Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Turda, reclamantul C.S. a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul Sentinței civile pronunţată în anul 2005 de Judecătoria Turda, în sensul consemnării în mod corect a numărului topografic al imobilului care a făcut obiectul litigiului.

Judecătoria Turda a respins cererea reținând ca litigiul din anul 2005 a fost soluționat printr-o hotărâre de expedient. Or, această eroare a numărului topo invocată se regăsește în tranzacția parților, iar pe calea cererii de îndreptare a erorii materiale instanța a apreciat că nu poate interveni asupra voinței părților materializată în acest înscris, calea procedurală fiind cea a căii de atac.

Împotriva sentinţei examinate, a promovat recurs petentul solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să fie admis recursul, să se dispună casarea și, reținând cauza spre rejudecare, să se dispună admiterea cererii de îndreptare eroare materială din hotărârea pronunțată în anul 2005.

În motivarea cererii, recurentul învederează că art. 281 din vechiul c.p.c. nu distinge după cum hotărârea a fost pronunțată ca urmare a procesului decizional sau s-a luat act de manifestarea de voință a părților printr-o hotărâre de expedient, astfel că nu există nicio rațiune pentru care solicitarea de a îndreptare a erorii materiale să fie respinsă. Singurul lucru pe care instanța trebuie să îl verifice este dacă este vorba despre o veritabilă eroare materială, sau se dorește schimbarea hotărârii. În cazul de față, este evident că ne aflăm în ipoteza existenței unei erori materiale de redactare.

Chiar dacă este adevărat că tranzacția alcătuiește dispozitivul hotărârii și reprezintă manifestarea de voință a părților, acest lucru nu exonerează instanța de la a verifica dacă tranzacția, așa cum este întocmită, exprimă voința părților, dacă se pune capăt litigiului, ori dacă hotărârea este susceptibilă de executare sau poate fi pusă în executare. La momentul pronunțării hotărârii, în anul 2005, la dosar exista anexat extrasul CF, unde numărul topografic era menționat corect. Astfel, motivarea instanței de fond în sensul că nu poate înlătura eroarea materială din cuprinsul sentinței întrucât aceasta s-a pronunțat pe baza tranzacției, nu poate fi primită, întrucât instanța dispune de această prerogativă.

Finalitatea unui proces este acela de a obține o hotărâre judecătorească care poate fi pusă în executare. Având în vedere existența acestei erori materiale privitoare la numărul topografic al imobilului, nu s-a putut opera sentința în cartea funciară.

Tribunalul a retinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 281 VCPC, „Erorile sau omisiunile cu privire la

numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere.

Prin Sentința civilă pronunțată în anul 2005, s-a luat act de tranzacţia părţilor în cuprinsul căreia părţile au menţionat greşit numărul topografic al imobilului.

Textul legal citat mai sus, nu face distincție între autorul erorii respectiv instanţa de judecată sau părţile cu ocazia redactării unui înscris sau a hotărârii judecătorești. Scopul acestui text a fost crearea mijlocului pentru înlăturarea erorilor strecurate. Drept urmare, revine instanţei obligaţia cercetării dacă invocata eroare se încadrează în limitele art. 281 Vechi Cod de procedura civilă. În sens afirmativ se va proceda la înlăturarea erorii strecurate.

În cazul de faţă instanţa nu intervine în convenţia părţilor ci cercetează doar dacă în considerentele hotărârii există o eroare materială care este aptă să afecteze executorialitatea hotărârii.

Având în vedere considerentele arătate mai sus Tribunalul a apreciat ca fiind incident motivul prev. de art. 304 pct. 9 Vechi Cod de procedura civilă, considerent pentru care recursul a fost admis, în temeiul art. 312 Vechi Cod de procedura civilă. 

(Decizia civilă nr. 81/R/2022, pronunțată de Judecătoria Turda, în dos. 265/328/2005/a1)

Instanța de fond a constatat ca fiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 8, 13, 14, 19, 21, 28 şi 29 din statutul Composesoratului, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 528 şi art. 534 din Codul de procedură civilă, a admis cererea formulată în cauză cu consecinţa autorizării modificărilor solicitate conform dispozitivului.

