Dreptul familiei

Exercitarea autorității părintești în mod exclusiv de către mamă. Dezinteresul tatălui.

Reclamanta arată că din relația cu pârâtul a rezultat minora, născută în anul 2011. Ulterior separării faptice, pârâtul a vizitat minora în următoarele 6 luni, după care nu a mai vizitat-o și nu s-a mai interesat de ea. Reclamanta s-a recăsătorit iar minora locuiește alături de aceasta şi soţul său, care se comportă cu ea ca și un tată, suplinind lipsa tatălui biologic. Motivul întemeiat care tine de interesul superior al minorului constă în aceea că pârâtul nu ține legătura cu reclamanta și cu minora, nu este deloc implicat în viaţa de zi cu zi a acesteia, astfel ca nu poate conta pe pârât pentru a-i da autorizările necesare înscrierii ei la diverse activități sportive sau petrecerii concediilor în străinătate. Paratul nu este implicat în viaţa minorei, nu are nici un fel de relație cu ea si nici nu dorește o implicare în viața de zi cu zi a acesteia.

Referitor la exercitarea autorităţii părinteşti cu privire la minoră, art. 397 C.civ. instituie regula potrivit căreia autoritatea părintească se exercită de către ambii părinţi, ipoteza exercitării acesteia de către un sigur părinte constituind excepţia. Potrivit art. 398 C.civ. această excepţie intervine în cazul existenţei unor motive temeinice, având în vedere interesul superior al copilului.

Conform art. 36 alin. (7) din Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului constituie asemenea motive temeinice: alcoolismul, boala psihică, dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau faţă de celălalt părinte, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală sau infracţiuni de violenţă, precum şi orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti.

Cu privire la conţinutul autorităţii părinteşti, art. 487 C.civ. prevede că „Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia.”, iar conform art. 488 C.civ. „(1) Părinţii au îndatorirea de a creşte copilul în condiţii care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială în mod armonios. (2) În acest scop, părinţii sunt obligaţi: a) să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea; b) să prezinte şi să permită informarea şi lămurirea copilului despre toate actele şi faptele care l-ar putea afecta şi să ia în considerare opinia acestuia; c) să ia toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului; d) să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului.

De asemenea, articolul 36 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 272/2004 prevede că, „(2) Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului şi să asigure bunăstarea materială şi spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menţinerea relaţiilor personale cu el, prin asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii sale, precum şi prin reprezentarea sa legală şi administrarea patrimoniului său. (3) În situaţia în care ambii părinţi exercită autoritatea părintească, dar nu locuiesc împreună, deciziile importante, precum cele referitoare la alegerea felului învăţăturii sau pregătirii profesionale, tratamente medicale complexe sau intervenţii chirurgicale, reşedinţa copilului sau administrarea bunurilor, se iau numai cu acordul ambilor părinţi.”

Din analiza acestor prevederi legale, rezultă că exercitarea autorităţi părinteşti cu privire la copil presupune existenţa unei colaborări atât între părinţi, cât şi între aceştia şi copil, care să permită adoptarea măsurilor corespunzătoare cu privire la persoana şi bunurile minorului, potrivit interesului superior al acestuia.

Prin urmare, existenţa unor situaţii permanente care împiedică existenţa unei asemenea colaborări ar putea constitui un motiv pentru a se dispune exercitarea autorităţii părinteşti cu privire la minor doar de către un singur părinte, respectiv, de către părintele care se implică activ în creşterea şi educarea copilului.

În cauză, din probele administrate rezultă un vădit dezinteres al pârâtului faţă de minoră, acesta nefiind niciodată prezent în viaţa acesteia, şi cu atât mai puţin nu s-a implicat în creşterea şi educarea minorei, minora crescând alături de mamă, împrejurări confirmate de toate probele administrate în cauză, inclusiv de către minoră cu ocazia audierii acesteia.

Raportat la aceste aspecte, instanţa a reţinut ca fiind în interesul superior al copilului ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către mamă, evitându-se astfel situaţiile în care adoptarea unor măsuri cu privire la persoana sau bunurile minorei să fie condiţionată de consimţământului celuilalt părinte, vădit dezinteresat de copil şi absent din viaţa acestuia, împrejurare care ar îngreuna nejustificat  procesul de educaţie al minorei şi dezvoltarea sa.

În aceste condiţii, în temeiul art. 396 C.civ. rap. la art. 397 C.civ., instanţa a stabilit ca autoritatea părintească cu privire la minoră să fie exercitată exclusiv de către mamă.

(Sentința civilă nr.  641/2023, pronunțată de Judecătoria Turda în Dosar nr. 3758/328/2022)

Fond funciar

Emiterea titlului de proprietate în temeiul art. 27 alin. 23 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar. Condiții.

Prin cererea adresată Comisiei locale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Călăraşi, înregistrată la Primăria comunei Călăraşi, sub nr.  din 2018, reclamantul BIJ a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 27 alin. 23 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 87/2020, atribuirea suprafeţelor de teren identificate în CF nr. 23 Călăraşi, CF nr. 45 Călăraşi, CF nr. 654 Călăraşi şi CF nr. 2127 Călăraşi şi care au aparţinut antecesorului său, numitul T.

Cererea reclamantului a fost respinsă întrucât nu îndeplineşte condiţiile impuse prin prevederile art. 27 alin. 23 din Legea nr. 18/1991, modificată prin Legea nr. 87/2020. Împotriva hotărârii Comisiei locale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Călăraşi reclamantul a formulat contestaţie care a fost soluţionată prin Hotărârea nr. 362 din 30.09.2021 emisă de pârâta Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Cluj în sensul respingerii contestaţiei. 

