a o preda părintelui la care locuiește minorul.

Petenta, mama minorei S., a solicitat instanţei să dispună ca exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorei să se facă în comun de ambii părinţi, să stabilească locuinței minorei la domiciliul mamei, să oblige pârâtul la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorei de până la ¼ din veniturile realizate de pârât, cu începere de la data introducerii acţiunii şi până la majorat şi să oblige pârâtul să îi predea mamei alocaţia pe care acesta o încasează de la statul italian pentru minoră în sumă de 100 euro/lună, începând cu luna februarie a anului 2018 şi în continuare până la sistarea acestui drept, cu cheltuieli de judecată. 

Cu privire la capătul de cerere vizând obligarea pârâtului de a preda reclamantei alocaţia de stat cuvenită minorei, Tribunalul Ordinar Milano a comunicat faptul că pârâtul încasează de la statul italian o sumă lunară de 35,28 euro pentru nucleul familial, precum şi suma de 80 euro/lună în baza Decretului lege nr. 66/24 aprilie 2014. 

Având în vedere faptul că minora locuieşte alături de mamă, petenta fiind cea care se ocupă de creşterea şi îngrijirea sa, instanţa a apreciat că suma de 115,28 euro încasată de pârât serveşte susţinerii familiei, mai exact creşterii şi educării minorei, motiv pentru care a obligat pârâtul să predea reclamantei suma de 115,28 euro/lună pe care o încasează de la statul italian, cu începere din luna februarie 2018 şi până la data sistării acestui drept. 

(Sentinţa civilă nr.2123/2019, pronunțată de Judecătoria Turda în Dosar nr. 1629/328/2018, definitivă prin neapelare)

Drept civil

Dovada partajului voluntar. Folosința îndelungată asupra terenului.

În ceea ce priveşte starea de coproprietate asupra imobilului înscris în Cartea funciară, având destinația „curte şi grădină”, în suprafață de 4093 mp, instanţa a reţinut că potrivit art. 728 Cod civil de la 1864, nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. De-asemenea, art. 730 Cod civil de la 1864, statuează: dacă toți erezii sunt prezenți și majori, se pot împărți între dânșii, oricum ar voi, fără îndeplinirea vreunei formalități. Așadar, legislaţia civilă nu prevede nicio condiţie de formă pentru validitatea partajului voluntar, acesta putând fi încheiat chiar verbal, forma scrisă fiind necesară doar pentru dovedirea acestuia. 

Potrivit susţinerilor reclamanţilor, între titularii dreptului de proprietate asupra terenului mai sus descris, a intervenit un partaj voluntar prin care imobilul, având destinația „curte şi grădină”, în suprafață de 2000 mp, parte din imobilul în suprafață de 4093 mp, a revenit antecesorului lor. 

Cu privire la existenţa partajului în forma solicitată de către reclamanţi, instanţa a constatat, pe de o parte, că martorii audiaţi în cauză au confirmat folosinţa îndelungată a terenului în modalitatea propusă spre partajare, iar pe de altă parte, raportat la prevederile art. 358 Cod de procedură civilă, pârâţii cu domiciliu cunoscut, deşi legal citaţi, nu au înţeles să depună întâmpinare şi nici nu s-a prezentat în faţa instanţei în vederea administrării probei interogatoriului. În ceea ce îi priveşte pe pârâţii cu domiciliu necunsocut, interesele acestora au fost ocrotite de curatorul special desemnat în cauză, care nu a manifestat opoziţie la solicitările reclamanţilor vizând existenţa unui partaj şi modalitatea de realizare a acestuia. 

În consecinţă, instanţa a constatat că a intervenit partajul voluntar asupra imobilului în litigiu, în modalitatea invocata de reclamanți.

(Sentința civilă nr. 723/2023, pronunțată de Judecătoria Turda în Dosar nr. 6172/328/2021)

Drept comercial

Insolvență. Antrenarea răspunderii membrilor organelor de supraveghere şi conducere. Condiții.