Împotriva acestei încheieri a formulat apel membrul composesor LI, solicitând schimbarea încheierii apelate în sensul respingerii solicitării formulate de Composesorat de autorizare a modificării actelor constitutive, prin Hotărârea Adunării Generale extraordinare din data de 31.10.2021. Motivele de nelegalitate ale acestei incheieri derivă din nerespectarea prevederilor legale; în speță judecătorul fondului a admis modificarea actelor constitutive în baza Hotărârii Adunarii Generale extraordinare a Composesoratului din data de 31.10.2021, hotarare adoptată cu încălcarea prevederilor statutare, cu privire la modalitatea de convocare a adunării generale, care trebuia convocată prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, expediată fiecarui membru composesor cu 15 zile înainte de data sedinței.

Analizând apelul prin prisma motivelor invocate, a probațiunii administrate şi a dispozițiilor legale incidente în materie, tribunalul a apreciat că acesta este nefondat.

Potrivit art. 23 din OG nr. 26/2000 ”(1) Hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii şi ale statutului sunt obligatorii chiar şi pentru membrii asociaţi care nu au luat parte la adunarea generală sau au votat împotrivă. (2) Hotărârile adunării generale, contrare legii sau dispoziţiilor cuprinse în statut, pot fi

atacate în justiţie de către oricare dintre membrii asociaţi care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat împotrivă şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal de şedinţă, în termen de 15 zile de la data când au luat cunoştinţă despre hotărâre sau de la data când a avut loc şedinţa, după caz. (3) Cererea de anulare se soluţionează în camera de consiliu de către judecătoria în circumscripţia căreia asociaţia îşi are sediul. Hotărârea instanţei este supusă numai apelului.”

În speță, criticile apelantului vizează pretinse nereguli în adoptarea hotărari Adunării generale a Composesoratului din data de 31.10.2021, respectiv convocarea nestatutară a acestei adunări generale, hotărare care a stat la baza pronunțării soluției primei instanțe.

Aceste critici nu pot fi însă valorificate pe calea prezentului demers ce are ca obiect înregistrarea modificărilor intervenite în actele constitutive și organele de conducere al intimatului, ci eventual, în cadrul unei cereri de anulare a respectivei hotărari, astfel cum prevăd dispozițiile art. 23 din OG nr.26/2000 anterior citat .

Or, apelantul nu făcut dovada că hotărarea Adunării generale a Composesoratului din data de 31.10.2021 ce a fost avută în vedere de prima instanță la pronunțarea soluției ar fi fost anulată, ca atare ea se află în ființă, existand prezumția că este legală și produce efecte juridice.

Așa fiind, reținand ca nefondate criticile apelantului, tribunalul a respins ca nefondat apelul declarat și a menținut în totul încheierea atacată. 

(Decizia civilă nr. 474/2022 pronunţată de Tribunalul Cluj, în dosar nr. 7050/328/2021)

Între același părți s-au purtat două litigii:

În dosar 389/328/2014, disjuns din dosar 5985/328/2010, reclamantul SM a solicitat, în contradictoriu cu succesorii fratelui său, SN, să se constate că între reclamant și fratele său a intervenit un partaj voluntar, terenul în suprafață de 3300 mp, fiindu-i atribuit reclamantului cu consecința întabulării in CF a dreptului de proprietate astfel dobândit.

Față de opoziția manifestată de pârâți și față de cuprinsul dosarului de fond funciar, care a stat la baza eliberării titlului de proprietate pe seama reclamantului SM și a fratelui său, SN, în dosar 382/328/2011, reclamantul SM a solicitat, în contradictoriu cu succesorii fratelui său, SN, nulitatea titlului de proprietate emis pe seama lui SM și SN, față de împrejurarea ca doar SM a formulat cererea de reconstituire a dreptului de proprietate și, ca atare, SN nu avea calitatea de persoană îndreptațită la reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la suprafața de 3300 mp intravilan și 3 ha extravilan.

Pe parcursul soluționării dosarului având ca obiect fond funciar, în stadiul de recurs, între părți s-a încheiat o tranzacție, în vederea stingerii ambelor litigii, tranzacție prin care:

– reclamantul a recunoscut că a fomulat cererea de reconstituire a dreptului de proprietate și in numele fratelui său, în baza mandatului acordat de acesta

– pârâții au recunoscut partajul intervenit între reclamantul SM și fratele său, SN, prin care terenul intravilan în suprafață de 3300 mp i-a revenit reclamantului.