În prezenta cauză, reclamantul a solicitat anularea hotărârii nr. 362 emisă de pârâta Comisia Județeană în data de 30 septembrie 2021. 

Dispoziţiile art. 27 alin. 23 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, aşa cum a fost modificat succesiv prin Legea nr. 87/2020 şi Legea nr. 237/2020, potrivit cărora „În cazul terenurilor aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curţii şi grădinii din jurul acestora, care nu au fost cooperativizate, deţinătorii sau moştenitorii acestora, inclusiv cei care au cumpărat imobilul potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, pot solicita, la cerere, comisiei judeţene emiterea titlului de proprietate în condiţiile prezentei legi, astfel: a) dacă deţinătorii sau moştenitorii acestora figurează cu casa de locuit în registrele agricole sau registrele cadastrale şi în evidenţele fiscale; b) dacă terenul este în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi persoanele solicitante au calitatea de proprietari ai construcţiilor; c) nu fac obiectul cererilor de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate de către alte persoane.”

Din textul citat reiese că emiterea titlului de proprietate în ipoteza analizată depinde de îndeplinirea unor condiţii care ţin, pe de o parte, de terenul pentru care se solicită constituirea dreptului de proprietate şi, pe de altă parte, de persoana care formulează o atare solicitare.

Cât priveşte primul set de condiţii ce vizează terenul ce face obiectul cererii, acesta trebuie: (1) să fie aferent casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curţii şi grădinii din jurul acestora; (2) să nu fi fost cooperativizat; (3) să se afle în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi, în final, (4) să nu facă obiectul cererilor de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate formulate de către alte persoane. Îndeplinirea condiţiilor mai sus enumerate este cumulativă, adică pentru a putea da curs cererii este necesar să fie îndeplinite toate condiţiile prevăzute de textul legal.

În speţă, reclamantul a formulat cererea de reconstituire în temeiul Legii nr. 231/2018 solicitând reconstituirea dreptului de proprietate pentru mai multe terenuri situate în extravilanul şi intravilanul comunei Călăraşi. Cererea de reconstituire a dreptului de proprietate a fost formulată de reclamant în calitate de moştenitor al numitului T.

Aşa cum corect a reţinut Comisia locală, dispoziţiile Legii nr. 231/2018 introduc două noi ipoteze de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor, însă ambele vizează terenuri situate în intravilan, motiv pentru care, în mod evident, cererea nu este întemeiată pentru terenurile menţionate în cuprinsul cererii şi care se situează în extravilanul localităţii.

Cât priveşte terenurile situate în intravilanul localităţii Călăraşi, reclamantul nu a făcut dovada faptului că terenul pentru care a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate este aferent casei de locuit şi anexelor gospodăreşti. Din contră, terenul intravilan identificat în CF este proprietatea pârâţilor SA și SE, aşa cum reiese din extrasele CF . Totodată, dreptul de proprietate asupra construcţiilor edificate pe acest teren aparţine pârâţilor SA și SE.

Pe de altă parte, raportat la extrasele de carte funciară, nici cerinţa ca terenul să se afle în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale nu este îndeplinită în cauză, dreptul de proprietate asupra terenului regăsindu-se în patrimoniul pârâţilor SA și SE.

Reţinând că, în speţă, nu sunt îndeplinite cerinţele art. 27 alin. 23 din Legea nr. 18/1991 şi că, pe cale de consecinţă, hotărârea nr. 362/30.09.2021 a Comisiei judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Cluj este temeinică şi legală, instanţa a respins plângerea reclamantului, ca neîntemeiată, obligându-l la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâții SA și SE.

(Sentința civilă nr. 255/2023, pronunțată de Judecătoria Turda în dos. 7774/328/2021)

Fond funciar

Emiterea titlului de proprietate în temeiul art. 27 alin. 23 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar. Condiții.

Prin cererea adresată Comisiei locale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Călăraşi, înregistrată la Primăria comunei Călăraşi, sub nr.  din 2018, reclamantul BIJ a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 27 alin. 23 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 87/2020, atribuirea suprafeţelor de teren identificate în CF nr. 23 Călăraşi, CF nr. 45 Călăraşi, CF nr. 654 Călăraşi şi CF nr. 2127 Călăraşi şi care au aparţinut antecesorului său, numitul T.

Cererea reclamantului a fost respinsă întrucât nu îndeplineşte condiţiile impuse prin prevederile art. 27 alin. 23 din Legea nr. 18/1991, modificată prin Legea nr. 87/2020. Împotriva hotărârii Comisiei locale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Călăraşi reclamantul a formulat contestaţie care a fost soluţionată prin Hotărârea nr. 362 din 30.09.2021 emisă de pârâta Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Cluj în sensul respingerii contestaţiei. 

În prezenta cauză, reclamantul a solicitat anularea hotărârii nr. 362 emisă de pârâta Comisia Județeană în data de 30 septembrie 2021. 

Dispoziţiile art. 27 alin. 23 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, aşa cum a fost modificat succesiv prin Legea nr. 87/2020 şi Legea nr. 237/2020, potrivit cărora „În cazul terenurilor aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curţii şi grădinii din jurul acestora, care nu au fost cooperativizate, deţinătorii sau moştenitorii acestora, inclusiv cei care au cumpărat imobilul potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, pot solicita, la cerere, comisiei judeţene emiterea titlului de proprietate în condiţiile prezentei legi, astfel: a) dacă deţinătorii sau moştenitorii acestora figurează cu casa de locuit în registrele agricole sau registrele cadastrale şi în evidenţele fiscale; b) dacă terenul este în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi persoanele solicitante au calitatea de proprietari ai construcţiilor; c) nu fac obiectul cererilor de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate de către alte persoane.”

