Referitor la exercitarea autorităţii părinteşti cu privire la minori, art. 397 C.civ. instituie regula potrivit căreia autoritatea părintească se exercită de către ambii părinţi, ipoteza exercitării acesteia de către un singur părinte constituind excepţia. Potrivit art. 398 C.civ. această excepţie intervine în cazul existenţei unor motive temeinice, având în vedere interesul superior al copilului. Conform art. 36 alin. 7 din Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului constituie asemenea motive temeinice: alcoolismul, boala psihică, dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau faţă de celălalt părinte, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală sau infracţiuni de violenţă.

Deşi reclamanta a solicitat în cauză ca instanţa să dispună exercitarea exclusivă a autorităţii părinteşti în favoarea acesteia, din analiza probelor administrate în cauză nu rezultă niciun motiv întemeiat care să impună exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte.

Relevante în acest sens sunt declaraţiile martorilor dar şi anchetele sociale efectuate la domiciile ambelor părţi, precum şi conversaţiile prin intermediul aplicaţiei whatsapp dintre părţi. Din coroborarea acestor probe rezultă că pârâtul se preocupă de situaţia minorei, îşi doreşte să petreacă timp cu aceasta şi contribuie financiar la întreţinerea minorei.

Contrar susţinerilor reclamantei, nu se poate susţine că acesta şi-ar fi abandonat copilul, în ciuda faptului că a lucrat în altă ţară. În ceea ce privesc afirmaţiile că fetiţa a plâns de câteva ori după ce a petrecut timp cu pârâtul, sub acest aspect trebuie avută în considerare vârsta extrem de fragedă a minorei, respectiv de doar 2 ani în prezent. Ori, atât la această vârstă, cât şi înainte, este evident că o asemenea atitudine din partea minorei, poate fi şi reacția acestuia la schimbarea mediului în care a fost obişnuită, dar şi faptul că la această vârstă copiii sunt extrem de imprevizibili.

Exercitarea autorităţii părinteşti în comun presupune o colaborare între cei doi părinţi şi înlăturarea oricăror obstacole ce ţin de orgoliu propriu alături de eforturile de a decela ce anume este în interesul superior al minorei, fără a fi necesar, ca de fiecare dată să se apeleze la instanţa de judecată pentru a tranşa disputele dintre aceştia, fiindcă stările de conflict şi tensiune, agresivităţile unui părinte faţă de celălalt sunt resimţite în mod inevitabil de către minor, fiind în detrimentul creşterii şi dezvoltării armonioase a copilului, un obstacol în împlinirea interesului acestuia din urmă.

Potrivit art. 2 alin. 2 din Legea 272/2004, principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de furnizorii privați acreditați, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești.

Acest principiu urmează a sta la baza dispoziţiei instanţei privind exercitarea în comun a autorităţii părinteşti, apreciind că este în interesul superior al minorei ca autoritatea părintească să fie exercitată în comun de ambii părinţi.

Sub aspectul stabilirii locuinţei minorei, art. 400 alin. 1 Cod Civil prevede că „În lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic.”

În cauză, părţile au fost de acord ca locuinţa minorei să fie stabilită la mamă, înţelegere care este în concordanţă cu interesul superior al acesteia. Astfel, potrivit raportului de anchetă socială efectuat în cauză, în prezent, minora locuieşte împreună cu reclamanta în localitatea Turda, într-o casă cu curte, proprietatea părinţilor reclamantei, în care aceasta beneficiază de toate condiţiile neceare pentru o creştere şi dezvoltare armonioasă.

Potrivit art. 401 Cod Civil, „În cazurile prevăzute la art. 400 (stabilirea locuinţei minorului după divorţ – n.n.), părintele sau, după caz, părinţii separaţi de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta. În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă decide cu privire la modalităţile de exercitare a acestui drept.” 

De asemenea, conform art. 17 alin. 1 din Legea nr. 272/2004, (1) Copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament.(2) Copilul are dreptul de a-și cunoaște rudele și de a întreține relații personale cu acestea, precum și cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior.(3) Nicio persoană nu poate împiedica relațiile personale ale acestuia cu bunicii, frații și surorile ori cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie decât în cazurile în care instanța decide în acest sens, apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului. (4) În caz de neînțelegere între părinți cu privire la modalitățile de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu copilul, instanța va stabili un program în funcție de vârsta copilului, de nevoile de îngrijire și educare ale acestuia, de intensitatea legăturii afective dintre copil și părintele la care nu locuiește, de comportamentul acestuia din urmă, de existența unei situații de înstrăinare părintească, precum și de alte aspecte relevante în fiecare caz în parte. (5) Criteriile prevăzute la alin. (4) vor fi avute în vedere și la stabilirea programului de relații personale și cu celelalte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie. (6) Programul de relații personale, prevăzut la alin. (5), pentru copilul care a împlinit vârsta de 14 ani se stabilește numai cu consimțământul acestuia. În situația în care copilul refuză să își dea consimțământul, programul de relații personale se stabilește de către instanța judecătorească. 

