Dreptul familiei

Soti cu ultimul domiciliu comun in strainatate. Competenta instantelor romane in materia divortului si incredintarii minorului.

In cadrul Uniunii Europene, jurisdictia, recunoasterea si executarea hotararilor in domeniul matrimonial si al raspunderii parintesti sunt guvernate de Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003. Regulamentul se aplica direct in statele membre si are prevalenta asupra legii nationale. Pentru Romania, Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003 se aplica de la data aderarii efective la Uniunea Europeana, respectiv 1 ianuarie 2007.

 

Art. 17 din Regulament prevede ca instanta trebuie sa-si verifice competenta din momentul sesizarii, potrivit art. 16, si sa se declare din oficiu necompetenta daca, in temeiul Regulamentului, este competenta o instanta din alt stat membru.

 

In conformitate cu prevederile art. 3 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003, sunt competente sa hotarasca in problemele privind divortul, separarea de drept si anularea casatoriei instantele judecatoresti din statul membru: (a) pe teritoriul caruia se afla: resedinta obisnuita a sotilor sau ultima resedinta obisnuita a sotilor in conditiile in care unul dintre ei inca locuieste acolo sau resedinta obisnuita a paratului sau in caz de cerere comuna, resedinta obisnuita a unuia dintre soti sau resedinta obisnuita a reclamantului in cazul in care acesta a locuit acolo cel putin un an imediat inaintea introducerii cererii sau resedinta obisnuita a reclamantului in cazul in care acesta a locuit acolo cel putin sase luni imediat inaintea introducerii cererii si in cazul in care acesta este fie resortisant al statului membru respectiv, fie, in cazul Regatului Unit si al Irlandei, are „domiciliul” in acel loc; (b) de cetatenie a celor doi soti sau, in cazul Regatului Unit si al Irlandei, statul „domiciliului” comun.

 

Normele de competenta anterior enuntate sunt alternative, ceea ce implica ca nu exista o ierarhie intre instantele competente, sotii avand posibilitatea de a desfacerea casatoriei la oricare din instantele enumerate in cuprinsul art. 3 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003.

 

Avand in vedere ca in cauza ambii soti sunt cetameni romani, s-a constatat ca instantele romane sunt competente sa solutioneze cererea dedusa judecatii, in conformitate cu prevederile art. 3 al. 1 lit. b din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003.

 

Cu privire la petitul referitor la incredintarea minorului, potrivit art. 12 al. 1 si 2 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003, daca actiunea de divort este pe rol intr-un stat membru, instantele din acel stat au de asemenea competenta in probleme de raspundere parinteasca legate de divort chiar daca minorul nu isi are resedinta obisnuita in acel stat membru si indiferent daca minorul este sau nu copilul ambilor soti.

 

Avand in vedere cele anterior retinute, in sensul stabilirii competentei de solutionare a cererii de divort in favoarea instantelor romane, instanta respectiva este de asemenea competenta sa statueze cu privire la incredintarea minorului.

Drept civil

Uzucapiune. Jonctiunea posesiei. Conditii.

Jonctiunea posesiei inseamna unirea posesiei uzucapantului, adica a posesorului actual, cu intervalul de timp cat posesia a fost exercitata de catre autorul sau, pentru a dobandi dreptul de proprietate prin uzucapiune.

 

Pentru a putea opune unirea celor doua posesii, trebuie sa fie indeplinite cumulativ doua conditii: sa fie vorba de o posesie propriu-zisa si posesorul actual sa fi dobandit posesia bunului de la autorul sau pe baza unui raport juridic.

 

Autor, in sensul art. 1860 c.civ., este cel care, la fel ca cel care invoca uzucapiunea, nu este titular al dreptului de proprietate sau al unui alt drept real.

 

In speta, reclamantii au dobandit posesia asupra imobilului in litigiu si, totodata, dreptul de a cere executarea silita, prin antecontractul de vanzare-cumparare incheiat cu numitul V.S. Martorii audiati au confirmat imprejurarea ca acesta din urma a folosit imobilul in litigiu din perioada celui de-al doilea razboi mondial, posesia sa fiind continuata apoi de catre reclamantii care au cumparat imobilul de la numitul V.S..