Din textul citat reiese că emiterea titlului de proprietate în ipoteza analizată depinde de îndeplinirea unor condiţii care ţin, pe de o parte, de terenul pentru care se solicită constituirea dreptului de proprietate şi, pe de altă parte, de persoana care formulează o atare solicitare.

Cât priveşte primul set de condiţii ce vizează terenul ce face obiectul cererii, acesta trebuie: (1) să fie aferent casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curţii şi grădinii din jurul acestora; (2) să nu fi fost cooperativizat; (3) să se afle în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi, în final, (4) să nu facă obiectul cererilor de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate formulate de către alte persoane. Îndeplinirea condiţiilor mai sus enumerate este cumulativă, adică pentru a putea da curs cererii este necesar să fie îndeplinite toate condiţiile prevăzute de textul legal.

În speţă, reclamantul a formulat cererea de reconstituire în temeiul Legii nr. 231/2018 solicitând reconstituirea dreptului de proprietate pentru mai multe terenuri situate în extravilanul şi intravilanul comunei Călăraşi. Cererea de reconstituire a dreptului de proprietate a fost formulată de reclamant în calitate de moştenitor al numitului T.

Aşa cum corect a reţinut Comisia locală, dispoziţiile Legii nr. 231/2018 introduc două noi ipoteze de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor, însă ambele vizează terenuri situate în intravilan, motiv pentru care, în mod evident, cererea nu este întemeiată pentru terenurile menţionate în cuprinsul cererii şi care se situează în extravilanul localităţii.

Cât priveşte terenurile situate în intravilanul localităţii Călăraşi, reclamantul nu a făcut dovada faptului că terenul pentru care a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate este aferent casei de locuit şi anexelor gospodăreşti. Din contră, terenul intravilan identificat în CF este proprietatea pârâţilor SA și SE, aşa cum reiese din extrasele CF . Totodată, dreptul de proprietate asupra construcţiilor edificate pe acest teren aparţine pârâţilor SA și SE.

Pe de altă parte, raportat la extrasele de carte funciară, nici cerinţa ca terenul să se afle în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale nu este îndeplinită în cauză, dreptul de proprietate asupra terenului regăsindu-se în patrimoniul pârâţilor SA și SE.

Reţinând că, în speţă, nu sunt îndeplinite cerinţele art. 27 alin. 23 din Legea nr. 18/1991 şi că, pe cale de consecinţă, hotărârea nr. 362/30.09.2021 a Comisiei judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Cluj este temeinică şi legală, instanţa a respins plângerea reclamantului, ca neîntemeiată, obligându-l la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâții SA și SE.

(Sentința civilă nr. 255/2023, pronunțată de Judecătoria Turda în dos. 7774/328/2021)

Fond funciar

Fond funciar. Nulitate titlu de proprietate. Necesitatea de a se elibera doua titluri de proprietate, corespunzător cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate formulate

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta M.A. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, instanța să constate nulitatea absoluta a Titlul de proprietate nr. 3178/1466/ 10.02.2004, cu privire la numele titularilor, pentru nerespectarea prevederilor art. 8 din Legea nr. 18/1991 și să oblige cele două comisii – locală și județeana de fond funciar – să îndeplinească demersurile pentru eliberarea a doua titluri de proprietate: unul pe seama acelorași titulari ca în titlul de proprietate atacat, inclusiv antecesorul său, cu privire la suprafata din extravilan și unul doar pe seama antecesorului său, cu privire la terenul din intravilan.

Din cuprinsul documentaţiei care a stat la baza emiterii titlului de proprietate nr. 3178/1466 din 10.02.2004 reiese că cererea pentru reconstituirea dreptului de proprietate a fost formulată de numiţii I.Eugen (antecesorul reclamantei) și I. Eugenia, I.Ioan şi I. Constantin (antecesorii pârăților), în calitate de moştenitori ai defunctului I. Teodor.

La baza eliberarii titlului de proprietate au stat doua cereri, ambele purtand numarul de inregistrare 1889/21.03.1991, respectiv cererea formulata de catre I.Eugen, I. Eugenia, I.Ioan şi I. Constantin, prin care s-a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la 6 imobile, indicate cu denumirile toponimice, situate în extravilan şi cererea formulata de I. Eugen prin care s-a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la suprafata din extravilan de 2,65 ha si cu privire la suprafata din intravilan (gradina) de 0,23 ha si curti constrctii de 0,02 ha (fila 81-82).

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate nr. 3178/1466 şi obligarea pârâtelor de rând 1 şi 2 să emită două titluri de proprietate conform cererilor formulate de către antecesorii părților, motivat de faptul că numiţii I.Eugenia, I.Ioan şi I. Constantin nu au formulat cerere de reconsituire si pe suprafeţele de teren pe care doar I.Eugen a formulat cerere de reconstituire.

În drept, potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 18/1991 „(1) Stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor care se găsesc în patrimoniul cooperativelor agricole de producţie se face în condiţiile prezentei legi, prin reconstituirea dreptului de proprietate sau constituirea acestui drept. (2) De prevederile legii beneficiază membrii cooperatori care au adus pământ în cooperativa agricolă de producţie sau cărora li s-a preluat în orice mod teren de către aceasta, precum şi, în condiţiile legii civile, moştenitorii acestora, membrii cooperatori care nu au adus pământ în cooperativă şi alte persoane anume stabilite.”

Dispoziţiile art. 8 alin. 3 stabilesc principiul potrivit căruia reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate se face la cerere prevăzând următoarele: „Stabilirea dreptului de proprietate se face, la cerere, prin eliberarea unui titlu de proprietate în limita unei suprafeţe minime de 0,5 ha pentru fiecare persoană îndreptăţită, potrivit prezentei legi, şi de maximum 10 ha de familie, în echivalent arabil.”

