Category Archives: Drept civil

Partaj de ascendent. Tranzacție judiciară contestată. Valoarea tranzacției.

Între același părți s-au purtat două litigii:

În dosar 389/328/2014, disjuns din dosar 5985/328/2010, reclamantul SM a solicitat, în contradictoriu cu succesorii fratelui său, SN, să se constate că între reclamant și fratele său a intervenit un partaj voluntar, terenul în suprafață de 3300 mp, fiindu-i atribuit reclamantului cu consecința întabulării in CF a dreptului de proprietate astfel dobândit.

Față de opoziția manifestată de pârâți și față de cuprinsul dosarului de fond funciar, care a stat la baza eliberării titlului de proprietate pe seama reclamantului SM și a fratelui său, SN, în dosar 382/328/2011, reclamantul SM a solicitat, în contradictoriu cu succesorii fratelui său, SN, nulitatea titlului de proprietate emis pe seama lui SM și SN, față de împrejurarea ca doar SM a formulat cererea de reconstituire a dreptului de proprietate și, ca atare, SN nu avea calitatea de persoană îndreptațită la reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la suprafața de 3300 mp intravilan și 3 ha extravilan.

Pe parcursul soluționării dosarului având ca obiect fond funciar, în stadiul de recurs, între părți s-a încheiat o tranzacție, în vederea stingerii ambelor litigii, tranzacție prin care:

– reclamantul a recunoscut că a fomulat cererea de reconstituire a dreptului de proprietate și in numele fratelui său, în baza mandatului acordat de acesta

– pârâții au recunoscut partajul intervenit între reclamantul SM și fratele său, SN, prin care terenul intravilan în suprafață de 3300 mp i-a revenit reclamantului.

După ce în dosarul de fond funciar, deși nu s-a luat de tranzacție, aceasta a fost folosită pentru admiterea recursului succesorilor lui SN și menținerea ca valabil a titlului de proprietate, în dosarul având ca obiect partaj, pârâții au contestat tranzacția.

Înstanța a admis acțiunea de partaj formulată de reclamant, pentru următoarele două considerente:

Chiar dacă în dosar 382/328/2011 nu s-a luat de tranzacție, părțile au semnat tranzacția, care se impune a fi respectată potrivit art. 969 cod civil. Simpla contestare a tranzacției de către pârâți, pe considerentul că, abia ulterior semnării și utilizării ei în dos. 382/328/2011, au constatat că nu era ceea ce se dorise, în condițiile în care pârâții, persoane cu discernământ, nu au avut nimic de obiectat cu prilejul semnării tranzacției și în lipsa dovedirii vreunei împrejurări care să ateste că s-ar fi aflat în eroare sau ar fi fost constrânși să semneze actul, nu justifică existența vreunei cauze de nulitate a tranzacției.

Pe de altă parte, din declarațiile martorilor rezultă că a fost voința părinților reclamantului și a fratelui său ca terenul în suprafață de 3300 mp să îi rămână reclamantului întrucât fratelui reclamantului i-au cumpărat parinții o casă cu grădină, în aceeași localitate, nu departe de casa părintească. Din dispozițiile art. 794 si 795 cod civil vechi, aplicabil în speță, rezultă că părinții pot proceda la o împărțeală a averii lor în timpul vieții, către descendenți dar pentru ca o asemenea împărțeală să fie valabilă se cere ca ea să fie făcută prin acte juridice sub formă de donații sau testamente, cu respectarea condițiilor de formă aferente. În speță, deși nu a fost înfățișat nu a fost prezentat un act întocmit în forma si condițiile prevăzute de textele citate, cei doi frați, reclamantul și antecesorul pârâților au executat în mod conștient acest partaj de ascendent nul absolut pentru vicii de formă, fapt care are semnificația unei ratificări a actului nul în condițiile art. 1167 al. 3 din codul civil de la 1864.

(Sentința civilă nr. 1487/2014, pronunțată de Judecătoria Turda în dos. nr. 389/328/2014, definitivă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 95/R/2015, pronunțată de Tribunalul Cluj)

Efectul declarativ al partajului potrivit vechiului cod civil. Acțiune oblică. Soarta antecontractului de vânzare încheiat cu nerespectarea regulii unanimității

Reclamanții au solicitat instanței să constate că între cei șase pârâți, coproprietari asupra imobilelor în litigiu, în cote de ⅙-a parte fiecare, a intervenit un partaj voluntar, imobilele în suprafață totală de 60.700 mp revenindu-le pârâtelor de rang 1-3 și să pronunțe o hotărâre, care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, în favoarea lor, cu privire la aceste imobile.

Pârâții de rang 4-5 s-au opus admiterii acțiunii și, prin întâmpinare au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în privința petitului de sistare indiviziune, motivat prin aceea că nu au calitatea de coproprietari iar prin cererea reconvențională au solicitat constatarea nulității absolute a antecontractului de vânzare-cumpărare, încheiat între pârâtele de rang 1-3 și reclamanți.