După ce în dosarul de fond funciar, deși nu s-a luat de tranzacție, aceasta a fost folosită pentru admiterea recursului succesorilor lui SN și menținerea ca valabil a titlului de proprietate, în dosarul având ca obiect partaj, pârâții au contestat tranzacția.

Înstanța a admis acțiunea de partaj formulată de reclamant, pentru următoarele două considerente:

Chiar dacă în dosar 382/328/2011 nu s-a luat de tranzacție, părțile au semnat tranzacția, care se impune a fi respectată potrivit art. 969 cod civil. Simpla contestare a tranzacției de către pârâți, pe considerentul că, abia ulterior semnării și utilizării ei în dos. 382/328/2011, au constatat că nu era ceea ce se dorise, în condițiile în care pârâții, persoane cu discernământ, nu au avut nimic de obiectat cu prilejul semnării tranzacției și în lipsa dovedirii vreunei împrejurări care să ateste că s-ar fi aflat în eroare sau ar fi fost constrânși să semneze actul, nu justifică existența vreunei cauze de nulitate a tranzacției.

Pe de altă parte, din declarațiile martorilor rezultă că a fost voința părinților reclamantului și a fratelui său ca terenul în suprafață de 3300 mp să îi rămână reclamantului întrucât fratelui reclamantului i-au cumpărat parinții o casă cu grădină, în aceeași localitate, nu departe de casa părintească. Din dispozițiile art. 794 si 795 cod civil vechi, aplicabil în speță, rezultă că părinții pot proceda la o împărțeală a averii lor în timpul vieții, către descendenți dar pentru ca o asemenea împărțeală să fie valabilă se cere ca ea să fie făcută prin acte juridice sub formă de donații sau testamente, cu respectarea condițiilor de formă aferente. În speță, deși nu a fost înfățișat nu a fost prezentat un act întocmit în forma si condițiile prevăzute de textele citate, cei doi frați, reclamantul și antecesorul pârâților au executat în mod conștient acest partaj de ascendent nul absolut pentru vicii de formă, fapt care are semnificația unei ratificări a actului nul în condițiile art. 1167 al. 3 din codul civil de la 1864.

(Sentința civilă nr. 1487/2014, pronunțată de Judecătoria Turda în dos. nr. 389/328/2014, definitivă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 95/R/2015, pronunțată de Tribunalul Cluj)

Reclamanții au solicitat instanței să constate că între cei șase pârâți, coproprietari asupra imobilelor în litigiu, în cote de ⅙-a parte fiecare, a intervenit un partaj voluntar, imobilele în suprafață totală de 60.700 mp revenindu-le pârâtelor de rang 1-3 și să pronunțe o hotărâre, care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, în favoarea lor, cu privire la aceste imobile.

Pârâții de rang 4-5 s-au opus admiterii acțiunii și, prin întâmpinare au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în privința petitului de sistare indiviziune, motivat prin aceea că nu au calitatea de coproprietari iar prin cererea reconvențională au solicitat constatarea nulității absolute a antecontractului de vânzare-cumpărare, încheiat între pârâtele de rang 1-3 și reclamanți.

Înstanța a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, reținând ca acțiunea a fost fomulată de reclamanți, în temeiul dispozițiilor art. 874 cod civil, și anume pe calea acțiunii oblice, aceștia având o creanță certă, lichidă și exigibilă, un interes serios și legitim, existând și o stare de pasivitate a pârâților, caz în care reclamanții, chiar dacă nu au calitatea de coproprietari, au calitate procesuală activă.

Înstanța a avut în vedere că în cauză este incidentă ipoteza înstrăinării unui bun indiviz de către unul sau mai mulți coindivizari, fără acordul celorlalti. Situația actului juridic este tranșată în practica judiciară în sensul că vânzarea este recunoscută ca valabilă, dar nu pur și simplu ci sub condiția rezolutorie ca bunul să cadă la partaj în lotul altui coindivizar decât vânzătorul. Astfel, vânzarea nu este nulă absolut pentru lipsa consimțământului la vânzare a coindivizarilor necontractanți ci vânzarea este valabilă sub condiția rezolutorie ca, la partaj, bunul să cadă în lotul coindivizarilor necontractanți. 