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, „Calitatea de moştenitor se stabileşte pe baza certificatului de moştenitor sau a hotărârii judecătoreşti definitive ori, în lipsa acestora, prin orice probe din care rezultă acceptarea moştenirii.” 

În completare, dispoziţiile art. 13 alin. 1 şi 3 din Regulamentul adoptat prin H.G. nr. 131/1991 prevăd că „(1) Potrivit prevederilor legii, stabilirea dreptului de proprietate se face numai la cerere, formulată de fiecare persoană îndreptăţită. Când sunt mai mulţi moştenitori, cererea se poate face şi în comun, fiecare dintre ei semnând-o.”

Rezulta că în materia reconstituirii dreptului de proprietate, principiul îl constituie reconstituirea la cerere.

Din cadrul dosarului de fond funciar reiese faptul că numiţii I.Eugen, I. Eugenia, I.Ioan şi I. Constantin au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la 6 imobile, indicate cu denumirile toponimice, situate în extravilan. Doar numitul I.EUGEN a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate şi cu privire la suprafata din extravilan de 2,65 ha și cu privire la suprafața din intravilan (grădina) de 0,23 ha și curți construcții de 0,02 ha.

Ţinând cont de faptul că titlul de proprietate nr. 3178/1466/2004 a fost emis pe numele tuturor moştenitorilor si asupra tuturor terenurilor, deşi nu toţi moştenitorii defunctului I.Teodor au formulat cereri de reconstituire pentru suprafeţele cuprinse în titlul de proprietate, instanţa a admis acţiunea şi a dispus obligarea pârâtelor Comisia Locala de Stabilire a dreptului de Proprietate asupra terenurilor a comunei Savadisla, Comisia Judeteana de Stabilire a dreptului de Proprietate asupra terenurilor Cluj, la îndeplinirea procedurilor prevăzute de lege, conform atribuţiilor fiecăreia, în vederea eliberării a două titluri de proprietate conform cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate formulate de antecesorii părților.

(Sentința civilă nr. 2/2022, pronunțată de Judecătoria Turda, în Dosar nr. 3251/328/2021, definitivă prin respingerea apelului, în temeiul Deciziei civile nr. 1643/A/2022) 

Drept comercial

Contract de credit. Suspendare executare silita. Motive temeinice.

Contestatorii au încheiat în anul 2007 un contract de credit bancar cu BCR SA, care a cesionat apoi creanța către Secapital S.a.R.L.. În anul 2013, a fost autorizat creditorul Secapital S.a.R.l., prin împuternicit Kruk România S.R.L., să treacă la executarea silită a obligației cuprinse în titlul executoriu reprezentat de Contractul de credit pentru persoane fizice.

În anul 2014, debitorii au formulat contestație la executare, care a fost admisă în parte prin Sentința civilă nr. 200/2017, pronunțată în dosar nr. 2515/337/2014, de către Judecătoria Zalău, fiind anulate parțial actele de executare, stabilindu-se în sensul că suma datorată de contestatori este aceea de 10138,41 EUR cu titlu de credit și 2737,53 EUR cu titlu de dobânzi 

Creanța a fost cesionată de către Secapital S.a.R.L către actualul creditor Investcapital LTD, care a formulat o cerere de stăruire în executarea silită și actualizare debit. La data de 25.07.2022, executorul judecătoresc a emis procesul verbal de sechestru asupra autoturismului marca FORD, aflat în proprietatea debitorilor.

Împotriva acestui act de executare, debitorii au formulat contestație la executare, solicitând și suspendarea executarii silite până la soliționarea contestației la executare, arătând că potrivit unei adrese emise de executorul judecătoresc s-a încasat de la debitori suma totală de 61861,15 lei, din care suma de 7531,83 lei, reprezintă cheltuieli de executare silită parțiale, iar suma de 54329, 32 lei a fost virată în contul Kruk România S.A. Contestatorii au invocat faptul că au achitat integral debitul astfel cum a fost stabilit prin Sentința civilă nr. 200/2017, pronunțată în dosar nr. 2515/337/2014, de către Judecătoria Zalău, iar actualizarea creanței, în cuantum de 3488, 51 EUR, este nelegală.

Potrivit dispozițiilor art. 718 alin. 1 C.proc.civ, în vigoare la data înregistrării cererii de executare silită, „(1) Până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părţii interesate şi numai pentru motive temeinice, instanţa competentă poate suspenda executarea. Suspendarea se poate solicita odată cu contestaţia la executare sau prin cerere separată.(2) Pentru a se dispune suspendarea, cel care o solicită trebuie să dea în prealabil o cauţiune, calculată la valoarea obiectului contestaţiei …”

Din analiza acestei prevederi legale, rezultă că pentru a se dispune măsura suspendării executării silite, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii cumulative: consemnarea cauţiunii în cuantumul prevăzut de lege; formularea unei contestaţii la executare sau a altei cereri privind executarea silită şi existenţa unor motive temeinice care impun luarea acestei măsuri.

În cauză, s-a făcut dovada achitării cauţiunii iar contestatorii au formulat cerere de contestaţie la executare până la soluţionarea căreia se solicită suspendarea executării silite.

În ceea ce priveşte existenţa motivelor temeinice, trebuie avut în vedere că măsura suspendării executării silite este o măsură excepţională, la dispunerea căreia instanţa trebuie să verifice dacă, prin executare, interesele debitorului obligaţiei de plată ar fi vătămate iremediabil, respectiv dacă, prin neexecutare, interesele legitime ale creditorului obligaţiei de plată, astfel cum au fost stabilite prin titlul executoriu, ar fi vătămate iremediabil.