Înstanța a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, reținând ca acțiunea a fost fomulată de reclamanți, în temeiul dispozițiilor art. 874 cod civil, și anume pe calea acțiunii oblice, aceștia având o creanță certă, lichidă și exigibilă, un interes serios și legitim, existând și o stare de pasivitate a pârâților, caz în care reclamanții, chiar dacă nu au calitatea de coproprietari, au calitate procesuală activă.

Înstanța a avut în vedere că în cauză este incidentă ipoteza înstrăinării unui bun indiviz de către unul sau mai mulți coindivizari, fără acordul celorlalti. Situația actului juridic este tranșată în practica judiciară în sensul că vânzarea este recunoscută ca valabilă, dar nu pur și simplu ci sub condiția rezolutorie ca bunul să cadă la partaj în lotul altui coindivizar decât vânzătorul. Astfel, vânzarea nu este nulă absolut pentru lipsa consimțământului la vânzare a coindivizarilor necontractanți ci vânzarea este valabilă sub condiția rezolutorie ca, la partaj, bunul să cadă în lotul coindivizarilor necontractanți. 

Așadar, lipsa consimțământului celorlalți coproprietari nu afectează valabilitatea actului de înstrăinare atâta timp cât prin partaj fracțiunea înstrăinată a căzut în lotul înstrăinătorului, întrucât partajul este un act juridic cu caracter declarativ, producător de efecte juridice retroactive, ex tunc, de la data la care a luat naștere starea de coproprietate, dată de la care întstrăinătorul va fi privit, ca efect al partajului, ca proprietar exclusiv.

În baza probatoriului administrat, instanța a reținut că între coproprietari a intervenit o înțelegere de partaj, stabilindu-se fracțiunile materiale de teren, corespunzătoate pentru fiecare dintre pârâți. Pentru a reține astfel, instanța a dat eficiență declarațiilor martorilor, coroborate cu răspunsurile părților la interogatoriu, precum și probei cu înscrisuri, constând în antecontracte de vânzare-cumpărare, prin care pârâții de rang 5-6 au întrăinat diverse suprafețe de teren, dintre cele deținute în coproprietate. 

Cu privire la forma partajului, instanța a avut în vedere că potrivit art. 730 al. 1, teza finală, partajul se poate realiza fără îndeplinirea vreunei formalități.

De asemenea, instanța a avut în vedere împrejurarea că suprafața care face obiectul antecontractului, a cărui validare se solicită de către reclamanți corespunde cotei de proprietate a pârâtelor de rang 1-3, precum și înprejurarea că, potrivit art. 728 cod civil, nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune și niciunul dintre pârâți nu a propus o alta modalitate de partaj, așa încât instanța a dat curs propunerii de partajare din acțiunea introductivă de instanță, cu respectarea principiului disponibilității părților.

În plus, instanța a avut în vedere că este necesar a ocroti buna-credință și siguranța circuitului civil. Încă din anul 2008, s-a creat credința reclamanților că au dobândit terenul în cauză iar pe parcursul celor trei ani de folosință nu s-a dovedit de către pârâți inițierea vreunui demers judiciar sau extrajudiciar de a contesta drepturile astfel dobândite de reclamanți.

Pe cale de consecință, fiind dovedit un partaj între coproprietari, instanța a respins cererea reconvențională și a admis acțiunea, astfel cum a fost formulată de reclamanți.

(Sentința civilă nr. 2222/2011, pronunțată de Judecătoria Turda în dosar 2578/328/2009, definitivă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 204/R/2012 a Tribunalului Cluj)

Partaj. Suportarea cheltuielilor de judecata. Modificarea destinaței terenului.

Prin Sentința civila nr. 1509/2021, instanța de fond a admis acțiunea formulata, dispunând rectificarea suprafeței imobilului înscris in CF 63394 Turda, prevăzut cu nr. Top. 201/2, având destinația gradina, cu suprafața de 1544 mp, la suprafața reala de 1568 mp, sistarea stării de indiviziune asupra acestui imobil, prin dezmembrare si formare de loturi egale ca suprafața, potrivit cotelor de proprietate si a obligat parata la plata cheltuielilor de judecata, in cota de 1/2 parte.

Prin cererea de apel formulată, apelanta critică hotărârea primei instanțe sub două aspecte, referitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, respectiv cu privire la schimbarea destinației terenului din grădină în modul de folosință arabil şi curţi construcții.

În ceea ce privește prima critică formulată, potrivit art. 453 C.pr.civ., ”Partea care pierde procesul va fi obligata, la cererea partii care a castigat, sa ii plateasca acesteia cheltuieli de judecata.”, în categoria acestora intrând, potrivit art. 451 alin. 1 C.pr.civ., atât taxele judiciare de timbru, cât și onorariile avocaților și ale experților.

Procedura partajului este reglementată prin dispozițiile art. 980-996 C. pr. civ. din interpretarea cărora reiese că părțile între care poartă un astfel de litigiul au, atât calitate de reclamant, cât și de pârât, măsurile de partajare dispuse profitând în egală măsură atât reclamanților, cât și pârâților. Indiferent de calitatea procesuală, reclamant sau pârât, pentru realizarea partajului succesoral, suportarea cheltuielilor de procedură va incumba tuturor coproprietarilor. Față de particularitățile unui astfel de litigiu, incidența disp. art. 453 C. pr. civ., trebuie nuanțată, în sensul în care cheltuielile de judecată trebuie suportate de toți copărtașii direct proporțional cu cota ce li se cuvine din masa de împărțit, întrucât scopul partajului este acela de sistare a stării de indiviziune cu determinarea în concret a dreptului fiecăruia.