 

Intrucat in cauza sunt indeplinite atat conditiile prevazute de art. 1890 c.civ cat si conditiile pentru a opera jonctiunea posesiilor, instanta a admis actiunea formulata de reclamanti si a constatat ca acestia au dobandit, prin uzucapiune si jonctiunea posesiei cu a numitului V.S., dreptul de proprietate asupra imobilului in litigiu.

Drept civil

Rectificare CF. Caracterul principal al actiunii intemeiate pe art. 36 pct. 4 din Legea 7/1996. Inexistenta unei hotarari judecatoresti anterioare care sa constate ivirea unei situatii care sa o justifice.

Potrivit art. 34 din legea 7/1996, “orice persoana interesata poate cere rectificarea inscrierilor din cartea funciara daca printr-o hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila s-a constatat ca:

1. inscrierea sau actul in temeiul caruia s-a efectuat inscrierea nu a fost valabil;

2. dreptul inscris a fost gresit calificat;

3. nu mai sunt intrunite conditiile de existenta a dreptului inscris sau au incetat efectele actului juridic in temeiul caruia s-a facut inscrierea;

4. inscrierea din cartea funciara nu mai este in concordanta cu situatia reala actuala a imobilului.”

In primele trei cazuri de rectificare, prevazute de art. 34 din legea 7/1996 la punctele 1-3, partea interesata a cere rectificarea trebuie sa prezinte o hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila prin care s-a constatat una din imprejurarile prevazute la punctele 1-3 ale art. 34 din Legea 7/1996.

Spre deosebire de primele 3 cazuri insa, cazul reglementat la punctul 4 de rectificare a inscrierilor care nu sunt in concordanta cu situatia reala actuala a imobilului subsumeaza toate cazurile neprevazute de lege, in care neconcordanta intre realitatea juridica imobiliara si inscriere este susceptibila de solutionare numai prin rectificare, actiunea in rectificare fiind una in realizare de drepturi.

In speta, inscrierea facuta cu incheierea de Cf din anul 2005, in baza contractului de vanzare-cumparare autentificat de BNP I. V., a fost gresita, imprejurare recunoscuta de toti paratii.

Actiunea in rectificarea inscrierii dreptului de proprietate al paratilor este admisibila intrucat situatia imobilului este alta decat cea avuta in vedere la inscriere. Ratiunea pentru care legiuitorul a reglementat actiunea in rectificarea cartii funciare este accea de a permite restabilirea concordantei intre situatia juridica reala a imobilului si inscrierea efectuata in cartea funciara, astfel incat inscrierea sa reflecte in mod constant situatia juridica reala a imobilului, in scopul protejarii tertilor dobanditori. Modul generic in care legiuitorul a inteles sa reglementeze cel de-l patrulea caz de rectificare – cand inscrierea in cartea funciara nu mai este in concordanta cu situatia reala actuala a imobilului – permite concluzia ca se poate solicita rectificarea pe acest temei in oricare dintre situatiile in care starea tabulara a imobilului nu mai corespunde cu situatia sa juridica reala actuala. In acest caz de rectificare se incadreaza si situatia din speta.

Astfel, la momentul incheierii contractului de vanzare-cumparare autentificat de BNP I. V., situatia imobilului era diferita de acea adusa la cunostinta lor prin sistemul de publicitate imobiliara, in sensul ca suprafata imobilului era de 1525 mp, mai mare decat suprafata de 218 stjp, respectiv 785 mp inscrisa in CF. In aceste conditii paratii au dobandit doar cota de ½-a parte din suprafata inscrisa in CF de 785 mp si nu cota de ½-a parte din suprafata reala de 1525 mp, imprejurare care nu poate fi indreptata decat prin procedura rectificarii de carte funciara.