Aprecierea existenţei motivelor temeinice implică analizarea aparenţei de legalitate/nelegalitate a actelor de executare contestate, precum şi eventuala atingere gravă a unui interes legitim al contestatorului-debitor (alta decât simpla executare, care oricum trebuie să aibă loc, fiind impusă de titlul executoriu şi de exigenţele statului de drept, care trebuie să asigure o executare promptă şi efectivă, dar legală, a titlurilor executorii), care trebuie cel puţin pertinent argumentată.

Instanța a constatat ca prin contestaţia la executare formulată, contestatorii au invocat încetarea efectelor titlului executoriu în baza căruia sunt executați silit, precum şi îndeplinirea integrală a obligației cuprinse în titlul executoriu.

Cu privire la temeinicia motivelor de suspendare a executarii silite, instanța a retinut următoarele:

“Deşi la acest moment instanţa nu se poate pronunţa cu privire la temeinicia motivelor de contestaţie, pe baza probelor administrate până în prezent, reţine că acestea au o aparentă fundamentare, nefiind invocate în lipsa oricărei justificări. Astfel, pe parcursul executării silite a fost pronunțată Sentința civilă nr. 200/2017, în dosar nr. 2515/337/2014, prin care s-a statuat că suma datorată de contestatori este aceea de 10138,41 EUR cu titlu de credit și 2737,53 EUR cu titlu de dobânzi.

În ceea ce priveşte vătămarea intereselor părţilor din cadrul executării silite (creditorul şi debitorii), instanţa are în vedere formele de executare întreprinse în cauză până în prezent, respectiv, poprirea asupra veniturilor de natură salarială ale debitorilor și instituirea unui sechestru asupra autoturismului, pot afecta semnificativ nivelul de trai al contestatorilor.

Totodată, instanţa are în vedere faptul că, deşi în caz de admitere a contestaţiei la executare, debitorii ar putea recurge la mecanismul întoarcerii executării silite, raportat la măsurile de executare silită întreprinse până în prezent, apreciază că nu se impune supunerea acestora riscului urmării unei noi proceduri în vederea recuperării sumei executate pe calea întoarcerii executări silite, procedură care ar implica costuri suplimentare pentru ambele părţi, ţinând cont în acest sens şi de inconvenientele unei asemenea proceduri în cazul valorificării bunului sechestrat. Aceasta cu atât mai mult cu cât, plata cauţiunii de către debitori în vederea suspendării executării silite, calculată raportat la valoarea obiectului contestaţiei, are şi rolul de a contribui la acoperirea eventualului prejudiciu suferit de către creditor prin suspendarea executării silite până la soluţionarea contestaţiei la executare.”

În aceste condiţii, instanţa a apreciat că prin continuarea executării silite interesele debitorilor ar fi mai grav afectate decât interesele creditoarei în cazul suspendării executării silite până la soluţionarea contestaţiei la executare. Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 718 alin. 1 C.pr.civ., instanţa a admia cererea de suspendare formulată de contestatori şi a suspendat executarea silită până la soluţionarea contestaţiei la executare, obligând intimata la plata către contestatori a cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecarea cererii de suspendare a executării silite.

(Încheierea civilă nr. 1843/2022, pronunțată de Judecătoria Zalău în Dosar nr. 6257/328/2022/a1, definitivă prin neapelare)

Drept civil

Rectificare suprafață imobil. Accesiune imobiliară naturală cu privire la diferența de suprafață.

Imobilul din litigiu este situat în Turda, în intravilan și este înscris în CF nr. favoarea pârâților. Terenul a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit, prin care s-a stabilit că suprafața reală este de 1696 m.p., nu de 1277 m.p., cât este înscris în cartea funciară, iar suprafaţa identificată în plus, de 419 m.p., a fost dobândită prin accesiune aimobiliară naturală, acest teren fiind lăsat de un pârâu, care a curs în zonă și care a secat treptat în jurul anului 1970. Totodată s-a apreciat de către inginerul topograf că modificarea suprafeţei imobilului din litigiu nu afectează în nici un fel limitele de proprietate ale imobilelor învecinate.

În cauză a fost administrată şi proba testimonială, iar din declaraţiile martorilor a rezultat faptul că pe terenul din litigiu a existat un pârâu, care a secat în perioada în care reclamanții au cumpărat terenul, prin anii 1970, iar albia acestuia se află în interiorul suprafeței de teren îngrădite de mult timp, gardul nefiind modificat în timp.

Reclamanții au încheiat cu pârâţii, în calitate de proprietari ai imobilelor învecinate, un proces-verbal de vecinătate prin care aceştia au recunoscut limitele imobilului reclamanţilor aşa cum a fost acesta prezentat în schiţa ce face parte integrantă din raportul de expertiză tehnică extrajudiciară.

Având în vedere această stare de fapt, precum și dispozițiile art. 573 din noul cod civil, aplicabil în cauză conform art. 6 alin. 6 din noul cod civil, instanța a constatat că pârâții au dobandit prin accesiune imobiliară naturală dreptul de proprietate asupra suprafeței de 419 m.p. ce face parte din imobilul înscris în CF.

În urma dobândirii suprafeței de 419 m.p. teren prin accesiune imobiliară naturală, suprafața terenului înscris în CF s-a modificat de la suprafața de 1277 m.p., cât este înscrisă în cartea funciară la suprafața de 1696 m.p., cât a stabilit expertul că se află în realitate la fața locului.