Aşa fiind, nu pot fi primite ca întemeiate, susținerile potrivit cărora pârâta nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanți, întrucât nu doar aceștia sunt cei cărora măsura partajării le profită, ci și pârâtei-apelante, persoană care, urmare ieșirii din indiviziune, a devenit proprietar exclusiv asupra lotului ce i s-a atribuit, la operațiunile de partajare fiind necesar a contribui la rându-i. Și cum cota apelantei-pârâte este de ½ parte din imobil, în mod corect a dispus prima instanță obligarea sa la a suporta ½ parte din toate cheltuielile dovedit a fi fost efectuate de reclamanți.

În ceea ce privește susținerile referitoare la faptul că schimbarea destinației terenului în arabil şi curți construcții le profită doar reclamanților, nici acestea nu sunt de natură a conduce la admiterea apelului de față, întrucât propunerea de schimbare a destinației imobilului era necesar a fi formulată de dl. expert pentru a se pune în concordanță situația de fapt a imobilului teren, cu cea de drept, dar și față de prevederile art. 112 din Ordinul nr. 700/2014, conform cărora ”imobilele situate în intravilanul localităţilor, aprobat potrivit legii, prin PUG şi/sau PUZ, pentru care a fost emisă autorizaţie de construire, sunt scoase din circuitul agricol prin efectul legii, înregistrându-se în evidenţele de cadastru şi carte funciară pentru întreaga suprafaţă, cu categoria de folosinţă curţi-construcţii, fără întocmirea în acest sens a unei documentaţii cadastrale de actualizare informaţii tehnice. În cazul imobilelor menţionate la alin. (1), scoaterea din circuitul agricol pentru o parte din suprafaţa imobilului se face în baza unei documentaţii cadastrale de actualizare informaţii tehnice, cu identificarea suprafeţei de teren care îşi schimbă categoria de folosinţă în curţi construcţii.” Așa fiind, nici aceste argumente nu pot fi primite.

Prin urmare, pentru considerentele expuse, constatând netemeinicia criticilor formulate, în temeiul art. 480 al. 1 C.pr.civ. tribunalul a respins ca nefondat apelul declarat.

(Sentinţa civilă nr. 1509/25.06.2021 pronunţată de Judecătoria Turda în dosarul civil nr. 4553/328/2020, definitivă prin respingerea apelului prin Decizia civilă nr. 1767/A/2021, pronunțată de Tribunalul Cluj)

Prescripția dreptului material la acțiunea în rezoluțiunea contractului de întreținere. Momentul de la care curge termenul de prescripție

În privința solicitării reclamantului V.S., fiul defunctului V.D., vizând rezoluţiunea contractului de întreţinere încheiat in anul 2003 între pârâtul V.E. şi defunctul V.D., decedat in anul 2004, s-a invocat de către pârâtul V.E. excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, apreciind că termenul de prescripţie s-a împlinit, indiferent dacă se consideră că este un drept care s-ar fi născut de la momentul neexecutării

obligaţiei de întreţinere, ceea ce înseamnă că se putea invoca de defuncul V.D., fie că se consideră că s-ar fi născut la momentul când cei interesaţi au aflat sau ar fi trebuit să afle de existenţa contractului de întreţinere, dreptul dobândit de pârâtul V.E. fiind înscris în CF, inca din anul 2003.

Potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune. Astfel, în condiţiile în care se invocă rezoluţiunea contractului de întreţinere pentru neexecutarea obligaţiei de către întreţinător, dreptul material la acţiune s-a născut la momentul la care a încetat executarea acestei obligaţii de către pârâtul V.E. şi de la acea dată putea fi exercitat de către întreţinutul V.D. Întrucât acesta a decedat în anul 2004, termenul de prescripție a dreptului material la acţiune a început să curgă la data decesului întreținutului.  

Dreptul la acțiune se transmite asupra moștenitorilor creditorului întreținerii care îl pot exercita în cadrul termenului de prescriptie, care curge de la data morții beneficiarului întreținerii . În patrimoniul întreținutului, moștenitorii acestuia vor regăsi ca activ acțiunea în rezoluțiune, pe care o pot exercita tocmai ca efect al neexecutării culpabile de către întreținător a prestației de înteținere faţă de autorul său.

Alegațiile în sensul că prescripţia dreptului la acţiunea în rezoluţiune ar curge de la momentul la care moștenitorul a aflat despre existenţa contractului nu pot fi primite, reprezentând un raționament pur speculativ fără fundamentare juridică.

Recurentul nu a invocat și nu a dovedit existența vreunei cauze de suspendare sau de întrerupere a acestui termen de prescripție astfel încât să se poată aprecia că investirea instanței cu prezenta cauză s-a realizat în interiorul termenului defipt de disp. art. 3 Decretul 167/1958. 