Reclamantilor nu le este deschisa nici calea constatarii nulitatii contractului de vanzare-cumparare autentificat de BNP I. V., gresita identificare a imobilului (a suprafetei din care paratii au dobandit dreptul de proprietate in cota de ½-a parte) neconstituind motiv de nulitate si nici calea actiunii in revendicare (care este actiunea proprietarului neposesor impotriva posesorului neproprietar) cata vreme reclamantii sunt in posesia imobilului in litigiu, rezulta ca singurul mijloc de aparare si valorificare a dreptului reclamantilor este cererea de rectificare a cartii funciare, care, fiind intemeiata pe temeiul de drept al art. 36 pct. 4 din Legea 7/1996, are caracter principal, nefiind necesara existenta unei hotarari judecatoresti anterioare care sa constate ivirea unei situatii care sa o justifice.

Pentru aceste motive, instanta a admis actiunea formulata de reclamanti, a dispus anularea incheierii de CF din anul 2005 si, revenind la situatia anterioara de CF, a admis petitele subsecvente.

Actualizare 9.04.2021. Temeiul de drept este actualmente art. 908 cod civil.

Drept civil

Partaj intre fostii soti. Stabilirea cotelor de contributie la dobandirea bunurilor comune.

Potrivit instantei de casare, cotele de contributie ale celor doi soti la dobandirea bunurilor comune nu pot fi considerate egale, astfel ca a casat sentinta pronuntata de Judecatoria Turda si a trimis cauza spre rejudecare aceleiasi instante, cu indicatia ca instanta de fond sa determine cotele de contributie ale celor doi soti avand in vedere cuantumul sumelor reprezentand imprumut acordat de catre mama paratei si a sumelor achitate de parata-reconventionala pentru imprumutul angajat in vederea dobandirii imobilului dupa separatia faptica. Pentru a ajune la aceasta concluzie, instanta de recurs a avut in vedere mai multe aspecte:

– existenta creditului luat de parata reconventionala nu a fost contestata de reclamant ca fiind necesar in vederea achitarii pretului imobilului. Creditul a fost achitat din fonduri comune de catre parti din septembrie 2003 si pana la data separarii faptice in luna iunie 2005. Prin urmare, faptul ca dupa data separarii faptice in iunie 2005, parata a achitat singura ratele din contractul de credit, se rasfrange asupra cotei sale de contributie si justifica recunoasterea unei cote de contributie superioare la dobandirea bunului comun.

– existenta contractului de imprumut contractat de mama paratei, de asemenea nu poate fi pusa in discutie. Din intreaga probatiune rezulta ca mama paratei a remis acesteia o suma de bani, care a fost folosita pentru achizitionarea apartamentului in litigiu. Nu s-a probat in cauza ca restituirea acestei sume s-ar fi facut de catre parti, insa este certa existanta acestuia raportat si la momentul la care a fost contractat, cu putin timp inaintea achizitionarii apartamentului in litigiu de catre parti. Existenta acestui imprumut poate fi considerat ca un bun propriu in sensul art. 31 lit. b din Codul familiei si fiind folosit pentru dobandirea unui bun comun, este firesc ca acesta sa duca la concluzia unei contributii diferite a fostilor soti la dobandirea bunurilor comune.

– partile au contribuit in mod egal la cheltuielile familiei. Astfel, instanta de recurs a respins teza paratului potrivit careia contributia sa superioara la cheltuielile familiei justifica recunoasterea unei cote de contributie egala la dobandirea bunurilor comune. Dovada facuta prin inscrisuri a unor remiteri banesti facute de reclamant paratei nu poate fi interpretata ca fiind o contribuite mai mare la cheltuielile familiei, care sa justifice contribuita egala a celor doi soti, intrucat pe de o parte cheltuielile necesare unei familii sunt relativ mari iar sumele trimise de reclamant nu pot fi calificate ca fiind mai mult decat indestulatoare pentru viata de zi cu zi si pe de alta parte in timpul casatoriei sotii trebuie sa isi asigure reciproc sprijin material iar trimiterea sumelor de bani trebuie interpretata in sensul realizarii acestei obligatii.

Pentru aceste considerente, in temeiul art. 312 al. 3 c.pr.civ., tribunalul a admis recursul paratei si, in consecinta, sentinta pronuntata de Judecatoria Turda, prin care s-au stabilit cotele de contributie egale ale fostilor soti, a fost casata si cauza a fost trimisa spre rejudecare aceleiasi instante.