Faţă de această stare de fapt, instanţa a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 914 din noul C.civ. conform cărora „proprietarul imobilului înscris în cartea funciară va putea cere oricând modificarea menţiunilor din cartea funciară privitoare la descrierea, destinaţia sau suprafaţa acestuia, în condiţiile legii”.

În consecinţă, instanța a dispus modificarea mențiunilor din CF, privind suprafața imobilului, de la suprafaţa de 1277 m.p. la suprafaţa reală de 1696 m.p.

(Sentința civilă nr. 1743/2020, pronunțată de Judecătoria Turda în dos. 7091/328/2019)

Drept civil

Partaj voluntar sub imperiul vechiului cod civil. Proba partajului.

Faptul că între coproprietarii titlului de proprietate a intervenit un partaj voluntar asupra imobilelor in litigiu, în sensul atribuirii numitei N.M., fara sulta fata de ceilalti coproprietari, rezultă din actul recognitiv datat 20 iulie 2020 însușit prin semnătură și necontestat de pârâții de rang 1-5. 

Deși acest înscris nu s-a semnat de către pârâtul N.V., prin invitarea sa în sala de judecată la interogatoriu, invitație căreia nu i-a dat curs, fără a proba motive temeinice pentru această absență, conform art 358 Cod pr civilă această atitudine procesuală poate fi apreciată început de dovadă scrisă sau recunoaștere deplină a pretenților părții adverse.

Astfel fiind, dat fiind decesul numitei N.M. ce a intervenit în anul 2005 și cum partajul invocat a avut loc în timpul vieții acesteia, în baza art 669 Cod civil din 1864 coroborat cu art 6 Cod civil din 2009 încetarea coproprietăţi prin partaj poate fi cerută oricând în afară de cazul în care partajul a fost suspendat prin lege, act juridic sau hotărâre judecătorească, iar, conform art 670 Cod civil din 1864 partajul poate fi făcut prin bună învoială sau prin hotărâre judecătorească, în condiţiile legii.

În prezenta cauză, nu se constată a fi operabile convenţii privitoare la suspendarea partajului, care se impune a respecta cerinţele prev de art 672 Cod civil, sau, suspendarea pronunţării partajului prin hotărâre judecătorească, în sensul art 673 Cod civil.

Având în vedere considerentele expuse, se va lua act de partajul voluntar astfel intervenit în sensul atribuirii, in intregime, numitei N.M., fara sulta, fata de ceilalti coproprietari ai imobilului.

(Sentința civiă nr. 1189/2021, pronunțată de Judecătoria Turda, in dos. 4700/328/2020)

Drept civil

Condițiile invocării uzucapiunii, ca mod originar de dobândire a dreptului de proprietate

Pentru a se putea dobândi proprietatea unui bun prin uzucapiunea de 30 de ani posesorul trebuie să îndeplinească, conform art. 1890 Cod civil de la 1864, două condiţii şi anume posesia să fie utilă, adică neafectată de vreun viciu şi să posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, adică timp de 30 de ani.

În ceea ce priveşte prima condiţie, art. 1847 Cod civil de la 1864 prevede: „ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.” Cu privire la continuitatea posesiei, art. 1848 Cod civil de la 1864 prevede că: „posesia este discontinuă când posesorul o exercită în mod neregulat, adică cu intermitenţe anormale”, iar în ceea ce priveşte însuşirea posesiei de a fi neîntreruptă, aceasta nu este o calitate propriu-zisă a acesteia, ci este o condiţie ce ţine de curgerea termenului de prescripţie.

Potrivit art. 1850 Cod civil de la 1864, continuitatea şi neîntreruperea posesiunii sunt dispensate de probă din partea celui ce invocă prescripţia, în sensul că posesorul actual care dovedeşte că a posedat la un moment dat mai înainte, este presupus că a posedat în tot timpul intermediar. Or, sub acest aspect, pârâţii nu au administrat nicio probă prin care să răstoarne această prezumţie relativă.

De asemenea, sunt verificate și condiţiile art. 1851 Cod civil de la 1864, în conformitate cu care: „posesiunea este tulburată când este fondată sau conservată pe acte de violenţă în contra sau din partea adversarului”, neprobându-se în cauză exercitarea vreunor acte de violenţă sau tulburare a posesiei numitului LI, sau dimpotrivă exercitarea de către acesta de acte de violenţă pentru a împiedica posesia pârâţilor.

Ultima calitate a posesiei, respectiv caracterul public, prin raportare la viciul clandestinităţii prevăzut de art. 1852 Cod civil de la 1864 (“când posesorul o exercită pe ascuns de adversarul său încât acesta nu este în stare de a putea să o cunoască”) este de asemenea dovedită în speţă, având în vedere obiectul posesiei, respectiv un imobil teren, situaţie în care existenţa unui astfel de viciu este numai de natură ipotetică.

Astfel, instanţa a reţinut că s-a probat pe deplin dovada pozitivă a calităţilor posesiei, aceasta fiind exercitată în mod continuu, conform naturii bunului, în mod paşnic şi liniştit, fără acte de tulburare şi în mod public, respectiv sub nume de proprietar de către numitul LI.

Totodată, şi cea de-a doua condiţie a uzucapiunii este îndeplinită, respectiv împlinirea unui termen de 30 de ani în care numitul Lazăr Ilie a exercitat o posesie exclusivă asupra terenului în litigiu, respectiv încă din jurul anilor 1943-1945 până la momentul decesului (1988), iar exercitarea posesiei exclusive s-a datorat manifestării de voinţă a acestuia de a se comporta ca unic proprietar asupra imobilului, voinţa acestuia fiind manifestată în mod public.