Imprejurarea invocată, şi anume că a cunoscut existența acestui contract după trecerea unui interval mare de timp de la decesul părinților săi, nu constituie o cauza de amanare a începutului precripției (căci doar împrejurările ce constituie cauze de suspendare a cursului prescripției, reglementate de disp. art. 13 și 14 Decretul 167/1958, dacă intervin mai înainte de începerea cursului prescripției, constituie cauză de amânare a acesteia, ori împrejurarea invocată de recurent nu se încadrează între acestea), ci eventual una de repunere în termen, beneficiu reglementat de disp. art. 19 din același act normativ, pe care însă, recurentul nu a înțeles să-l invoce.

Este real că potrivit art. 19 Decretul 167/1958, instanța poate să dispună repunerea în termen atât din oficiu cât şi la cererea persoanei interesate în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit. Cu toate acestea, nu pot fi omise prevederile al.2 al aceluiaşi text legal care prevede că “cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie.

După cum s-a arătat în mod constant în doctrină, aceast termen de o lună se aplică indiferent dacă este vorba despre cererea de repunere în termen formulată de partea interesată ,ori se discută de instanţă din oficiu, termen care în speţă este depăşit.

Aceasta chiar dacă se are în vedere momentul la care recurentul pretinde că a luat cunoştinţă despre existenţa contractului de întreţinere. La data promovării prezentei cereri deduse judecăţii, era împlinit şi termenul pentru a se putea solicita ori dispune din oficiu, repunerea în termenul de prescripţie.

În ce priveşte incidenţa art. 16 din DL nr.167/1958 referitoare la întreruperea termenului de prescripţie, pentru a fi aplicabil, era necesar ca prezenta acţiune să fie formulate în interiorul termenului de prescripţie, cee ace nu s-a întamplat, acesta fiind depăşit. 

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar invoca drept moment al începerii curgerii termenului de prescripţie data luării la cunoştinţă a încheierii contractului de întreţinere, potrivit art. 21 alin. 1 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de evidenţă a cadastrului are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare la imobilele din aceeaşi unitate administrativ teritorială, în scopul transmiterii sau constituirii de drepturi reale imobiliare ori, după caz, al opozabilităţii faţă de terţi a acestor înscrieri. 

Astfel, de la momentul realizării înscrierii dreptului de proprietate al pârâtului V.E. în CF, cu titlu de drept întreţinere, respectiv 01 martie 2004 (potrivit extrasului CF) această înscriere a devenit opozabilă erga omnes, inclusiv reclamantului V.S.. 

Pentru aceste motive, instanta a admis excepția prescripției dreptului material la acțiunea in rezoluțiunea contractului de întreţinere.

(Încheierea civilă din data de 11.02.2021, pronunțata de Judecătoria Turda in dos. 10176/328/2019, definitivă prin respingerea apelului prin Decizia civilă nr. 501/A din 08.04.2022 a Tribunalului Cluj și prin respingerea recursului prin Decizia civilă nr. 52/R/2023 a Curții de Apel Cluj)

Acțiune în revendicare. Compararea titlurilor

Actiunea in revendicare este acţiunea prin care cel ce se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra unui bun, dar nu are stăpânirea materiala a acestuia, il cheama in judecata pe cel care are stăpânirea materiala a bunului. Astfel, pentru admiterea unei acţiuni în revendicare imobiliară privind un teren este necesar a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: reclamantul să fie proprietarul terenului, reclamantul să nu mai aibă posesia asupra acestui teren şi pârâtul să fie cel ce exercită posesia asupra respectivului teren.

Reclamantul trebuie să facă astfel, dovada că este titularul dreptului de proprietate, iar doctrina distinge mai multe ipoteze în ce priveşte proba dreptului de proprietate, respectiv situaţia în care ambele părţi au titluri scrise, situaţia în care doar o parte are titlu scris şi situaţia în care niciuna nu are titlu şi nici nu poate invoca dobândirea bunului prin uzucapiune sau ocupaţiune, în prezenta speţă fiind incidentă prima situaţie.

În vederea identificării terenurilor în litigiu s-a dispus efectuarea unui raport de expertiză. Prin răspunsul la obiecţiunile raportului de expertiză după compararea dimensiunilor, vecinătăţilor din schiţa cadastrala , a vecinătăţilor din titlului de proprietate expertul consideră că suprafetele din cele două titluri nu se suprapun, fiind eliberate pe amplasamente diferite.

Din declaraţiile martorilor a rezultat că terenul de la numărul administrativ 18 a fost cumpărat de numitul B.G. de la mama reclamantei pe timpul vieţii, terenul a fost folosit de B.G. , iar după decesul acestuia de către fiica sa; terenul a fost îngrădit de  aceasta şi nici unul dintre martori nu au văzut-o pe mama reclamantei să folosească acel teren şi nici un alt teren învecinat. De asemenea au aratat martorii că moştenitorii fostului proprietar nu s-au interesat niciodată de acest teren până la momentul când au auzit că terenul a fost vândut şi apreciază că acel imobil a fost vândut în întregime.