Fond funciar

Fond funciar. Conditiile legale necesare pentru eliberarea titlului de proprietate.

Potrivit art. 8 al. 3 din Legea nr. 18/1991 reconstituirea dreptului de proprietate este conditionata de formularea unei cereri de reconstituire a dreptului de proprietate.

Astfel, retinand ca potrivit dosarului de fond funciar depus in copie la filele 20-22 din dosar, singurul care a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate a fost antecesorul paratilor iar reclamantul nu a formulat o asemenea cerere, instanta a respins actiunea acestuia, mentinand titlul de proprietate atacat.

De asemenea, instanta a stabilit ca desi reclamantul era indreptatit la reconstituirea dreptului de proprietate in calitate de legatar universal al fostului proprietar, acesta nu a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate astfel incat nu este indeplinita una dintre conditiile legale necesare pentru eliberarea titlului de proprietate.

Raportat la solicitarea reclamantului de a se avea in vedere ca a formulat o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate care insa nu i-a fost inregistrata la Primarie, instanta a retinut ca art. 9 al. 3 din Legea nr. 18/1991 prevede modalitatea in care se formuleaza cererile de reconstituire a dreptului de proprietate. Astfel, potrivit textului de lege indicat „cererea se depune la primaria localitatii sau, dupa caz, la primariile localitatilor in a caror raza teritoriala se afla terenul pentru care urmeaza sa fie reconstituit dreptul de proprietate, personal sau prin posta, cu confirmare de primire”. Reclamantul nu a urmat cele doua posibilitati descrise de textul de lege indicat mai sus, respectiv nu a inregistrat cererea la primarie si nici nu a depus-o prin posta, fata de refuzul primariei de a-i inregistra cererea. Prin urmare, nu se poate sustine cu temei ca reclamantul ar fi formulat o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate.

Pentru aceste motive, cererea reclamantului de anulare partiala a Titlului de proprietate a fost respinsa ca fiind neintemeiata.

Fond funciar

Fond funciar. Emiterea unui titlu de proprietate suplimentar.

Reclamantii au formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate in temeiul Legii 18/1991, cerere care a fost admisa pentru suprafata de 9 ha, insa titlul de proprietate s-a emis pentru o suprafata de 6 ha.

La dosarul cauzei nu exista nici o dovada ca pentru restul suprafetei asupra careia s-a reconstituit dreptul de proprietate prin sus amintita hotarare, este emis un titlu de proprietate pe numele altei persoane care ar fi cumparat terenul de la reclamanti.

In cauza a fost identificat de catre expert un teren in suprafata de 2 ha, considerat liber din punct de vedere juridic in privinta caruia instanta de fond a obligat cele doua comisii la intocmirea documentatiei necesare, la punerea in posesie si la eliberarea titlului de proprietate in favoarea reclamantilor.

Solicitarea Comisiei locale recurente de a fi modificata hotararea instantei de fond in sensul respingerii actiunii formulate de reclamanti a fost respinsa de instanta de recurs intrucat, chiar daca pe numele unei alte persoane s-a eliberat un titlu de proprietate, ca urmare a cererii de reconstituire formulate de reclamanti, fara ca cel mentionat in titlul de proprietate sa fi solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, respectivul titlu de proprietate nu ar putea fi calificat ca legal emis. In mod corect, raportat la probele administrate, instanta de fond a dispus finalizarea procedurii demarate de reclamanti in temeiul Legii 18/1991, prin emiterea unui titlu de proprietate suplimentar, pe un teren liber si aflat la dispozitia comisiei locale, asa cum s-a stabilit prin expertiza.

Sustinerile Comisiei locale recurente in sensul ca, daca  s-ar mentine hotararea instantei de fond reclamantilor li s-ar reconstitui dreptul de proprietate pe o suprafata de 10 ha, nu pot fi primite intrucat nu exista nici o dovada in acest sens iar in cazul realitatii celor afirmate s-ar putea purcede de catre cei indrituiti la anularea titlului de proprietate emis pe seama tertului fara respectarea dispozitiilor legale.

Pentru aceste considerente instanta a respins recursul si a mentinut hotararea pronuntata in prima instanta.