Așadar, lipsa consimțământului celorlalți coproprietari nu afectează valabilitatea actului de înstrăinare atâta timp cât prin partaj fracțiunea înstrăinată a căzut în lotul înstrăinătorului, întrucât partajul este un act juridic cu caracter declarativ, producător de efecte juridice retroactive, ex tunc, de la data la care a luat naștere starea de coproprietate, dată de la care întstrăinătorul va fi privit, ca efect al partajului, ca proprietar exclusiv.

În baza probatoriului administrat, instanța a reținut că între coproprietari a intervenit o înțelegere de partaj, stabilindu-se fracțiunile materiale de teren, corespunzătoate pentru fiecare dintre pârâți. Pentru a reține astfel, instanța a dat eficiență declarațiilor martorilor, coroborate cu răspunsurile părților la interogatoriu, precum și probei cu înscrisuri, constând în antecontracte de vânzare-cumpărare, prin care pârâții de rang 5-6 au întrăinat diverse suprafețe de teren, dintre cele deținute în coproprietate. 

Cu privire la forma partajului, instanța a avut în vedere că potrivit art. 730 al. 1, teza finală, partajul se poate realiza fără îndeplinirea vreunei formalități.

De asemenea, instanța a avut în vedere împrejurarea că suprafața care face obiectul antecontractului, a cărui validare se solicită de către reclamanți corespunde cotei de proprietate a pârâtelor de rang 1-3, precum și înprejurarea că, potrivit art. 728 cod civil, nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune și niciunul dintre pârâți nu a propus o alta modalitate de partaj, așa încât instanța a dat curs propunerii de partajare din acțiunea introductivă de instanță, cu respectarea principiului disponibilității părților.

În plus, instanța a avut în vedere că este necesar a ocroti buna-credință și siguranța circuitului civil. Încă din anul 2008, s-a creat credința reclamanților că au dobândit terenul în cauză iar pe parcursul celor trei ani de folosință nu s-a dovedit de către pârâți inițierea vreunui demers judiciar sau extrajudiciar de a contesta drepturile astfel dobândite de reclamanți.

Pe cale de consecință, fiind dovedit un partaj între coproprietari, instanța a respins cererea reconvențională și a admis acțiunea, astfel cum a fost formulată de reclamanți.

(Sentința civilă nr. 2222/2011, pronunțată de Judecătoria Turda în dosar 2578/328/2009, definitivă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 204/R/2012 a Tribunalului Cluj)

Prin Sentința civila nr. 1509/2021, instanța de fond a admis acțiunea formulata, dispunând rectificarea suprafeței imobilului înscris in CF 63394 Turda, prevăzut cu nr. Top. 201/2, având destinația gradina, cu suprafața de 1544 mp, la suprafața reala de 1568 mp, sistarea stării de indiviziune asupra acestui imobil, prin dezmembrare si formare de loturi egale ca suprafața, potrivit cotelor de proprietate si a obligat parata la plata cheltuielilor de judecata, in cota de 1/2 parte.

Prin cererea de apel formulată, apelanta critică hotărârea primei instanțe sub două aspecte, referitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, respectiv cu privire la schimbarea destinației terenului din grădină în modul de folosință arabil şi curţi construcții.

În ceea ce privește prima critică formulată, potrivit art. 453 C.pr.civ., ”Partea care pierde procesul va fi obligata, la cererea partii care a castigat, sa ii plateasca acesteia cheltuieli de judecata.”, în categoria acestora intrând, potrivit art. 451 alin. 1 C.pr.civ., atât taxele judiciare de timbru, cât și onorariile avocaților și ale experților.