Nu în ultimul rând, potrivit art. 2 alin. 2 din Legea 272/2004, principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de furnizorii privați acreditați, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești. 

În raport de acest principiu, ţinând cont de vârsta fragedă a minorei, instanţa a stabilit următorul program, în cadrul căruia tatăl pârât-reclamant reconvenţional va lua minora de la locuința mamei sau de la creșă, în mod direct sau prin intermediul bunicilor paterni: 

– în zilele de marți și joi, prin preluarea minorei de către pârât la ora 14.00 și aducerea la domiciliul mamei la ora 19.00; 

– în fiecare zi de sâmbătă, prin preluarea minorei de către pârât la ora 10.00 și aducerea ei la domiciliul mamei la ora 18.00; 

– de Crăciun, în anii parii, în data de 24 decembrie de la ora 10:00, până la ora 18:00, în data de 25 decembrie de la ora 10:00 până la ora 18:00; 

– de Anul Nou, în anii impari, în data de 31 decembrie de la ora 10:00 până la ora 18:00, în data de 01 ianuarie de la ora 10:00 până la ora 18:00; 

– de Paști, în anii impari, începând ziua de sâmbătă, de la ora 10:00 până la ora 19:00, precum și în ziua de duminică, de la ora 10:00 până la ora 19:00;

În stabilirea acestui program, instanţa a avut în vedere că raportat la vârsta minorei, nu este în interesul acesteia ca programul de vizită să implice petrecerea nopţii în altă locaţie. În acest sens, instanţa reţine că minora are doar 2 ani în prezent, fiind în continuare la o vârstă foarte fragedă, la care are o rutină bine determinată în ceea ce priveşte orele de somn, locuinţa în care a fost obişnuită să adoarmă, astfel că instanţa apreciază în continuare că schimbarea acestei rutine ar putea să aibă efecte nedorite asupra minorei. 

Desigur că nimic nu împiedică părţile ca în măsura în care minora se va obişnui o dată cu înaintarea în vârstă cu prezenţa tatălui şi va solicita singură sau îşi va dori să petreacă uneori noaptea şi la tatăl său, precum şi faptul că dreptul minorei de a avea legături cu părintele nerezident este un drept fundamental, părinţii au obligaţia de a-i da posibilitatea de a-l exercita în mod liber şi neîngrădit. Contrar susţinerilor părţilor, instanţa consideră acest drept nu trebuie exercitat, întotdeauna, strict în limitele impuse de o instanţă de judecată, ci şi în mod spontan, la simpla dorinţă a minorei de a-şi vedea tatăl, mama la care locuieşte minora având obligaţia de a pune pe primul loc interesul superior al minorei. Totodată, instanţa are în vedere că programul de vizită care va fi stabilit poate fi modificat dacă în viitor se vor modificat împrejurările concrete avute în vedere la stabilirea acestuia, inclusiv ca efect al creşterii vârstei minorei.

(Sentința civilă nr. 873/2024, pronunțată de Judecătoria Turda în dos. nr. 554/328/2023)

Părţile au divorţat în procedura notarială și au încheiat o convenţie privind minorul, stabilind că autoritatea părintească va fi exercitată de ambii părinţi în comun, locuinţa minorului a fost stabilită la mamă, în sarcina tatălui a fost stabilită obligaţia de plată a pensiei de întreţinere, în cuantum de 500 lei pe lună, iar în favoarea tatălui a fost stabilit un program de legături personale cu minorul, după cum urmează: tatăl are dreptul de a vizita minorul oricând doreşte, pe tot parcursul anului, atât la domiciliul mamei, cât şi să îl ia la domiciliul său, în vacanţe. Potrivit susţinerilor părţilor, minorul a refuzat să mai meargă la tatăl său ori să mai aibă vreun contact cu acesta dupa ziua sa, în 09.05.2020. 

Reclamantul a solicitat stabilirea unui program de vizitare a minorului. Pârâta a solicitat respingerea cererii și respectarea voinței copilului.

În privinţa relaţiei dintre reclamant şi minor, din probatoriul administrat în cauză, respectiv interogatoriul pârâtei şi declaraţiile martorilor, rezultă că relaţia acestora a fost mereu una mai rece, mai tensionată, minorul manifestând o anumită timiditate şi frică faţă de tatăl său, încercând mereu să îl mulţumească pe acesta atunci când reclamantul se supăra pe el. Potrivit declaraţiei martorului S., reclamantul avea o atitudine agresivă verbal faţă de minor şi anterior divorţului, respectiv îl certa pentru lucruri minore, cum ar fi faptul că nu s-a descălţat sau nu a pus lucrurile la loc, îi adresa jigniri de genul „prost”, „imbecil”, „nesimţit”, aspect sesizat şi de martorul P., care a descris conduita reclamantului drept o formă de „bullying verbal”. De altfel, chiar şi martorii propuşi de reclamant au sesizat tonul mai exigent al reclamantului cu minorul, în sensul că acesta îi mai corecta comportamentul, fără a ridica tonul, martorul V. declarând faptul că la un moment dat minorul a rugat-o să îi spună tatălui său să nu îi mai facă observaţii, pentru că îl deranjează. 