(Sentinta civila nr. 5211/2009 pronuntata de Judecatoria Turda in dosar 2526/328/2007, definitiva prin respingerea apelului de catre Tribunalul Cluj)

Dreptul muncii și asigurări sociale

Concedierea colectiva de la Societatea Nationala de Transport Feroviar de Marfa „CFR MARFA” SA din vara anului trecut este ilegala

Analizand inscrisurile depuse in probatiune de intimata Societatea Nationala de Transport Feroviar de Marfa „CFR MARFA” SA in raport de prevederile art. 69-73 din codul muncii referitoare la concedierea colectiva, rezulta ca intimata a incalcat prevederile art. 72 al. 1 din codul muncii republicat.

 

 

Potrivit acestui text de lege „in situatia in care, ulterior consultarilor cu sindicatul sau reprezentantii salariatilor, potrivit prevederilor art. 69 si 71, angajatorul decide aplicarea masurii de concediere colectiva, acesta are obligatia de a notifica in scris inspectoratul teritorial de munca si agentia teritoriala de ocupare a fortei de munca, cu cel putin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere.”

 

 

Notificarea prevazuta de textul de lege a fost inregistrata de intimata Societatea Nationala de Transport Feroviar de Marfa „CFR MARFA” SA la ITM Bucuresti la data de 9.05.2011, asa cum rezulta din inscrisul depus de aceasta. Decizia de concediere atacata a fost emisa la data de 6.06.2011, cu nerespectarea termenului imperativ de minim 30 de zile prevazut de art. 72 al. 1 din Codul Muncii.

 

 

Prin urmare, fata de nerespectarea termenului imperativ de minim 30 de zile care trebuie sa se scurga intre data inregistrarii notificarii la ITM si data emiterii deciziei de concediere, urmeaza a se dispune anularea Deciziei de concediere din data de 6.06.2011, emisa de intimata.

 

 

Contraventional

Plangere contraventionala. Nerespectarea prevederilor art. 19 din OG nr. 2/2001.

Procesul verbal de constatare a contraventiei este lovit de nulitate prin prisma nerespectarii prevederilor art. 19 din OG nr. 2/2001.

 

Potrivit acestui text de lege “procesul-verbal se semneaza pe fiecare pagina de agentul constatator si de contravenient. In cazul in care contravenientul nu se afla de fata, refuza sau nu poate sa semneze, agentul constatator va face mentiune despre aceste imprejurari, care trebuie sa fie confirmate de cel putin un martor. In acest caz procesul-verbal va cuprinde si datele personale din actul de identitate al martorului si semnatura acestuia. (2) Nu poate avea calitatea de martor un alt agent constatator. (3) In lipsa unui martor agentul constatator va preciza motivele care au condus la incheierea procesului-verbal in acest mod.”

 

In speta procesul verbal a fost intocmit in lipsa petentului, la sediul Politiei, ulterior identificarii acestuia. In aceasta situatie agentul constatator avea obligatia de a intocmi procesul-verbal in prezenta unui martor care sa confirme modalitatea de intocmire a procesului-verbal sau sa indice motivele pentru care procesul-verbal a fost intocmit in lipsa unui martor. Imprejurarea ca procesul-verbal a fost intocmit numai dupa verificarea identitatii petentului nu inlatura obligatiile impuse de art. 19 din OG nr. 2/2001 in sarcina agentului constatator.

 

Pentru aceste motive instanta a admis plangerea si a dispus anularea procesului-verbal.

 

 

Contraventional

Plangere contraventionala. Dovada imprejurarii ca fapta a fost savarsita in localitate. In dubio pro reo.

Potrivit procesului verbal de contraventie, petentul a fost sanctionat pentru conducerea autoturismului in localitate cu o viteza peste limita legala, aspect contestat de petent prin plangerea contraventionala.

 

Analizand actele si lucrarile dosarului, instanta a retinut ca exista un dubiu raportat la locul savarsirii faptei contraventionale, dubiu care profita petentului, potrivit principiului in dubio pro reo. Astfel, din cuprinsul procesului-verbal atacat nu rezulta imprejurarea ca aparatul radar a fost amplasat in  localitate, nefiind mentionat in cuprinsul acestuia kilometrul sau sectorul de drum pe care a fost inregistrata fapta. Apoi, din analiza imaginilor foto, nu se deduce imprejurarea ca petentul s-ar fi aflat pe raza vreunei localitati in momentul inregistrarii de catre aparatul radar.