Procedura partajului este reglementată prin dispozițiile art. 980-996 C. pr. civ. din interpretarea cărora reiese că părțile între care poartă un astfel de litigiul au, atât calitate de reclamant, cât și de pârât, măsurile de partajare dispuse profitând în egală măsură atât reclamanților, cât și pârâților. Indiferent de calitatea procesuală, reclamant sau pârât, pentru realizarea partajului succesoral, suportarea cheltuielilor de procedură va incumba tuturor coproprietarilor. Față de particularitățile unui astfel de litigiu, incidența disp. art. 453 C. pr. civ., trebuie nuanțată, în sensul în care cheltuielile de judecată trebuie suportate de toți copărtașii direct proporțional cu cota ce li se cuvine din masa de împărțit, întrucât scopul partajului este acela de sistare a stării de indiviziune cu determinarea în concret a dreptului fiecăruia.

Aşa fiind, nu pot fi primite ca întemeiate, susținerile potrivit cărora pârâta nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanți, întrucât nu doar aceștia sunt cei cărora măsura partajării le profită, ci și pârâtei-apelante, persoană care, urmare ieșirii din indiviziune, a devenit proprietar exclusiv asupra lotului ce i s-a atribuit, la operațiunile de partajare fiind necesar a contribui la rându-i. Și cum cota apelantei-pârâte este de ½ parte din imobil, în mod corect a dispus prima instanță obligarea sa la a suporta ½ parte din toate cheltuielile dovedit a fi fost efectuate de reclamanți.

În ceea ce privește susținerile referitoare la faptul că schimbarea destinației terenului în arabil şi curți construcții le profită doar reclamanților, nici acestea nu sunt de natură a conduce la admiterea apelului de față, întrucât propunerea de schimbare a destinației imobilului era necesar a fi formulată de dl. expert pentru a se pune în concordanță situația de fapt a imobilului teren, cu cea de drept, dar și față de prevederile art. 112 din Ordinul nr. 700/2014, conform cărora ”imobilele situate în intravilanul localităţilor, aprobat potrivit legii, prin PUG şi/sau PUZ, pentru care a fost emisă autorizaţie de construire, sunt scoase din circuitul agricol prin efectul legii, înregistrându-se în evidenţele de cadastru şi carte funciară pentru întreaga suprafaţă, cu categoria de folosinţă curţi-construcţii, fără întocmirea în acest sens a unei documentaţii cadastrale de actualizare informaţii tehnice. În cazul imobilelor menţionate la alin. (1), scoaterea din circuitul agricol pentru o parte din suprafaţa imobilului se face în baza unei documentaţii cadastrale de actualizare informaţii tehnice, cu identificarea suprafeţei de teren care îşi schimbă categoria de folosinţă în curţi construcţii.” Așa fiind, nici aceste argumente nu pot fi primite.

Prin urmare, pentru considerentele expuse, constatând netemeinicia criticilor formulate, în temeiul art. 480 al. 1 C.pr.civ. tribunalul a respins ca nefondat apelul declarat.

(Sentinţa civilă nr. 1509/25.06.2021 pronunţată de Judecătoria Turda în dosarul civil nr. 4553/328/2020, definitivă prin respingerea apelului prin Decizia civilă nr. 1767/A/2021, pronunțată de Tribunalul Cluj)

În privința solicitării reclamantului V.S., fiul defunctului V.D., vizând rezoluţiunea contractului de întreţinere încheiat in anul 2003 între pârâtul V.E. şi defunctul V.D., decedat in anul 2004, s-a invocat de către pârâtul V.E. excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, apreciind că termenul de prescripţie s-a împlinit, indiferent dacă se consideră că este un drept care s-ar fi născut de la momentul neexecutării

obligaţiei de întreţinere, ceea ce înseamnă că se putea invoca de defuncul V.D., fie că se consideră că s-ar fi născut la momentul când cei interesaţi au aflat sau ar fi trebuit să afle de existenţa contractului de întreţinere, dreptul dobândit de pârâtul V.E. fiind înscris în CF, inca din anul 2003.

Potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune. Astfel, în condiţiile în care se invocă rezoluţiunea contractului de întreţinere pentru neexecutarea obligaţiei de către întreţinător, dreptul material la acţiune s-a născut la momentul la care a încetat executarea acestei obligaţii de către pârâtul V.E. şi de la acea dată putea fi exercitat de către întreţinutul V.D. Întrucât acesta a decedat în anul 2004, termenul de prescripție a dreptului material la acţiune a început să curgă la data decesului întreținutului.  