Aşa fiind, limitele proprietăţilor ar trebui să fie cele stabilite de autoritatea de fond funciar cu ocazia punerii în posesie, iar dacă acestea nu se mai pot stabili, înscrierea în cartea funciară şi identificarea terenului pârâtei din anul 2008 nu pot decât să fie prioritare în analizarea pretenţiei reclamantei.

Din prezentarea acestor elemente ale stării de fapt, rezultă că dreptul pârâţilor este preferabil atât sub aspectul forţei juridice al titlului din care provine, cât şi sub aspectul stabilirii limitelor faptice ale întinderii sale. 

Analizând apelul reclamantei, Tribunalul Cluj a constatat ca instanța de fond, în mod corect a calificat cererea formulată ca fiind o acţiune în revendicare, realizând în acest fel o comparare a titlurilor de proprietate de care părţile înţeleg să se prevaleze.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta nu a pus în discuţie, legalitatea titlului de proprietate al pârâtei, astfel încât nu pot fi analizate motivele invocate şi în apel, privitoare la procedura de emitere a tiltului de proprietate

Instanţa în mod corect a realizat o analiză, a celor două titluri, raportat la petitul cu care a fost investită, respectiv o acţiune în revendicare, prin care reclamanta urmăreşte să-şi redobândească toate atributele dreptului său de proprietate. Probaţiunea testimonială în faţa instanţei de fond, a confirmat că, imobilul construcţie şi teren, au fost înstrăinate de antecesoarea reclamantei, astfel încât aceasta justifică un titlu, care să-i permită exercitarea posesiei.

Probaţiunea testimonială administrată în apel, este în contradicţie inclusiv cu poziţia exprimată de către reclamantă, potrivit căreia, imobilul construcţie şi terenul aferent acesteia, ar fi fost lăsată în folosinţă gratuită, antecesorului pârâtei, motiv pentru care, aceasta va fi înlăturată.

Argumetele referitoare la modalitatea reconstituitrii dreptului de proprietate, nu sunt întemeiate, întrucât prin această cerere, nu s-a pus în discuţie, legalitatea procedurii emiterii titlului de proprietate, în favoarea antecesoarei pârâtei, astfel de critici fiind formulate doar în apel.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 480 C.pr.civ., Tribunalul a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta.

(Sentinţa civilă 1530/2016, pronunţată de Judecătoria Turda, în dosar nr. 3520/328/2013, definitivă prin respingerea apelului prin Decizia civilă nr. 1146/A/2017)

Partaj judiciar. Criteriul folosinței faptice în stabilirea modalității de atribuire a loturilor.

Terenul în litigiu a aparținut antecesorului comun al părților D.I, decedat, ce a avut trei copii, fiecăruia dintre aceștia revenindu-i o cotă de 1/3 parte din teren, respectiv 5366 mp. Nici una dintre părți nu a dorit atribuirea lotului din mijloc, acesta fiind traversat de un drum agricol.

Potrivit disp. art.987 C.pr.civ. „La formarea și atribuirea loturilor, instanța va ține seama, după caz, și de acordul părților, mărimea cotei-părți ce se cuvine fiecăreia din masa bunurilor de împărțit, natura bunurilor, domiciliul și ocupația părților, faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a se cere împărțeala, au făcut construcții sau îmbunătățiri cu acordul celorlalți coproprietari sau altele asemenea.”

Prevederea legală menționată reglementează criteriile pe care instanța le poate avea în vedere la pronunțarea unei hotărâri de partaj, enumerarea neavând însă caracter limitativ, folosirea expresiei ”alte asemenea” permițând concluzia că instanța poate avea în vedere, în afara criteriilor menționate expres și de alte situații cum ar fi folosința îndelungată a imobilelor, nefărâmițarea excesivă a terenului sau de alte criterii, în funcție de specificul fiecărei cauze.

Tribunalul a constatat ca instanța de fond a facut o judicioasa alegere, dispunând partajarea in varianta solicitata de paratele C si M. Instanţa de fond a ţinut seama de criteriile menţionate de art. 987 C.pr.civ., de necesitatea atribuirii în natură a unor loturi ce să corespundă ca suprafaţă cotelor de proprietate deţinute de titularii dreptului de proprietate, asigurându-se front la drumul principal pentru cinci din cele şapte loturi create, celelalte două loturi având acces la drumul secundar ce separă cele două amplasamente ale terenului. De asemenea, s-a ţinut seama şi de folosinţa acestui teren atât de către antecesorii părţilor, anterior colectivizării, dar şi de către părţi, ulterior apariţiei Legii 18/1991.

Considerentele avute în vedere de instanța de fond sunt corecte, fiind confirmate și de probele suplimentare administrate în apel, din analiza răspunsurilor la interogatoriul administrat intimatei M.A. şi depoziţiilor martorilor audiaţi rezultând modul de folosință al terenului anterior prezentului demers judiciar. 

Astfel, rezultă că antecesorii părţilor au împărţit terenul în litigiu în trei loturi, lotul atribuit apelanţilor, fiind folosit anterior de antecesorul lor comun (la mijloc), cel atribuit intimatelo C si M fiind folosit anterior de antecesorul lor (în stânga), iar cel atribuit intimatei M.A. fiind folosit anterior de antecesorul acesteia, (în dreapta). Modul de folosinţă al terenurilor stabilit de către antecesori a fost păstrat şi ulterior revoluţiei de către părţi, aşa după cum rezultă din declaraţiile martorilor.