Reclamantul, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei B. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtelor O.A. L. şi V. Z., în calitate de administrator statutar al debitoarei și, respectiv contabil al societăţii, la plata sumei de 59.147 lei reprezentând întreg pasivul debitoarei, în conformitate cu dispoziţiile art. 169 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2014.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că, potrivit raportului asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență a debitoarei, întocmit de lichidatorul judiciar, debitoarea, prin fostele sale organe de conducere nu a procedat la întocmirea și înregistrarea actelor contabile respectiv, nu au predat lichidatorului judiciar actele prevăzute de art. 67 și 82 din Legea nr. 85/2014. De asemenea, conform aceluiași raport, se reține că nu s-a ținut contabilitatea în conformitate cu dispozițiile legale, având în vedere lipsa depunerii declarațiilor fiscale la DGRFP Cluj-Napoca – AJFP Cluj.

Conform dispoziţiilor art. 169 din Legea nr. 85/2014, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată  de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului.

Cazurile de responsabilitate sunt limitate la comiterea faptelor prevăzute în alineatul 1 al art. 169 lit. a)-h). Natura juridică a răspunderii membrilor organelor de conducere şi control decurge din natura raporturilor dintre aceste persoane şi societate, fiind vorba de o răspundere civilă, iar sursa obligaţiei încălcate determină natura răspunderii, în timp ce încălcarea unei obligaţii decurgând din contractul de mandat – cuprins în actul constitutiv – atrage răspunderea contractuală a administratorului, iar încălcarea unei obligaţii legale atrage răspunderea delictuală a acestuia.

Antrenarea răspunderii membrilor organelor de supraveghere şi conducere, presupune constatarea îndeplinirii unor condiţii, respectiv prejudicierea creditorilor, existenţa raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi respectiv culpa personală a celui faţă de care se antrenează răspunderea.

Prejudiciul creditorilor constă în imposibilitatea încasării creanţelor scadente din cauza ajungerii debitoarei în insolvenţă, definită de art. 5 pct. 29 ca fiind acea stare a patrimoniului debitoarei care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile. Constatarea stării de insolvenţă constituie o condiţie pentru angajarea răspunderii, dat fiind faptul că are drept rezultat direct neplata datoriilor scadente faţă de creditori şi implicit prejudicierea acestora.

În temeiul dispoziţiilor art. 169 lit. d), teza a II-a din Legea nr. 85/2014, astfel cum acestea au fost interpretate de ÎCCJ din decizia pronunţată în interesul legii nr. 14/2022, având în vedere conduita pârâtei de a nu preda documentele contabile administratorului judiciar sau lichidatorului, condiţiile răspunderii civile sunt prezumate ca fiind îndeplinite. Astfel, ÎCCJ a reţinut că „în cazul în care pârâtul nu predă documentele contabile practicianului în insolvenţă, după prealabila notificare, se prezumă relativ întrunirea tuturor condiţiilor necesare atragerii răspunderii patrimoniale pentru fapta prevăzută de art. 169 alin. (1) lit. d) din aceeaşi lege”. Prezumţia este una relativă fiind, în consecinţă, sarcina pârâtei să o răstoarne.

În acest context, pârâta-administrator statutar al debitoarei avea obligaţia de a gestiona cu atenţie patrimoniul şi activitatea societăţii, iar încălcarea culpabilă a acestei obligaţii a determinat prejudicierea creditorilor şi atrage răspunderea acestuia. Pârâta a fost notificată de către lichidatorul judiciar în vederea predării actelor prevăzute de art. 67 din Legea nr. 85/2014, însă aceasta nu a înţeles să predea documentele contabile solicitate.