Dreptul la acțiune se transmite asupra moștenitorilor creditorului întreținerii care îl pot exercita în cadrul termenului de prescriptie, care curge de la data morții beneficiarului întreținerii . În patrimoniul întreținutului, moștenitorii acestuia vor regăsi ca activ acțiunea în rezoluțiune, pe care o pot exercita tocmai ca efect al neexecutării culpabile de către întreținător a prestației de înteținere faţă de autorul său.

Alegațiile în sensul că prescripţia dreptului la acţiunea în rezoluţiune ar curge de la momentul la care moștenitorul a aflat despre existenţa contractului nu pot fi primite, reprezentând un raționament pur speculativ fără fundamentare juridică.

Recurentul nu a invocat și nu a dovedit existența vreunei cauze de suspendare sau de întrerupere a acestui termen de prescripție astfel încât să se poată aprecia că investirea instanței cu prezenta cauză s-a realizat în interiorul termenului defipt de disp. art. 3 Decretul 167/1958. 

Imprejurarea invocată, şi anume că a cunoscut existența acestui contract după trecerea unui interval mare de timp de la decesul părinților săi, nu constituie o cauza de amanare a începutului precripției (căci doar împrejurările ce constituie cauze de suspendare a cursului prescripției, reglementate de disp. art. 13 și 14 Decretul 167/1958, dacă intervin mai înainte de începerea cursului prescripției, constituie cauză de amânare a acesteia, ori împrejurarea invocată de recurent nu se încadrează între acestea), ci eventual una de repunere în termen, beneficiu reglementat de disp. art. 19 din același act normativ, pe care însă, recurentul nu a înțeles să-l invoce.

Este real că potrivit art. 19 Decretul 167/1958, instanța poate să dispună repunerea în termen atât din oficiu cât şi la cererea persoanei interesate în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit. Cu toate acestea, nu pot fi omise prevederile al.2 al aceluiaşi text legal care prevede că “cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie.

După cum s-a arătat în mod constant în doctrină, aceast termen de o lună se aplică indiferent dacă este vorba despre cererea de repunere în termen formulată de partea interesată ,ori se discută de instanţă din oficiu, termen care în speţă este depăşit.

Aceasta chiar dacă se are în vedere momentul la care recurentul pretinde că a luat cunoştinţă despre existenţa contractului de întreţinere. La data promovării prezentei cereri deduse judecăţii, era împlinit şi termenul pentru a se putea solicita ori dispune din oficiu, repunerea în termenul de prescripţie.

În ce priveşte incidenţa art. 16 din DL nr.167/1958 referitoare la întreruperea termenului de prescripţie, pentru a fi aplicabil, era necesar ca prezenta acţiune să fie formulate în interiorul termenului de prescripţie, cee ace nu s-a întamplat, acesta fiind depăşit. 

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar invoca drept moment al începerii curgerii termenului de prescripţie data luării la cunoştinţă a încheierii contractului de întreţinere, potrivit art. 21 alin. 1 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de evidenţă a cadastrului are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare la imobilele din aceeaşi unitate administrativ teritorială, în scopul transmiterii sau constituirii de drepturi reale imobiliare ori, după caz, al opozabilităţii faţă de terţi a acestor înscrieri. 

Astfel, de la momentul realizării înscrierii dreptului de proprietate al pârâtului V.E. în CF, cu titlu de drept întreţinere, respectiv 01 martie 2004 (potrivit extrasului CF) această înscriere a devenit opozabilă erga omnes, inclusiv reclamantului V.S.. 

Pentru aceste motive, instanta a admis excepția prescripției dreptului material la acțiunea in rezoluțiunea contractului de întreţinere.

(Încheierea civilă din data de 11.02.2021, pronunțata de Judecătoria Turda in dos. 10176/328/2019, definitivă prin respingerea apelului prin Decizia civilă nr. 501/A din 08.04.2022 a Tribunalului Cluj și prin respingerea recursului prin Decizia civilă nr. 52/R/2023 a Curții de Apel Cluj)

Actiunea in revendicare este acţiunea prin care cel ce se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra unui bun, dar nu are stăpânirea materiala a acestuia, il cheama in judecata pe cel care are stăpânirea materiala a bunului. Astfel, pentru admiterea unei acţiuni în revendicare imobiliară privind un teren este necesar a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: reclamantul să fie proprietarul terenului, reclamantul să nu mai aibă posesia asupra acestui teren şi pârâtul să fie cel ce exercită posesia asupra respectivului teren.