Apelanţii au susținut că în această variantă lotul atribuit nu este echivalent valoric, iar partajul trebuia realizat astfel încât frontul drumului să le profite tuturor. Dincolo de împrejurarea că la dosar nu s-au depus dovezi din care să rezulte că valoarea parcelelor ar fi diferită, tribunalul a reţinut că în oricare dintre variantele propuse de d-na expert, ţinând seama de cotele de proprietate, respectiv de suprafaţa de teren efectivă ce le revine părţilor raportat la aceste cote şi ţinând seama de configurația terenului ce, nu trebuie omis, are două amplasamente diferite, există două loturi de teren ce nu au acces direct la drumul principal.

Ori, varianta aleasă de instanţa de fond şi menţinută şi în apel asigură majorităţii coproprietarilor un lot cu acces la drumul public şi evită fărâmiţarea excesivă a terenului. Mai mult aceasta respectă şi modalitatea în care părţile, dar şi antecesorii lor au folosit terenul în litigiu.

Prin urmare, în raport de motivele de fapt şi de drept expuse, tribunalul a reţinut caracterul nefondat al criticilor formulate de apelanţi, cu privire la varianta de partajare aleasă de instanţa de fond.

(Sentinţa civilă nr. 690/2020 pronunţată de Judecătoria Turda în dosarul nr. 868/328/2015, definitivă prin respingerea apelului, prin Decizia civilă nr. 428/A/2021)

Rectificare suprafață imobil. Accesiune imobiliară naturală cu privire la diferența de suprafață.

Imobilul din litigiu este situat în Turda, în intravilan și este înscris în CF nr. favoarea pârâților. Terenul a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit, prin care s-a stabilit că suprafața reală este de 1696 m.p., nu de 1277 m.p., cât este înscris în cartea funciară, iar suprafaţa identificată în plus, de 419 m.p., a fost dobândită prin accesiune aimobiliară naturală, acest teren fiind lăsat de un pârâu, care a curs în zonă și care a secat treptat în jurul anului 1970. Totodată s-a apreciat de către inginerul topograf că modificarea suprafeţei imobilului din litigiu nu afectează în nici un fel limitele de proprietate ale imobilelor învecinate.

În cauză a fost administrată şi proba testimonială, iar din declaraţiile martorilor a rezultat faptul că pe terenul din litigiu a existat un pârâu, care a secat în perioada în care reclamanții au cumpărat terenul, prin anii 1970, iar albia acestuia se află în interiorul suprafeței de teren îngrădite de mult timp, gardul nefiind modificat în timp.

Reclamanții au încheiat cu pârâţii, în calitate de proprietari ai imobilelor învecinate, un proces-verbal de vecinătate prin care aceştia au recunoscut limitele imobilului reclamanţilor aşa cum a fost acesta prezentat în schiţa ce face parte integrantă din raportul de expertiză tehnică extrajudiciară.

Având în vedere această stare de fapt, precum și dispozițiile art. 573 din noul cod civil, aplicabil în cauză conform art. 6 alin. 6 din noul cod civil, instanța a constatat că pârâții au dobandit prin accesiune imobiliară naturală dreptul de proprietate asupra suprafeței de 419 m.p. ce face parte din imobilul înscris în CF.

În urma dobândirii suprafeței de 419 m.p. teren prin accesiune imobiliară naturală, suprafața terenului înscris în CF s-a modificat de la suprafața de 1277 m.p., cât este înscrisă în cartea funciară la suprafața de 1696 m.p., cât a stabilit expertul că se află în realitate la fața locului.

Faţă de această stare de fapt, instanţa a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 914 din noul C.civ. conform cărora „proprietarul imobilului înscris în cartea funciară va putea cere oricând modificarea menţiunilor din cartea funciară privitoare la descrierea, destinaţia sau suprafaţa acestuia, în condiţiile legii”.

În consecinţă, instanța a dispus modificarea mențiunilor din CF, privind suprafața imobilului, de la suprafaţa de 1277 m.p. la suprafaţa reală de 1696 m.p.

(Sentința civilă nr. 1743/2020, pronunțată de Judecătoria Turda în dos. 7091/328/2019)

Partaj voluntar sub imperiul vechiului cod civil. Proba partajului.

Faptul că între coproprietarii titlului de proprietate a intervenit un partaj voluntar asupra imobilelor in litigiu, în sensul atribuirii numitei N.M., fara sulta fata de ceilalti coproprietari, rezultă din actul recognitiv datat 20 iulie 2020 însușit prin semnătură și necontestat de pârâții de rang 1-5. 

Deși acest înscris nu s-a semnat de către pârâtul N.V., prin invitarea sa în sala de judecată la interogatoriu, invitație căreia nu i-a dat curs, fără a proba motive temeinice pentru această absență, conform art 358 Cod pr civilă această atitudine procesuală poate fi apreciată început de dovadă scrisă sau recunoaștere deplină a pretenților părții adverse.