Faţă de starea de fapt reţinută, faptei pârâtei-administrator statutar al debitoarei îi sunt aplicabile prevederile art. 169 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 85/2014, respectiv neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea şi, reţinând că prezumţia instituită de dispoziţia legală nu a fost răsturnată de către pârâtă, în sensul că aceasta nu a propus nici un fel de probe în apărarea sa, constată că sunt dovedite condiţiile răspunderii civile, cererea de chemare în judecată fiind, în consecinţă, întemeiată. În calitatea sa de administrator statutar al debitoarei, pârâtei îi revenea obligaţia de a-şi îndeplini atribuţiile derivate din această calitate, fiind direct răspunzătoare de modul în care este ţinută evidenţa contabilă, obligaţiile

acesteia reieşind cu claritate din dispoziţiile art. 73 alin. 1 lit. c) ale Legii nr. 31/1990 republicată.

Totodată, conform prev. art. 10 alin.1 din Legea nr.82/1991 republicată, răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii revine administratorului, care are obligaţia gestionării societăţii respective.

Pentru toate considerentele expuse, judecătorul sindic, în temeiul dispoziţiilor art. 169 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 85/2014, a admis cererea de chemare în judecată şi a obliga pârâta-administrator statutar al debitoarei la suportarea pasivului debitoarei.

În ceea ce o priveşte pe pârâta V. Z., fostul contabil al societății, judecătorul sindic a admis excepţia lipsei calităţii sale procesuale, astfel încât cererea de chemare în judecată formulată faţă de aceasta a fost respinsă ca urmare a admiterii acestei excepţii. 

La soluționarea excepției judecătorul sindic a reţinut faptul că lipseşte identitatea dintre pârâtă şi subiectul raportului juridic litigios, astfel cum prevede art. 36 NCPC. În plus, potrivit art. 169 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, răspunderea poate fi atrasă în ceea ce-i priveşte pe membrii organelor de conducere,

supraveghere, precum şi orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă. Or, în condiţiile în care reclamantul nu a făcut nici dovada existenţei unui raport contractual sau de altă natură între doamna V. Z. şi societatea debitoare aflată în insolvenţă, aceasta nu are legitimare procesuală pasivă. Pretinsa recunoaştere a doamnei V. Z. că într-adevăr a ţinut contabilitatea societăţii nu este de natură să-i confere legitimare procesuală în cauză, întrucât răspunderea pentru ţinerea contabilităţii revine exclusiv administratorului societăţii şi nu contabilului, în lipsa, eventual, a asumării unei răspunderi de natură contractuală dintre contabil şi societate.

(Sentința civilă nr. 1782/2023, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dos. 879/1285/2022/a1)

Drept comercial

Contestație la executare. Sechestru. Încetarea executării silite, ca urmare a constatării stingerii debitului. Admitere în parte. Cheltuieli de judecată acordate integral

Prin contestaţia înregistrată pe rolul instanţei, contestatorii B.D. şi B.D. au solicitat în contradictoriu cu intimatul Investcapital LTD, să se dispună anularea sechestrului instituit prin procesul verbal de sechestru emis în data de 25.07.2022, în Dosar execuțional 1553/2013, la cererea creditorului Investcapital LTD, asupra autoturismului marca FORD, ca urmare a constatării împrejurării că este integral stinsă creanță rezultând din Contractul de credit bancar fn din data de 26.07.2007, cu consecinţa încetării executării silite.

Potrivit susţinerilor contestatorilor, prin Sentinţa civilă nr. 200/2017 pronunţată de Judecătoria Zalău în dos. 2515/337/2014, având ca obiect contestaţie la executare, s-a stabilit că suma datorată este de 10.138,41 euro credit, iar prin Încheierea civilă pronunţată în acelaşi dosar la data de 6.03.2017 s-a stabilit că suma datorata cu titlu de dobânzi este de 1140,2 euro. Această hotărâre a rămas definitiva prin Decizia civila nr. 699/2017, pronunţată de Tribunalul Sălaj.