Cu ocazia interogatoriului, reclamantul a negat că l-ar fi ameninţat sau jignit vreodată pe minor, arătând că a urlat la acesta atunci când şi-a rupt mâna, însă a recunoscut că are un stil parental mai exigent. 

În ciuda faptului că reclamantul susţine, în tot cuprinsul cererilor sale, că minorul a luat o decizie radicală, bruscă, de a întrerupe orice contact cu acesta, în cuprinsul raportului de anchetă socială s-a consemnat faptul că „Ulterior afirmă reclamantul, la sfârşitul anului 2017 relaţiile au început să se răcească treptat, minorul îndepărtându-se uşor de acesta”, arătând ulterior că regretă faptul că nu s-a impus cumva faţă de această situaţie, că nu a „pus piciorul în prag”. De asemenea, tot în cuprinsul raportului de anchetă socială reclamantul recunoaşte că l-a lovit pe minor când acesta era mai mic („Da, mi-am lovit copilul, dar n-am fost agresiv, iar dacă mi-am pedepsit copilul, l-am lovit cu palma la fund, iar dacă mi-am lovit copilul l-am lovit cu palma peste mână … Dacă am luat o dată o joardă i-am dat peste fund, pentru că mi-am dat seama că palma poate să doară şi pot să rănesc … Eu n-am bătut copilul … Eu n-am pedepsit copilul mai tare decât un alt părinte”), răspuns din care se observă o anumită disonanță cognitivă din partea reclamantului, care prima dată arată că a lovit minorul, dar nu a fost agresiv, apoi că a lovit, dar cu palma, apoi că a dat cu joarda ca să nu dea cu palma, dar nu l-a bătut, apoi că nu l-a bătut mai tare ca alţi părinţi, un şir întreg de justificări treptate ale violenţei fizice recunoscute de către reclamant. De altfel, faptul că reclamantul l-a lovit pe minor cel puţin o dată a fost confirmat de către martorul V., care a arătat că are cunoştinţă de un incident, când reclamantul i-a dat o palmă la fund minorului, când acesta a fost obraznic, în clasa a 2-a sau a 3-a. 

Instanţa observă că violenţele fizice exercitate de către reclamant asupra minorului au avut un impact mult mai puternic asupra acestuia decât au considerat părinţii, aspect observabil din declaraţia martorului P., care a precizat că minorul era supărat într-o vară şi, după insistenţe, acesta i-a mărturisit faptul că tatăl său l-a bătut de mai multe ori cu nuiaua, întrebând-o „Buni, tu ştii cum pişcă nuiaua pe picioarele goale”, martorul precizând că a mai observat o nuia în casă în trecut, iar reclamantul i-a spus că este Sfântul Nicolae, cu altă ocazie martorul arătând că a auzit un zgomot de nuia şi un urlet foarte puternic al minorului. 

Toate aceste episoade de violenţă fizică şi verbală au fost rememorate de minor cu ocazia ascultării sale, minorul arătând că nu a mai fost lovit de către tatăl său după divorţ, însă a fost jignit şi tatăl său a urlat la el, aspecte ce i-au insuflat o teamă faţă de acesta. 

Din probele administrate în cauză, instanţa apreciază că între minor şi tatăl său a existat mereu o problemă de comunicare şi o nepotrivire de viziuni. Astfel, minorul este un copil sensibil, deranjat de comportamente agresive, în timp ce reclamantul este un părinte exigent şi uneori exagerat de autoritar, care trebuie să conștientizeze faptul că un stil parental agresiv sau ironic nu va avea alt rezultat decât îndepărtarea minorului, aspect pe care reclamantul, din păcate, nu l-a realizat în toţi aceşti ani. Astfel, chiar şi remarca privind faptul că minorul s-a îngrăşat, spusă în glumă, îi poate afecta stima de sine minorului şi îl poate determina să îl respingă pe tatăl său, dacă acesta îl face să se simtă inadecvat. 

Instanţa apreciază că minorul a fost puternic timorat de tatăl său, fiind o fire nonconflictuală, aspect ce rezultă cu puterea evidenţei din declaraţiile martorilor, atât martorul V. cât şi martorul S. arătând că au fost rugate de minor să transmită anumite lucruri mai departe părinţilor săi, minorul nefiind confortabil să aibă o discuţie directă cu ei. De altfel, inclusiv în momentul când minorul a decis să nu se mai întâlnească cu tatăl său, acesta s-a folosit iniţial de pârâtă ca intermediar, înainte de a-i spune în mod direct reclamantului că nu vrea să mai vorbească cu el.