Astfel fiind, dat fiind decesul numitei N.M. ce a intervenit în anul 2005 și cum partajul invocat a avut loc în timpul vieții acesteia, în baza art 669 Cod civil din 1864 coroborat cu art 6 Cod civil din 2009 încetarea coproprietăţi prin partaj poate fi cerută oricând în afară de cazul în care partajul a fost suspendat prin lege, act juridic sau hotărâre judecătorească, iar, conform art 670 Cod civil din 1864 partajul poate fi făcut prin bună învoială sau prin hotărâre judecătorească, în condiţiile legii.

În prezenta cauză, nu se constată a fi operabile convenţii privitoare la suspendarea partajului, care se impune a respecta cerinţele prev de art 672 Cod civil, sau, suspendarea pronunţării partajului prin hotărâre judecătorească, în sensul art 673 Cod civil.

Având în vedere considerentele expuse, se va lua act de partajul voluntar astfel intervenit în sensul atribuirii, in intregime, numitei N.M., fara sulta, fata de ceilalti coproprietari ai imobilului.

(Sentința civiă nr. 1189/2021, pronunțată de Judecătoria Turda, in dos. 4700/328/2020)

Condițiile invocării uzucapiunii, ca mod originar de dobândire a dreptului de proprietate

Pentru a se putea dobândi proprietatea unui bun prin uzucapiunea de 30 de ani posesorul trebuie să îndeplinească, conform art. 1890 Cod civil de la 1864, două condiţii şi anume posesia să fie utilă, adică neafectată de vreun viciu şi să posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, adică timp de 30 de ani.

În ceea ce priveşte prima condiţie, art. 1847 Cod civil de la 1864 prevede: „ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.” Cu privire la continuitatea posesiei, art. 1848 Cod civil de la 1864 prevede că: „posesia este discontinuă când posesorul o exercită în mod neregulat, adică cu intermitenţe anormale”, iar în ceea ce priveşte însuşirea posesiei de a fi neîntreruptă, aceasta nu este o calitate propriu-zisă a acesteia, ci este o condiţie ce ţine de curgerea termenului de prescripţie.

Potrivit art. 1850 Cod civil de la 1864, continuitatea şi neîntreruperea posesiunii sunt dispensate de probă din partea celui ce invocă prescripţia, în sensul că posesorul actual care dovedeşte că a posedat la un moment dat mai înainte, este presupus că a posedat în tot timpul intermediar. Or, sub acest aspect, pârâţii nu au administrat nicio probă prin care să răstoarne această prezumţie relativă.

De asemenea, sunt verificate și condiţiile art. 1851 Cod civil de la 1864, în conformitate cu care: „posesiunea este tulburată când este fondată sau conservată pe acte de violenţă în contra sau din partea adversarului”, neprobându-se în cauză exercitarea vreunor acte de violenţă sau tulburare a posesiei numitului LI, sau dimpotrivă exercitarea de către acesta de acte de violenţă pentru a împiedica posesia pârâţilor.

Ultima calitate a posesiei, respectiv caracterul public, prin raportare la viciul clandestinităţii prevăzut de art. 1852 Cod civil de la 1864 (“când posesorul o exercită pe ascuns de adversarul său încât acesta nu este în stare de a putea să o cunoască”) este de asemenea dovedită în speţă, având în vedere obiectul posesiei, respectiv un imobil teren, situaţie în care existenţa unui astfel de viciu este numai de natură ipotetică.

Astfel, instanţa a reţinut că s-a probat pe deplin dovada pozitivă a calităţilor posesiei, aceasta fiind exercitată în mod continuu, conform naturii bunului, în mod paşnic şi liniştit, fără acte de tulburare şi în mod public, respectiv sub nume de proprietar de către numitul LI.

Totodată, şi cea de-a doua condiţie a uzucapiunii este îndeplinită, respectiv împlinirea unui termen de 30 de ani în care numitul Lazăr Ilie a exercitat o posesie exclusivă asupra terenului în litigiu, respectiv încă din jurul anilor 1943-1945 până la momentul decesului (1988), iar exercitarea posesiei exclusive s-a datorat manifestării de voinţă a acestuia de a se comporta ca unic proprietar asupra imobilului, voinţa acestuia fiind manifestată în mod public.

De asemenea, în sensul îndeplinirii condiţiei privind termenul, s-a avut în vedere şi Decizia în interesul legii nr. IV/16.06.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în Secţiile Unite, prin care s-a stabilit că ”în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, prescripţia achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că […] posesorii acelor terenuri pot solicita instanţelor de judecată să se constate că au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului respective”.

Având în vedere considerentele mai sus arătate, instanţa a constatat că numitul LI a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra imobilului în suprafaţă de 1344 mp, având destinaţie „curte şi grădină”, prin exercitarea unei posesii utile, paşnice, publice, continue, netulburate şi sub nume de proprietar asupra terenului.