Reclamantul trebuie să facă astfel, dovada că este titularul dreptului de proprietate, iar doctrina distinge mai multe ipoteze în ce priveşte proba dreptului de proprietate, respectiv situaţia în care ambele părţi au titluri scrise, situaţia în care doar o parte are titlu scris şi situaţia în care niciuna nu are titlu şi nici nu poate invoca dobândirea bunului prin uzucapiune sau ocupaţiune, în prezenta speţă fiind incidentă prima situaţie.

În vederea identificării terenurilor în litigiu s-a dispus efectuarea unui raport de expertiză. Prin răspunsul la obiecţiunile raportului de expertiză după compararea dimensiunilor, vecinătăţilor din schiţa cadastrala , a vecinătăţilor din titlului de proprietate expertul consideră că suprafetele din cele două titluri nu se suprapun, fiind eliberate pe amplasamente diferite.

Din declaraţiile martorilor a rezultat că terenul de la numărul administrativ 18 a fost cumpărat de numitul B.G. de la mama reclamantei pe timpul vieţii, terenul a fost folosit de B.G. , iar după decesul acestuia de către fiica sa; terenul a fost îngrădit de  aceasta şi nici unul dintre martori nu au văzut-o pe mama reclamantei să folosească acel teren şi nici un alt teren învecinat. De asemenea au aratat martorii că moştenitorii fostului proprietar nu s-au interesat niciodată de acest teren până la momentul când au auzit că terenul a fost vândut şi apreciază că acel imobil a fost vândut în întregime.

Aşa fiind, limitele proprietăţilor ar trebui să fie cele stabilite de autoritatea de fond funciar cu ocazia punerii în posesie, iar dacă acestea nu se mai pot stabili, înscrierea în cartea funciară şi identificarea terenului pârâtei din anul 2008 nu pot decât să fie prioritare în analizarea pretenţiei reclamantei.

Din prezentarea acestor elemente ale stării de fapt, rezultă că dreptul pârâţilor este preferabil atât sub aspectul forţei juridice al titlului din care provine, cât şi sub aspectul stabilirii limitelor faptice ale întinderii sale. 

Analizând apelul reclamantei, Tribunalul Cluj a constatat ca instanța de fond, în mod corect a calificat cererea formulată ca fiind o acţiune în revendicare, realizând în acest fel o comparare a titlurilor de proprietate de care părţile înţeleg să se prevaleze.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta nu a pus în discuţie, legalitatea titlului de proprietate al pârâtei, astfel încât nu pot fi analizate motivele invocate şi în apel, privitoare la procedura de emitere a tiltului de proprietate

Instanţa în mod corect a realizat o analiză, a celor două titluri, raportat la petitul cu care a fost investită, respectiv o acţiune în revendicare, prin care reclamanta urmăreşte să-şi redobândească toate atributele dreptului său de proprietate. Probaţiunea testimonială în faţa instanţei de fond, a confirmat că, imobilul construcţie şi teren, au fost înstrăinate de antecesoarea reclamantei, astfel încât aceasta justifică un titlu, care să-i permită exercitarea posesiei.

Probaţiunea testimonială administrată în apel, este în contradicţie inclusiv cu poziţia exprimată de către reclamantă, potrivit căreia, imobilul construcţie şi terenul aferent acesteia, ar fi fost lăsată în folosinţă gratuită, antecesorului pârâtei, motiv pentru care, aceasta va fi înlăturată.

Argumetele referitoare la modalitatea reconstituitrii dreptului de proprietate, nu sunt întemeiate, întrucât prin această cerere, nu s-a pus în discuţie, legalitatea procedurii emiterii titlului de proprietate, în favoarea antecesoarei pârâtei, astfel de critici fiind formulate doar în apel.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 480 C.pr.civ., Tribunalul a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta.

(Sentinţa civilă 1530/2016, pronunţată de Judecătoria Turda, în dosar nr. 3520/328/2013, definitivă prin respingerea apelului prin Decizia civilă nr. 1146/A/2017)