Cu privire la acuzaţiile reclamantului privind alienarea parentală, instanţa subliniază, în primul rând, faptul că prin Dispoziţia nr. 31 din data de 16.10.2021 a Colegiului Psihologilor din România, publicată în M. Of. nr. 1030 din 28 octombrie 2021 a fost abrogată Dispoziţia nr. 2/2016, de recunoaştere a fenomenului alienării parentale, iar în prezent comunitatea ştiinţifică este relativ dezbinată în privinţa alienării parentale, nefiind agreată o definiţie a acesteia. Cu toate acestea, instanţa nu neagă existenta alienării parentale, însă apreciază că aceasta poate fi prezentă doar atunci când din probatoriul administrat nu pot fi identificate alte cauze justificative pentru refuzul copilului de a avea contact cu unul dintre părinţi. Aceasta nu este situaţia în cauză. 

Astfel, din declaraţiile martorilor, interogatoriile părţilor, raportul de anchetă socială şi ascultarea minorului instanţa concluzionează că există alte motive justificate pentru refuzul ferm al minorului de a se mai întâlni cu tatăl său – agresiunile fizice din trecut şi agresiunile verbale (inclusiv sub forma glumiţelor sau a ironiilor) ce persistă şi în prezent, precum şi atitudinea negativă a reclamantului faţă de pârâtă şi faţă de actualul concubin, persoane de care minorul este foarte ataşat. Împrejurarea că minorul nu este uşor influenţabil este reţinută şi de către doamna psiholog G. în raportul psihologic de progres nr. 134/21.01.2021, iar aceasta subliniază faptul că minorul are un distress emoţional puternic în conexiune cu tatăl său, cu obligarea acestuia de a se vedea cu reclamantul împotriva voinţei sale. De altfel, inclusiv cu ocazia ascultării sale de către instanţă, minorul a fost foarte stresat iniţial, când a crezul că procesul este pentru stabilirea locuinţei sale la tată, relaxându-se ulterior.

Instanţa admite faptul că reacţia minorului este una foarte puternică, refuzul său categoric de a mai avea vreodată contact cu tatăl său fiind o atitudine extremă specifică vârstei, însă apreciază că obligarea minorului să urmeze în continuare programul de legături personale ori chiar să urmeze un program de legături personale mai intens cu tatăl său i-ar provoca în mod cert un distress emoţional puternic, riscând să degradeze şi mai mult relaţia cu tatăl şi să îi distrugă minorului încrederea în părţinţi, în adulţi şi în autoritate, dacă acesta, la vârsta sa, ar fi obligat să facă ceva ce îi provoacă frică şi disconfort fără a se acorda nicio importanţă opiniei sale. 

Pentru aceste motive, instanţa apreciază că solicitarea reclamantului este contrară interesului superior al minorului. Cu toate acestea, instanţa apreciază că relaţia tată-fiu nu este iremediabil afectată, fiind însă necesar ca reclamantul să dea dovadă de multă răbdare şi înţelegere, pentru a recâștiga încrederea fiului său şi pentru a permite acestuia să urmeze, o perioadă, consiliere psihologică, pentru ameliorarea traumelor suferite de minor. Instanţa apreciază că relaţiile dintre părţi pot fi refăcute cu o modificare a comportamentului reclamantului şi cu o asumare a greşelilor sale. De asemenea, instanţa apreciază că acţiunile reclamantul, în trecut, când a promis minorului că îi va lăsa în pace, după care a continuat să îi trimită multiple mesaje, pot fi percepute de minor ca o lipsă de cuvânt şi formă de şantaj emoţional, reclamantul fiind nevoit să balanseze un echilibru foarte delicat – să menţină relaţia cu fiul său fără a mai fi intruziv.

(Sentința civilă nr. 3045/2022, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dos. 2072/211/2021)

Această hotărâre a fost schimbata în tot în apel, în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată și a fost stabilit un program de vizitare a minorului de către tatăl reclamant, astfel: 

1. În primele şase luni de la data comunicării prezentei deciziei, câte 3 ore în fiecare zi de vineri, de la ora 17 la ora 20, cu preluarea minorului de la domiciliu şi aducerea acestuia înapoi la domiciliul mamei la sfârşitul programului. 