Instanţa, a respins susţinerile pârâtului – reclamant reconvenţional din cuprinsul notelor de şedinţă depuse la fila 145 din dosar, potrivit cărora constatarea uzucapiunii este inadmisibilă deoarece imobilul în litigiu ar fi fost dobândit de LI prin succesiune, în condiţiile în care nu au fost depuse la dosar acte de stare civilă care să ateste, pe de o parte, legătura de rudenie dintre LI şi cele două pârâte cu domiciliul necunoscut, iar pe de altă parte, nici nu s-a făcut dovada decesului acestora, cu acte de stare civilă, pentru a se putea pune în discuţie dobândirea dreptului de proprietate prin succesiune. 

Chiar dacă ar exista un raport de filiație îndepărtat între proprietarele tabulare și părțile din prezentul litigiu, ceea ce nu s-a probat în cauză, acest fapt nu ar atrage inadmisibilitatea uzucapiunii, pornind de la principiile care guvernează aceasta instituție.

Uzucapiunea sau prescripția achizitivă este nașterea dreptului de proprietate ori a altui drept real asupra unui bun imobil prin posedarea lui de către o persoană în condițiile și termenele prevăzute de lege. Fiind un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate, care face mai lesne dovada dreptului de proprietate, uzucapiunea înlatură dificultatea și inconvenientele probei dreptului de proprietate, clarificând în același timp unele situatii juridice îndelungate deoarece, având ca efect nașterea dreptului de proprietate al posesorului unui imobil, transformă o aparență îndelungată într-un raport juridic de proprietate cert și indiscutabil. 

Avand în vedere aceste funcții atribuite prescripției achizitive, de consolidare a unei situații de fapt îndelungate, cererea reclamanților de a se constata dobândirea prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu de către antecesorul reclamantului, nu este inadmisibilă. În speță, demersul reclamanților de a se constata intervenită uzucapiunea este justificat de lipsa unui înscris, în sensul de instrumentum, doveditor al dreptului de proprietate.

(Sentința civilă nr. 3051/2019, pronunțată de Judecatoria Turda în dos. 4667/328/2017, definitiva prin Decizia civilă nr.  1682/A/2020, pronunțată de Tribunalul Cluj și Decizia civilă nr. 119/R/2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj)

Dezbatere succesiune. Cerere de interventie formulata de mostenitorul testamentar. Admitere in principiu si in fond.

In dosarul 340/175/2019, aflat pe rolul Judecatoriei Aiud, reclamantele, fiicele defunctei RV au sesizat instanta cu o cerere de dezbatere a succesiunii acesteia. Prin cererea de interventie formulata, intervenienta in nume propriu KIM a solicitat sa se constate ca are calitatea unica mostenitoare acceptanta dupa defuncta RV, in temeiul testamentului autentificat sub nr. 1011/30.11.2010 de BNP, in calitate de legatar testamentar universal si, in consecinta, sa se dipuna predarea masei succesorale in intregime in favoarea ei.

Intervenienta a aratat ca a aflat despre acest testament abia in luna ianuarie 2020, cu ocazia emiterii incheierii privind verificarea evidentelor succesorale dupa defuncta RV, manifestandu-si optiunea de acceptare a mostenirii prin chiar cererea de interventie, formulata in cauza.

Potrivit art. 1103 al. 2 litera c), termenul de optiune succesorala curge de la data la care legatarul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca legatul sau, daca testamentul cuprinzand acest legat este descoperit dupa deschiderea mostenirii.

In speta, Testamentul autentificat sub nr. 1011/30.11.2010 de BNP a fost descoperit doar in luna ianuarie, cu ocazia verificarii evidentelor succesorale dupa defuncta RV, in cadrul prezentului dosar. Anterior acestui moment, intervenienta nu a cunoscut despre existenta acestui testament si niciodata nu a fost citata in vederea dezbaterii succsiunii si nici nu i-a fost adusa la cunostiinta, in nici o forma, existenta acestui testament.

Ca atare, pentru intervenienta, termenul de optiune succesorala a inceput sa curga la data descoperirii acestui testament, in luna ianuarie 2020. 

Intrucat partile initiale din dosar, copii defunctei RV nu au facut acte de acceptare expresa sau tacita a succesiunii, intervenienta, in calitate de legatar testamentar universal, care a acceptat succesiunea este unicul mostenitor acceptant dupa defuncta.

Asupra admisibilitatii in principiu a cererii de interventie, potrivit art. 61 c.pr.civ.“ (1) Oricine are interes poate interveni intr-un proces, care se judeca intre partile originare. (2) Interventia este principala, cand intervenientul pretinde pentru sine, in tot sau in parte, dreptul dedus judecatii sau un drept strans legat de acesta.” 

Prin cererea formulata, intervenienta invoca un drept propriu la succesiunea dupa defuncta RV, in calitate de legatar testamentar universal si unic mostenitor acceptant al defunctei. Interesul in rezida in aceea ca intervenienta isi apara un drept propriu la succesiunea dupa defuncta RV, care ar fi prejudiciat prin admiterea actiunii reclamantelor, precum si prin admiterea cererii reconventionale.

Intrucat intervenienta pretinde insusi dreptul dedus judecatii, fiind incident art. 66 al. 2 teza a 2-a c.p.c., cererea de interventie a fost judecata odata cu cererea principala, fiind admisa in principiu si in fond.

(Sentinta civila nr. 1552/2020, pronuntata de Judecatoria Aiud, in dosarul 340/175/2019)