De asemenea, în sensul îndeplinirii condiţiei privind termenul, s-a avut în vedere şi Decizia în interesul legii nr. IV/16.06.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în Secţiile Unite, prin care s-a stabilit că ”în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, prescripţia achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că […] posesorii acelor terenuri pot solicita instanţelor de judecată să se constate că au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului respective”.

Având în vedere considerentele mai sus arătate, instanţa a constatat că numitul LI a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra imobilului în suprafaţă de 1344 mp, având destinaţie „curte şi grădină”, prin exercitarea unei posesii utile, paşnice, publice, continue, netulburate şi sub nume de proprietar asupra terenului.

Instanţa, a respins susţinerile pârâtului – reclamant reconvenţional din cuprinsul notelor de şedinţă depuse la fila 145 din dosar, potrivit cărora constatarea uzucapiunii este inadmisibilă deoarece imobilul în litigiu ar fi fost dobândit de LI prin succesiune, în condiţiile în care nu au fost depuse la dosar acte de stare civilă care să ateste, pe de o parte, legătura de rudenie dintre LI şi cele două pârâte cu domiciliul necunoscut, iar pe de altă parte, nici nu s-a făcut dovada decesului acestora, cu acte de stare civilă, pentru a se putea pune în discuţie dobândirea dreptului de proprietate prin succesiune. 

Chiar dacă ar exista un raport de filiație îndepărtat între proprietarele tabulare și părțile din prezentul litigiu, ceea ce nu s-a probat în cauză, acest fapt nu ar atrage inadmisibilitatea uzucapiunii, pornind de la principiile care guvernează aceasta instituție.

Uzucapiunea sau prescripția achizitivă este nașterea dreptului de proprietate ori a altui drept real asupra unui bun imobil prin posedarea lui de către o persoană în condițiile și termenele prevăzute de lege. Fiind un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate, care face mai lesne dovada dreptului de proprietate, uzucapiunea înlatură dificultatea și inconvenientele probei dreptului de proprietate, clarificând în același timp unele situatii juridice îndelungate deoarece, având ca efect nașterea dreptului de proprietate al posesorului unui imobil, transformă o aparență îndelungată într-un raport juridic de proprietate cert și indiscutabil. 

Avand în vedere aceste funcții atribuite prescripției achizitive, de consolidare a unei situații de fapt îndelungate, cererea reclamanților de a se constata dobândirea prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu de către antecesorul reclamantului, nu este inadmisibilă. În speță, demersul reclamanților de a se constata intervenită uzucapiunea este justificat de lipsa unui înscris, în sensul de instrumentum, doveditor al dreptului de proprietate.

(Sentința civilă nr. 3051/2019, pronunțată de Judecatoria Turda în dos. 4667/328/2017, definitiva prin Decizia civilă nr.  1682/A/2020, pronunțată de Tribunalul Cluj și Decizia civilă nr. 119/R/2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj)

Drept civil

Dezbatere succesiune. Cerere de interventie formulata de mostenitorul testamentar. Admitere in principiu si in fond.

In dosarul 340/175/2019, aflat pe rolul Judecatoriei Aiud, reclamantele, fiicele defunctei RV au sesizat instanta cu o cerere de dezbatere a succesiunii acesteia. Prin cererea de interventie formulata, intervenienta in nume propriu KIM a solicitat sa se constate ca are calitatea unica mostenitoare acceptanta dupa defuncta RV, in temeiul testamentului autentificat sub nr. 1011/30.11.2010 de BNP, in calitate de legatar testamentar universal si, in consecinta, sa se dipuna predarea masei succesorale in intregime in favoarea ei.

Intervenienta a aratat ca a aflat despre acest testament abia in luna ianuarie 2020, cu ocazia emiterii incheierii privind verificarea evidentelor succesorale dupa defuncta RV, manifestandu-si optiunea de acceptare a mostenirii prin chiar cererea de interventie, formulata in cauza.

Potrivit art. 1103 al. 2 litera c), termenul de optiune succesorala curge de la data la care legatarul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca legatul sau, daca testamentul cuprinzand acest legat este descoperit dupa deschiderea mostenirii.

In speta, Testamentul autentificat sub nr. 1011/30.11.2010 de BNP a fost descoperit doar in luna ianuarie, cu ocazia verificarii evidentelor succesorale dupa defuncta RV, in cadrul prezentului dosar. Anterior acestui moment, intervenienta nu a cunoscut despre existenta acestui testament si niciodata nu a fost citata in vederea dezbaterii succsiunii si nici nu i-a fost adusa la cunostiinta, in nici o forma, existenta acestui testament.

Ca atare, pentru intervenienta, termenul de optiune succesorala a inceput sa curga la data descoperirii acestui testament, in luna ianuarie 2020. 

Intrucat partile initiale din dosar, copii defunctei RV nu au facut acte de acceptare expresa sau tacita a succesiunii, intervenienta, in calitate de legatar testamentar universal, care a acceptat succesiunea este unicul mostenitor acceptant dupa defuncta.

Asupra admisibilitatii in principiu a cererii de interventie, potrivit art. 61 c.pr.civ.“ (1) Oricine are interes poate interveni intr-un proces, care se judeca intre partile originare. (2) Interventia este principala, cand intervenientul pretinde pentru sine, in tot sau in parte, dreptul dedus judecatii sau un drept strans legat de acesta.” 

Prin cererea formulata, intervenienta invoca un drept propriu la succesiunea dupa defuncta RV, in calitate de legatar testamentar universal si unic mostenitor acceptant al defunctei. Interesul in rezida in aceea ca intervenienta isi apara un drept propriu la succesiunea dupa defuncta RV, care ar fi prejudiciat prin admiterea actiunii reclamantelor, precum si prin admiterea cererii reconventionale.