2.În următoarele şase luni (perioada de 6 luni- 1an): – tatăl poate lua minorul de la şcoală o zi pe săptămână, cu întoarcere la domiciliul mamei până la ora 19:00; aceste zile se vor stabili la începutul fiecărei luni; -tatăl poate lua minorul în primul şi al treilea weekend din lună de la domiciliul mamei, de vineri seara de la ora 18:00, cu întoarcere la domiciliul mamei până duminică seara la ora 18:00 3. După trecerea perioadei de 1 an: – tatăl poate lua minorul de la şcoală o zi pe săptămână, cu întoarcere la domiciliul mamei până la ora 19:00; aceste zile se vor stabili la începutul fiecărei luni; – tatăl poate lua minorul în primul şi al treilea weekend din lună de la domiciliul mamei, de vineri seara de la ora 18:00, cu întoarcere la domiciliul mamei până duminică seara la ora 18:00; – cu ocazia sărbătorilor de Paşte şi Crăciun, în anii impari va petrece Crăciunul cu tatăl o săptămână, iar în anii pari va petrece Paştele cu tatăl o săptămână. – în timpul vacanţei de vară copilul va sta cu tatăl în perioada 15-31 iulie a fiecărui an; – în timpul vacanţei scurte de peste an se va respecta programul stabilit pentru perioada de şcoală, în esență, cu următoarea motivare:

Raporturile dintre părinţi şi copii constituie una dintre componentele esenţiale ale vieţii de familie şi, deci, protecţia lor trebui recunoscută cu precădere. În conformitate cu jurisprudenţa C.E.D.O., viaţa comună nu este un element indispensabil pentru a exista o viaţă familială între părinţi şi copiii minori. Aceasta înseamnă că în cazul în care părinţii nu mai convieţuiesc, trebuie organizat un program de vizitare a copilului de către părintele căruia nu i-a fost încredinţat. Este, aşadar, în interesul copilului, dar şi al părintelui la care nu s-a stabilit locuinţa minorului de a avea o viaţă de familie, deziderat ce se poate realiza numai prin menţinerea legăturilor personale în mod efectiv. Celălalt părinte căruia i-a fost încredinţat copilul şi care este debitorul obligaţiilor corelative este ţinut să îi asigure fostului partener, care şi-a păstrat calitatea de părinte, realizarea efectivă a drepturilor conferite de lege. 

S-a mai reţinut în jurisprudenţa CEDO că „acolo unde relaţia cu părintele pare să ameninţe acele interese sau să interfereze cu acele drepturi, autorităţile naţionale trebuie să realizeze un echilibru între ele. Ceea ce este hotărâtor este dacă autorităţile naţionale au luat toate măsurile necesare pentru a facilita întâlnirea, aşa cum este în mod rezonabil cerut în circumstanţele speciale ale fiecărei cauze (a se vedea Hokkanen, supra, pct. 58). 

În ceea ce priveşte obligaţia statului de a lua măsuri pozitive, Curtea a reţinut că art. 8 include dreptul ca părinţii să urmeze anumiţi paşi pentru se reuni cu copiii lor, precum şi obligaţia autorităţilor naţionale de a lua asemenea măsuri. Acest lucru nu se aplică doar în cazurile în care copilul este luat în grija statului şi sunt puse în aplicare măsuri de îngrijire, ci şi în cazurile în care între părinţi şi/sau alţi membri ai familiei copilului iau naştere dispute care au ca obiect întâlnirile cu copiii şi reşedinţa acestora (a se vedea Hokkanen împotriva Finlandei, 23.09.1994, pct. 55). Fiind vorba de obligaţia statului de a dispune măsuri pozitive, Curtea a afirmat în permanenţă că art. 8 implică dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, precum şi obligaţia autorităţilor naţionale de a dispune aceste măsuri (a se vedea, de exemplu, hotărârile Eriksson împotriva Suediei din 22 iunie 1989, seria A nr. 156, pag. 26-27, alin. 71, Margareta şi Roger Andersson împotriva Suediei din 25 februarie 1992)

Cu toate acestea, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri în acest scop nu este absolută, deoarece este posibil ca reluarea convieţuirii cu minorii care au locuit un timp cu celălalt părinte să nu se realizeze atât de uşor, să nu se poată face imediat şi să necesite unele măsuri pregătitoare. Natura şi anvergura acestora depind de circumstanţele fiecărei cauze, dar înţelegerea şi cooperarea din partea tuturor persoanelor vizate constituie întotdeauna un factor important. În ipoteza în care contactele cu părinţii riscă să ameninţe aceste interese sau să încalce drepturile respective, autorităţile naţionale trebuie să vegheze la stabilirea unui raport de proporţionalitate între ele (Hotărârea Hokkanen , pct. 58).

Tribunalul reţine că, pe plan intern, există dispoziţii legale ce să permită instanţelor limitarea sau chiar interzicerea relaţiilor dintre părinţi şi copii, dar doar în condiţiile şi în măsura în care există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului, aşa cum prevedere art. 17, alin. 3 din Legea nr. 272/2004 Dar, în prezenta cauză, tribunalul constată că o astfel de măsură de interdicţie nu este necesară, nu există nici un motiv pertinent, nici o nevoie imperioasă în sensul Convenţiei, care să ducă la concluzia că restabilirea relaţiilor dintre apelant şi minor ar fi de natură să îl prejudicieze în vreun fel pe acesta din urmă şi care, astfel, să justifice neacordarea sprijinului din partea statului în vederea restabilirii unor legături cât mai strânse.