Au învederat contestatorii faptul că în luna iulie 2022, au vrut să ramburseze integral sumele restante. În cadrul acestui demers, le-a fost comunicată fisa de calcul ataşată în care apare la punctul 19 suma stabilita prin hotărârile judecătorești mai sus menționate, iar la punctul 20 o suma suplimentara din 4.12.2019 denumita „actualizare Kruk” în cuantum de 3488,51 euro (16.655,54 lei).

Stabilirea acestei sume este nelegala faţă de statuările din hotărârile judecătoreşti mai sus menţionate, în cadrul cărora s-a stabilit cu claritate cuantumul creanței şi împrejurarea că cesionarul nu are dreptul de a solicita sume în plus. Au calculat, pornind de la graficul comunicat de intimată, care cuprinde plăţile efectuate de aceştia care este cuantumul sumei restante şi au rambursat integral aceasta suma, aşa cum rezultă din ordinul de plata din data de 01.08.2022.

Prin sechestrul instituit prin procesul verbal de sechestru emis în data de 25.07.2022, în Dosar execuţional nr. 1553/2013, asupra autoturismului marca FORD, aflat în proprietatea lor, se indisponibilizează acest autoturism, așa încât aceştia nu vor putea utiliza acest autoturism pe toata durata de soluţionare a contestaţiei la executare.

Comparând fișa de calcul depusă de contestatori cu cuprinsul dosarului execuțional, instanța a constatat că, până în prezent s-au achitat integral sumele datorate în cadrul executării silite atât cu titlu de debit, cât şi cu titlu de cheltuieli de executare silită, motiv pentru care, în temeiul art. 702 alin. 1 pct. 1 C.pr.civ . şi art. 719 alin. 1 C.pr.civ., se impune a se dispune încetarea executării silite.

În ceea ce priveşte solicitarea contestatorilor de anulare a sechestrului instituit prin Procesul verbal de sechestru emis în data de 25.07.2022, asupra autoturismului marca Ford, instanţa a reţinut că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că singurul motiv invocat de către contestatori pentru anularea acestui act de executare este plata integrală a debitului. Or, la data întocmirii procesului-verbal de sechestru (25.07.2022) nu era încă achitat integral debitul datorat în cadrul executării silite şi cheltuielile de executare silită. Astfel, debitul datorat a fost achitat integral în cursul lunii august 2022, iar cheltuielile de executare silită în cursul lunii noiembrie 2022. În consecinţă, instanţa a admis în parte contestaţia la executare formulată de contestatori și a respins, ca neîntemeiată, cererea contestatorilor de anulare a sechestrului.

Referitor la restituirea taxei judiciare de timbru, potrivit art. 45 alin. 1 lit. f din O.U.G. nr. 80/2013 „(1) Sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, după caz, integral, parţial sau proporţional, la cererea petiţionarului, în următoarele situaţii: (…) f) când contestaţia la executare a fost admisă, iar hotărârea a rămas definitivă;”

Din analiza acestei dispoziţii legale, rezultă că este supusă restituirii, la cerere, la rămânerea definitivă a hotărârii, taxa judiciară de timbru aferentă contestaţiei la executare, în cazul în care aceasta a fost admisă.

Soluţia de admitere în parte a contestaţiei contestatorilor este determinată în cauză de respingerea petitului privind anularea măsurii sechestrului instituită asupra autoturismului aparţinând contestatorilor, capăt de cerere care nu a fost timbrat distinct, fiind achitată o unică taxă judiciară de timbru de 938 lei.. Astfel cum s-a arătat, prin soluţia dispusă se va dispune încetarea executării silite.

Prin urmare, având în vedere că cererea contestatorilor şi-a atins finalitatea urmărită prin promovarea contestaţiei la executare, respectiv, încetarea executării silite, iar capătul de cerere respins nu a influenţat cuantumul taxei judiciare de timbru achitate în cauză, în temeiul art. 45 alin. 1 lit. f din O.U.G. nr. 80/2013, instanţa a dispus restituirea către contestatori a taxei judiciare de timbru.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, art. 453 alin. 1 şi 2 C.pr.civ. prevede că „(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltui3elilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.”