Intrucat intervenienta pretinde insusi dreptul dedus judecatii, fiind incident art. 66 al. 2 teza a 2-a c.p.c., cererea de interventie a fost judecata odata cu cererea principala, fiind admisa in principiu si in fond.

(Sentinta civila nr. 1552/2020, pronuntata de Judecatoria Aiud, in dosarul 340/175/2019)

Drept civil

Rezoluțiune antecontract. Neexecutarea la termen a obligației de edificare si predare a imobilului. 

Prin antecontractul de vanzare-cumparare încheiat la 10.08.2016 reclamantii s-au obligat sa cumpere imobilul casă „la roșu” aflată în curs de edificare + teren identificat conform nr. topo. 19312/1/1/2/2 situat în față la Valea Chintăului FN de la pârâții vânzători, care și-au asumat obligația de edificare si predare a imobilului. 

Pretul convenit a fost de 35.000 euro, din care reclamanții au achitat la data închierii antecontractului, un avans de 10.000 euro și incă 10.400 euro, pe parcursul derulării contractului. Conform punctului 4 din antecontractul de vânzare-cumpărare în cauză, vânzătorii erau obligați să predea imobilul casă + teren până la data de 31.12.2017, obligație pe care vânzătorii nu au îndeplinit-o.

Conform art. 1548 C. Civ., culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării. Pe cale de consecință, având în vedere că nici până în prezent vânzătorii nu și-au îndeplinit obligația contractuală de a edifica și preda imobilul, obligație pe care au promis că o vor îndeplini până la 31.12.2017, culpa lor este prezumată. 

Cu privire la sistarea de către reclamanți a plății ratelor din preț incepând cu luna septembrie 2018, aceștia s-au prevalat de prevederile art. 1556 C. Civ., invocând excepția de neexecutare, deoarece vânzătorii nu și-au îndeplinit obligația de predare a imobilului, deci nici reclamanții nu sunt obligați la plata în continuare a prețului.

Prin Sentința civilă nr. 4787/2020 au fost respinse excepțiile prescriptiei dreptului material la actiune si a prematuritatii si a fost admisa actiunea formulata de reclamanți in sensul că s-a dispus rezolutiunea antecontractului de vanzare-cumparare, s-a dispus restabilirea situației anterioare prin obligarea pârâtilor la plata in favoarea reclamanților a sumei de 20.400 euro, echivalent in lei la cursul BNR din ziua platii si au fost obligati paratii la suportarea cheltuielilor de judecata.

Pentru a se putea dispune rezoluţiunea judiciară, părţile trebuie să facă dovada îndeplinirii următoarelor condiţii cumulative : să existe o neexecutare (lato sensu), chiar şi parţială, dar suficient de importantă, a obligaţiei asumată de către cealaltă parte a contractului sinalagmatic, neexecutarea obligaţiei să fie imputabilă debitorului ei, debitorul să fi fost pus în întârziere, neexecutarea să nu se datoreze părţii care solicită rezoluţiunea.

În speţă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a se dispune rezoluţiunea contractului: 

– s-a dovedit o neexecutare (lato sensu), chiar şi parţială, dar suficient de importantă, a obligaţiei asumată de către pârâți a antecontractului sinalagmatic – nu s-a predat imobilul compus din casă și teren până la data de 31.12.2017.; în ceea ce privește această dată, nu s-a făcut dovada ca partile ar fi agreat prelungirea termenului de predare, motiv pentru care s-a respins excepția prematurității acțiunii, unita cu fondul; 

– neexecutarea obligaţiei să fie imputabilă debitorului ei – întreaga corespondenţă dintre părți demonstrează dincolo de orice dubiu că pârâții sunt în culpă pentru neîndeplinirea obligaţiei de a preda imobilul la data convenită, susținerile pârâților în sensul că și-ar fi îndeplinit obligația de predare dacă ar fi fost notificați în acest sens apar ca fiind de rea-credință în contextul în are aveau cunoștință de dorința reclamanților de desființare a contractului pe calea rezoluțiunii, cu consecința repunerii în situația anterioară cel mai târziu la data comunicării notificării prin aplicația whatsapp. De altfel, nici după comunicarea prezentei cereri de chemare în judecată nu au înțeles să își îndeplinească obligația contractuală;

– debitorul să fi fost pus în întârziere – punerea în întârziere cu privire la rezoluţiune și restitutio in integrum a fost efectuată prin notificarea pe whatsapp – modalitate utilizată în mod obișnuit în relațiile dintre părți și aptă să asigure atât transmiterea textului, cât și garanția primirii de către destinatar;

– neexecutarea să nu se datoreze părţii care solicită rezoluţiunea – astfel cum reiese din probatoriul administrat, reclamanții au înțeles să își îndeplinească obligația de plată a prețului în rate până la data de 31.12.2017, dată la care trebuia să se efectueze predarea și chiar ulterior acestui moment, până în luna septembrie 2018 când au sistat plățile pe fondul neîndeplinirii obligației de către pârâți. În acest context, singurii în culpă sunt pârâții.

În consecinţă, instanţa a dispus rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare. În ceea ce priveşte petitul accesoriu, vizând obligarea pârâților la restituirea avansului achitat, acesta a fost apreciat ca fiind întemeiat, faţă de principiul restitutio in integrum. Ca atare, s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare prin obligarea pârâţilor să achite în favoarea reclamanţilor suma de 20.400 euro, în echivalent lei la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând avans achitat în temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare.

(Sentința civilă nr. 4787/2020, pronunțată de Judecatoria Cluj-Napoca in Dos. 28629/211/2019, definitivă prin anularea apelului ca netimbrat)