În apel a fost administrata proba cu raportul de expertiză psihologică prin care s-a apreciat de d-na psiholog că pentru reluarea legăturii intre cei doi, că este necesară urmarea unui program de consiliere adresat părinților pentru diminuarea conflictului dintre ei şi focalizarea pe activități specifice coparentalităţii cooperante, un program psihoterapeutic de lungă durată pentru apelant şi un program de scurtă durată pentru dezvoltarea abilităților de parenting, ulterior o consiliere/psihoterapie de familie, considerând că pentru moment minorul are nevoie să simtă că deține controlul, că decizia de a se vedea sau nu cu tatăl îi aparține, apreciindu-se şi că atunci când va sesiza schimbări reale în abordarea şi atitudinea tatălui şi va fi încurajat de mama va găsi în el resurse pentru a da spațiul şi timp tatălui în viaţa sa.

Cu toate acestea, raportat la ansamblul probator administrat în dosar şi ținând seama de criteriile necesar a fi avute în vedere la momentul analizei unei cereri de stabilire a unui program de vizitare, tribunalul reține că în cauză nu a identificat vreo împrejurare de o gravitate extraordinară care l-ar îndreptăți să considere că prin stabilirea unui program de vizitare progresiv interesul superior al minorului ar fi prejudiciat, nici în raport de vârsta, nici in raport de nevoile sale sau de starea de fapt rezultată din dosar.

Aşa cum rezultă din raportul de expertiză depus la dosar refuzul minorului de a petrece timp cu tată său se datorează şi influenţei mamei pe care copilul o idealizează, părinte ce nu e deschis spre coparentalitate, aceasta considerând că tatăl nu are nimic bun de oferit copilului său. Or, o asemenea atitudine nu poate fi însă validată de tribunal, neputând fi reţinută ca fiind exercitată în interesul superior al minorului, acela de a dezvolta relaţii fireşti cu ambii părinţi, scop în care părinţii trebuie să colaboreze, să ia toate măsurile necesare educării şi dezvoltării sale – inclusiv prin apelarea la consiliere psihologică de specialitate.

În faţa refuzului categoric al copilului de a petrece timp cu tatăl său, dar ţinând seama că nu există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului prin restabilirea acestei legături, trebuie luate măsuri concrete pentru a reasigura, păstra şi dezvolta relația dintre cei doi. Or, aceasta implică a li se da minorului și tatălui posibilitatea de a petrece timp împreună singuri, conferind celor doi posibilitatea să dezvolte relația de atașament, prin dezvoltarea unui sentiment de securitate a minorului în prezența tatălui și prin dezvoltarea abilităților tatălui de a face față nevoilor minorului, în scopul ajungerii ca pe viitor relaţia dintre cei doi să se bazeze pe încredere şi dorinţă de a petrece împreună timp de calitate. 

(Decizia civilă nr. 1325/A/2023, pronunțată de Tribunalul Cluj)

Prin Sentința civilă nr. 1735/2023 pronuntata in dosar nr. 10571/211/2022 al Judecătoriei Cluj-Napoca, s-a încuviințat schimbarea programului de vizitare al minorei de către tată, stabilind dreptul tatălui de a avea legături personale cu minora, de la vârsta de 2 ani, până la vârsta de 5 ani, timp de 2 ore in doua zile lucrătoare pe săptămână, în primul, al treilea, respectiv în al cincilea sfârșit de săptămână din lună, în ziua de sâmbătă de la ora 10:00 până la ora 15:00, după un program special de sărbători, iar în timpul vacanței de vară, în prima săptămână din luna iulie și prima săptămână din luna august a fiecărui an. De asemenea s-a stabilit un program de vizitare mai extins, de la vârsta de 5 ani în continuare.

Împotriva acestei hotărâri a promovat apel mama, solicitând în principal respingerea acțiunii, întrucât nu s-au modificat împrejurările avute în vedere la stabilirea programului de vizitare inițial, iar în subsidiar, modificarea hotărârii, în sensul stabilirii unui program de vizitare mai restrâns, de la vârsta minorei de 2 ani, până la vârsta de 5 ani, fără ca minora să rămână peste noapte la tata, precum și respingerea solicitării de a se stabili un program de vizitare de la vârsta de 5 ani în continuare.