În cauză, contestatorii au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, făcând dovada achitării onorariului de avocat şi a contravalorii cheltuielilor ocazionate de efectuarea şi transmiterea copiilor certificate de pe actele dosarului de executare silită.

Având în vedere soluţia pronunţată în cauză, faptul că prin contestaţia promovată sa atins finalitatea urmărită, respectiv, încetarea executării silite, precum şi faptul că cheltuielile suportate de contestatori nu au fost influenţate de petitul care urmează a fi respins, cu consecinţa admiterii în parte a contestaţiei la executare, instanţa a obligat intimata să plătească contestatorilor întreaga suma suportată de aceştia cu titlu de cheltuieli de judecată.

(Sentința civilănr. 928/2023, pronunțată de judecătoria Zalău, în Dosar nr. 6257/328/2022, definitivă prin neapelare)

Drept civil

Succesiune și pronunțarea unei hotărâri care sa tină loc de act autentic. Lipsa de interes în formularea petitului de constatare masă succesorală și calitate de moștenitor

Reclamanta a solicitat să se constate ca în masa succesorală ramasă dupa defunctul MI se include dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și obligația de a incheia contract autentic de vânzare cumpărare cu reclamanta, să se constate ca pârâții sunt succesorii defunctului și să fie obligati pârâții să îi predea act autentic de vânzare-cumpărare, în caz contrar sentința urmând să țina loc de contract.

Prin Sentința civilă nr. 1250/2008, pronunțată de Judecătoria Turda în Dosar nr. 1312/328/2017 instanța a obligat pârâții sa îi predea reclamantei act autentic de vânzare-cumparare, în caz contrar sentința urmând să țina loc de contract, fără a se pronunța cu privire la primul petit.

Reclamanta a solicitat completarea dispozitivului hotarârii. La soluționarea cererii de completare dispozitiv, instanța a admis excepția lipsei de interes in formularea primului petit, cu următoarea motivare:

Succesorii pot exercita acțiunile patrimoniale la care avea dreptul defunctul, cum este în speță acțiunea prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic.

Astfel, potrivit art. 412 al. 1 pct. 1 c.p.c. judecarea cauzelor se suspenă prin decesul uneia dintre parți, până la introducerea în cauză a moștenitorilor. Potrivit acestor dispoziții are loc o transmitere de calitate procesuală către moștenitori, singura condiție impusă de lege fiind calitatea de moștenitor. Dacă transmiterea calității procesuale ar fi condiționată de dezbaterea succesiunii, legea ar fi prevăzut în mod expres necesitatea dovedirii transmiterii calității procesuale prin depunerea unui certificat de moștenitor, în care să fie menționat activul succesoral, care să cuprindă și dreptul de a exercita respectiva acțiune.

Mai mult, dacă ar fi necesar să se constate că în succesiunea autorului a rămas și dreptul de a exercita acțiunile pe care putea să le exercite acesta, în cazul decesului uneia dintre parți în timpul litigiului, calitatea procesuală nu ar putea fi preluată decât după stabilirea compunerii masei succesorale sau instanța ar trebui să se pronunțe și pe acest aspect, deși în practică succesorii, care pot avea și calitate procesuală pasivă, nu investesc instanța cu un petit privind componența masei succesorale a defunctului în locul căruia au fost introduși în litigiu.

Dacă s-ar impune ca instanța să faca o astfel de constatare în dispozitivul hotarârii, in condițiile in care s-a pronunțat pe acțiunea in realizare (pronunțarea unei hotărâri care sa tină loc de act autentic), ar trebui să se pronunțe si in situația în care decesul intervine în cursul litigiului.

Pe de alta parte, instanța nu putea pronunța o hotărâre care să țină loc de act autentic, in contradictoriu cu succesorii promitentului daca nu ar fi avut în vedere această transmisiune.

(Sentința civilă pronunțată în ședința publica din data de 11.09.2018, de Judecătoria Turda în Dosar nr. 1312/328/2017)