 

Avand in vedere aceste aspecte, instanta a admis plangerea si a dispus anularea procesului- verbal.

Drept civil

Partaj pe cale oblica. Sanctiunea nerespectarii principiului unanimitatii.

Specific starii de coproprietate este faptul ca este cunoscuta cota ideala din dreptul de proprietate care revine fiecarui coproprietar, dar bunul in materialitatea sa nu este fractionat, astfel incat cota ideala poarta asupra fiecarei fractiuni din bun. Actele de dispozitie care au ca obiect material un bun in coproprietate sunt guvernate, de regula, de principiul unanimitatii, fiind necesar ca un astfel de act de dispozitie sa emane de la toti coproprietarii.

 

Cele expuse mai sus se impun a fi analizate prin prisma situatiei in care, in absenta unui act de partaj, unul sau unii dintre coproprietari instraineaza parti din bunul privit in materialitatea sa. In concret, ceea ce intereseaza este in lotul caruia dintre coproprietari va ajunge fractiunea de bun asupra caruia unul sau unii dintre coproprietari au dispus cu nesocotirea principiului unanimitatii. Practic, actul de dispozitie este sub conditia rezolutorie ca fractiunea materiala care a fost instrainata din bun sa cada in lotul instrainatorului.

 

Asadar, lipsa consimtamantului celorlalti coproprietari nu afecteaza valabilitatea actului de instrainare atata timp cat prin partaj fractiunea instrainata cade in lotul instrainatorului, intrucat partajul este un act juridic cu caracter declarativ, producator de efecte juridice ex tunc, de la data la care a luat nastere starea de coproprietate, data de la care instrainatorul va fi privit, ca efect al partajului, ca proprietar exclusiv. In consecinta, instanta a respins ca neintemeiate cererile reconventionale formulate de paratii nesemnatari ai antecontractului de vanzare, prin care acestia au solicitat constatarea nulitatii antecontractului pentru lipsa consimtamantului lor la instrainare.

 

Totodata trebuie avut in vedere si faptul ca potrivit art. 728 al. 1 c.civ. nimeni nu poate fi obligat a ramane in indiviziune, iar partajul este principala modalitate prin care starea de coproprietate ia sfarsit, luand nastere drepturi exclusive de proprietate in patrimoniul coproprietarilor.

 

Cu privire la modalitatea de partajare, prin actiunea intoductiva reclamantii au solicitat, pe calea actiunii oblice, atribuirea in natura in lotul coproprietarelor semnatare ale antecontractului de vanzare a terenurilor cumparate de ei de la acestea. Instanta a dat curs propunerii de partajare solicitate de reclamanti intrucat:

– ea respecta limita superioara a cotelor de proprietate insumate ce le revine celor trei instrainatoare, raportat la suprafata totala a imobilelor din titlul de proprietate, chiar daca unele dintre parcele s-a solicitat a fi incluse integral in lotul acestora;

– paratii, desi citati cu mentiunea expresa daca inteleg sa faca propuneri de partajare sau daca inteleg sa solicite sulta, nu au solicitat o alta modalitate de partajare si nici nu au solicitat plata unei sulte. Or, instanta nu poate ignora principiul disponibilitatii partilor, principiu ce guverneaza procesul civil;

– este necesar a ocroti buna-credinta si a asigura securitatea circuitului civil. Buna-credinta se prezuma, iar in cazul reclamantilor nu a fost dovedita reaua-credinta la incheierea antecontractului. Apoi, inca din anul 2008 s-a creat credinta reclamantilor ca au dobandit terenul in cauza, platind pretul aferent acestuia, iar pe parcursul celor trei ani nu s-a dovedit de catre parati initierea vreunui demers judiciar sau extrajudiciar de a contesta drepturile astfel dobandite de reclamanti.

 

Hotararea a ramas irevocabila prin respingerea recursurilor.