Tribunalul a respins critica apelantei în sensul că hotărârea primei instanţe este nelegală întrucât nu sunt întrunite exigenţele instituite de art.403 Cod civil, dat fiind că nu s-au modificat împrejurările avute în vedere la momentul stabilirii programului de vizitare inițial, în anul 2021, întrucât programul stabilit anterior a avut ca temei principal acordul părților în acest sens, acord care nu mai există în prezent, concluzie care se desprinde din chiar manifestarea de voinţă a reclamantului intimat de a demara prezentul demers judiciar. De asemenea, de la data pronunţării sentinţei anterioare până la promovarea prezentului litigiu au trecut aproximativ 2 ani, interval de timp în care, minora crescând, au început să se cristalizeze relaţii de ataşament cu tatăl. Cum la momentul pronunţării hotărârii, prin care s-a stabilit programul de vizită iniţial minora avea 8 luni, schimbarea împrejurărilor ce justifică adaptarea programului decurge din chiar trecerea timpului, căci la această vârstă fragedă etapele de evoluţie se succed cu repeziciune.

Tribunalul a apreciat ca fiind pertinentă critica apelantei în sensul că stabilirea în acest moment a unui program de vizitare şi după împlinirea vârstei de 5 ani de către minoră este inoportună. Aceasta, în contextul în care, de principiu, hotărârea judecătorească prin care se stabilesc măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor faţă de copiii lor minori nu se bucură de autoritate de lucru judecat, hotărârea păstrându-şi eficienţa juridică atât timp cât se menţin şi situaţiile care au justificat adoptarea măsurii respective, regulă materializată şi în adagiul latin rebus sic stantibus. În plus, nu se poate realiza o anatamare în acest moment a modalităţii de interacţiune dintre minoră şi tatăl său peste câţiva ani, o astfel de analiză putând fi efectuată doar în perspectivă, în funcţie de gradul de ataşament al minorei faţă de tatăl său la acel moment al evoluţiei minorei, în funcţie de programul pe care minora îl va avea la epoca respectivă şi de alte aspecte ce nu pot fi anticipate în prezent şi care ţin de o serie de imponderabile şi chiar de imprevizibilul ce caracterizează viitorul.

Tribunalul a modificat programul de vizitare stabilit de instanța de fond, în acord cu solicitarea apelantei, considerând că, în acest stadiu al evoluţiei relaţiei dintre minoră şi tatăl său, luând în considerare şi vârsta fragedă a fetiţei, care până acum, în mod firesc, a dormit doar alături de mamă, nu este oportun, deocamdată, ca minora să rămână peste noapte la tatăl său, o astfel de măsură putând fi luată ulterior, odată cu familiarizarea minorei cu tatăl său şi consolidarea progresivă a sentimentului de siguranţă al acesteia în prezenţa tatălui. Aceste argumente au condus tribunalul spre concluzia că este inadecvat programul de vizitare stabilit pe perioada verii de către prima instanţă.

Tribunalul a apreciat drept fondată și critica apelantei privind intervalul orar în care să se desfăşoare programul de vizitare, care să ţină cont de programul de masă şi de somn al minorei, astfel încât aceasta să nu fie bulversată de exercitarea de către tată a dreptului de a avea legături personale cu fiica sa, prezervarea nevoilor cotidiene ale minorei la această vârstă fragedă şi dreptul de vizită al tatălui trebuind să fie armonizate.

În continuare tribunalul a avut în vedere că dorința tatălui de a avea un program de vizitare mai extins decât cel stabilit iniţial în 2021 este întemeiată, deoarece o apropiere între el și minoră, o legătură efectivă satisfăcătoare între cei doi, privită și prin prisma faptului că minora are vârsta de 3 ani, nu s-ar putea realiza decât în măsura în care timpul petrecut de cei doi împreună, ar fi reflectat în perioade mai mari. 

În virtutea acestor argumente, Tribunalul a schimbat, în parte, hotărârea instanței de fond, în ce priveşte modalitatea concretă de exercitare a dreptului intimatului de a păstra legături personale cu minora şi în consecinţă, în baza art. 401 Cod civil, a stabilit în favoarea intimatului, un program de vizitare ce se va desfăşura în următoarea modalitate:

– în fiecare zi de miercuri și vineri, câte două ore, într-un loc ales de către părți de comun acord, în prezența mamei;

– în fiecare al doilea sfârşit de săptămână, tatăl va lua minora la domiciliul său, în ziua de sâmbătă, de la ora 08.30 şi până la ora 12.30;

– în fiecare an, cu ocazia zilei de naștere a tatălui și a bunicilor paterni, tatăl va lua minora la domiciliul său timp de 4 ore, interval agreat de părţi;

– în anii pari, cu ocazia zilei de naștere a minorei, tatăl o va lua la domiciliul său, în ziua de sâmbătă imediat următoare zilei de naștere, de la ora 08.30 şi până la ora 12.30;

– cu ocazia sărbătorilor de Paști și de Crăciun, minora va rămâne cu părinții în mod alternativ, respectiv în anii impari va petrece prima zi de Paști cu mama și prima zi de Crăciun cu tatăl, iar, în anii pari, va petrece prima zi de Paști cu tatăl și prima zi de Crăciun cu mama;

– în anul în care minora va petrece prima zi de Crăciun cu un părinte, ziua de 1 ianuarie o va petrece cu celălalt părinte;

– în zilele în care nu este stabilit un program de vizitare în favoarea intimatului, mama îi va permite tatălui să ia legătura cu minora, timp de 5 minute, prin intermediul unui apel video, în intervalul 18.00 – 19.00;

– apelanta îi va comunica intimatului, o dată pe săptămână, informaţii despre starea de sănătate a minorei, precum și ori de câte ori apar schimbări, inclusiv referitor la vizitele medicale pe care le va efectua.

