Prescripția dreptului material la acțiunea în rezoluțiunea contractului de întreținere. Momentul de la care curge termenul de prescripție

În privința solicitării reclamantului V.S., fiul defunctului V.D., vizând rezoluţiunea contractului de întreţinere încheiat in anul 2003 între pârâtul V.E. şi defunctul V.D., decedat in anul 2004, s-a invocat de către pârâtul V.E. excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, apreciind că termenul de prescripţie s-a împlinit, indiferent dacă se consideră că este un drept care s-ar fi născut de la momentul neexecutării

obligaţiei de întreţinere, ceea ce înseamnă că se putea invoca de defuncul V.D., fie că se consideră că s-ar fi născut la momentul când cei interesaţi au aflat sau ar fi trebuit să afle de existenţa contractului de întreţinere, dreptul dobândit de pârâtul V.E. fiind înscris în CF, inca din anul 2003.

Potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune. Astfel, în condiţiile în care se invocă rezoluţiunea contractului de întreţinere pentru neexecutarea obligaţiei de către întreţinător, dreptul material la acţiune s-a născut la momentul la care a încetat executarea acestei obligaţii de către pârâtul V.E. şi de la acea dată putea fi exercitat de către întreţinutul V.D. Întrucât acesta a decedat în anul 2004, termenul de prescripție a dreptului material la acţiune a început să curgă la data decesului întreținutului.  

Dreptul la acțiune se transmite asupra moștenitorilor creditorului întreținerii care îl pot exercita în cadrul termenului de prescriptie, care curge de la data morții beneficiarului întreținerii . În patrimoniul întreținutului, moștenitorii acestuia vor regăsi ca activ acțiunea în rezoluțiune, pe care o pot exercita tocmai ca efect al neexecutării culpabile de către întreținător a prestației de înteținere faţă de autorul său.

Alegațiile în sensul că prescripţia dreptului la acţiunea în rezoluţiune ar curge de la momentul la care moștenitorul a aflat despre existenţa contractului nu pot fi primite, reprezentând un raționament pur speculativ fără fundamentare juridică.

Recurentul nu a invocat și nu a dovedit existența vreunei cauze de suspendare sau de întrerupere a acestui termen de prescripție astfel încât să se poată aprecia că investirea instanței cu prezenta cauză s-a realizat în interiorul termenului defipt de disp. art. 3 Decretul 167/1958. 

Imprejurarea invocată, şi anume că a cunoscut existența acestui contract după trecerea unui interval mare de timp de la decesul părinților săi, nu constituie o cauza de amanare a începutului precripției (căci doar împrejurările ce constituie cauze de suspendare a cursului prescripției, reglementate de disp. art. 13 și 14 Decretul 167/1958, dacă intervin mai înainte de începerea cursului prescripției, constituie cauză de amânare a acesteia, ori împrejurarea invocată de recurent nu se încadrează între acestea), ci eventual una de repunere în termen, beneficiu reglementat de disp. art. 19 din același act normativ, pe care însă, recurentul nu a înțeles să-l invoce.

Este real că potrivit art. 19 Decretul 167/1958, instanța poate să dispună repunerea în termen atât din oficiu cât şi la cererea persoanei interesate în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit. Cu toate acestea, nu pot fi omise prevederile al.2 al aceluiaşi text legal care prevede că “cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie.

După cum s-a arătat în mod constant în doctrină, aceast termen de o lună se aplică indiferent dacă este vorba despre cererea de repunere în termen formulată de partea interesată ,ori se discută de instanţă din oficiu, termen care în speţă este depăşit.

Aceasta chiar dacă se are în vedere momentul la care recurentul pretinde că a luat cunoştinţă despre existenţa contractului de întreţinere. La data promovării prezentei cereri deduse judecăţii, era împlinit şi termenul pentru a se putea solicita ori dispune din oficiu, repunerea în termenul de prescripţie.

În ce priveşte incidenţa art. 16 din DL nr.167/1958 referitoare la întreruperea termenului de prescripţie, pentru a fi aplicabil, era necesar ca prezenta acţiune să fie formulate în interiorul termenului de prescripţie, cee ace nu s-a întamplat, acesta fiind depăşit. 

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar invoca drept moment al începerii curgerii termenului de prescripţie data luării la cunoştinţă a încheierii contractului de întreţinere, potrivit art. 21 alin. 1 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de evidenţă a cadastrului are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare la imobilele din aceeaşi unitate administrativ teritorială, în scopul transmiterii sau constituirii de drepturi reale imobiliare ori, după caz, al opozabilităţii faţă de terţi a acestor înscrieri. 

Astfel, de la momentul realizării înscrierii dreptului de proprietate al pârâtului V.E. în CF, cu titlu de drept întreţinere, respectiv 01 martie 2004 (potrivit extrasului CF) această înscriere a devenit opozabilă erga omnes, inclusiv reclamantului V.S.. 

Pentru aceste motive, instanta a admis excepția prescripției dreptului material la acțiunea in rezoluțiunea contractului de întreţinere.

(Încheierea civilă din data de 11.02.2021, pronunțata de Judecătoria Turda in dos. 10176/328/2019, definitivă prin respingerea apelului prin Decizia civilă nr. 501/A din 08.04.2022 a Tribunalului Cluj și prin respingerea recursului prin Decizia civilă nr. 52/R/2023 a Curții de Apel Cluj)