(Decizia civilă pronunțată de Tribunalul Cluj, în Dosar nr. 10571/211/2022)

În ceea ce priveşte programul de legături personale, potrivit art. 262 alin. 2 Cod civil, copilul care nu locuieşte la părinţii săi sau, după caz, la unul dintre ei are dreptul de a avea legături personale cu aceştia. Exerciţiul acestui drept nu poate fi limitat decât în condiţiile prevăzute de lege, pentru motive temeinice, luând în considerare interesul superior al copilului. Art. 401 alin. 1 Cod civil stipulează că (…) părintele sau după caz părinţii separaţi de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta. De asemenea, potrivit art. 17 din Legea nr. 272/2014, copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament (alin. 1).

Părţile nu s-au înţeles cu privire la stabilirea unui program de legături personale în favoarea tatălui, reclamantul-pârât solicitând program alternativ, o săptămână la mamă, o săptămână la el, pe când pârâta stabilirea unui program în timpul săptămânii şi odată la 2 săptămâni în fiecare weekend.

Instanţa a apreciat că programul de legături personale propus de mamă ar fi în interesul minorei. Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa a avut în vedere faptul că în ultimii 2 ani reclamantul-pârât nu s-a implicat aşa mult în creşterea şi educarea fetiţei, aşa cum a făcut-o în prima parte a copilăriei fetiţei. Potrivit susţinerilor concordante ale părţilor, reclamantul-pârât lucrează în fiecare al doilea weekend, iar atunci când este liber, la sfârşit de săptămână, merge la mama sa în Baia Mare. Martorele au confirmat faptul că în ultimii doi ani de fetiţă mai mult s-a ocupat mama.

Având în vedere că în prezent mama este mai implicată în creşterea şi educarea fetiţei, instanţa a apreciat că cererea reclamantului-pârât de stabilire a unui program de vizitare care să se desfăşoare alternativ o săptămână la mamă, o săptămână la tată, nu este în interesul superior al minorei. Instanţa a avut în vedere şi poziţia minorei, care a învederat tatălui că doreşte să vină tot a doua zi la el (răspuns la interogatoriu). Martora N. a declarat că minora i-a spus că doreşte să stea şi cu tatăl, „o zi, maxim două” şi „maxim 2 nopţi legate”.

Reţinând aspectele redate, instanţa a stabilit ca reclamantul-pârât să aibă legături personale cu minora în conformitate cu următorul program de vizitare:

1. Pe durata anului școlar al minorei:

– în timpul săptămânii (de luni până vineri) în fiecare zi, timp de 3 ore, fie în intervalul orar 12.00-15.00, fie în intervalul orar 17.00-20.00, în funcție de programul de lucru al reclamantului-pârât;

– în weekend (începând de vineri, ora 17.00 și până duminică, ora 20.00), din două în două săptămâni, cu luarea minorei la locuința reclamantului-pârât.

2. În vacanțe (vacanța mare, vacanța de iarnă și vacanța de Paște):

– minora va petrece o săptămână cu reclamantul-pârât și o săptămână cu pârâtareclamantă, alternativ, la locuința fiecăruia;

– în timpul vacanței de vară, fiecare dintre părinți poate petrece 2 săptămâni consecutive, legate, cu minora, o singură dată/an (pârâta-reclamantă în cursul lunii iulie, iar reclamantul-pârât în cursul lunii august, astfel încât fiecare dintre părinți să-și poată petrece concediul de odihnă împreună cu minora).

3. În timpul sărbătorilor:

– cu ocazia sărbătorii Crăciunului, minora va petrece Ajunul Crăciunului și ziua de Crăciun cu reclamantul-pârât în anii pari și cu pârâta-reclamantă în anii impari;

– cu ocazia sărbătorii Anului Nou, minora va petrece ajunul Anului Nou și ziua de Anul Nou cu reclamantul-pârât în anii impari și cu pârâta-reclamantă în anii pari;

– cu ocazia sărbătorii Paștelui, minora va petrece sâmbăta și Duminica de Paște cu reclamantul-pârât în anii impari și cu pârâta-reclamantă în anii pari.

(Sentința civilă nr. 1237/2022, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosar nr. 8627/211/2021)