All posts by Av. Oriana Cristea-Lubinschi

Fond funciar

Constituirea dreptului de proprietate asupra terenului trecut în proprietatea Statului în temeiul art. 30 din Legea nr. 58/1974

Prin Sentința civilă nr. 1095/1981 pronunțată de Judecătoria Turda s-a admis cererea formulată de reclamanții B și M, pârâtul C.V. fiind obligat să elibereze reclamanților act valabil de intabulare cu privire la imobilul înscris în CF 804 Oprișani, compus din casă familială, curte și grădină în suprafață de 899 mp, în caz contrar hotărârea urmând să țină loc de contract de vânzare cumpărare. De asemenea, s-a dispus intabularea pe numele reclamanților a casei familiale pe numele reclamanților şi în favoarea Statului român a terenului în suprafață de 899 mp, cu atribuirea în folosință reclamanților pe durata construcțiilor a cotei de 100/899 parte.

Această hotărâre judecătorească a fost pronunţată sub imperiul dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974, care prevedeau că dobândirea terenurilor cuprinse in perimetrul construibil al localităților urbane si rurale se poate face numai prin moștenire legala, fiind interzisă înstrăinarea sau dobîndirea prin acte juridice a acestor terenuri, iar în caz de înstrăinare a construcțiilor, terenul aferent acestor construcții trecea în proprietatea statului. Din conţinutul dispozitivului reiese fără dubiu faptul că părţile au avut în vedere întreg terenul de 899 mp., suprafaţă menţionată în mod expres, în caz contrar s-ar fi specificat suprafaţa care rămânea în proprietatea vânzătorului C.V., respectiv o altă suprafaţă, cea convenită, care urma să treacă în proprietatea statului.

Potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea 18/1991: 

„(1) Sunt şi rămân în proprietatea privată a cooperatorilor sau, după caz, a moştenitorilor acestora, indiferent de ocupaţia sau domiciliul lor, terenurile aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curtea şi grădina din jurul acestora, determinate potrivit art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990 privind unele măsuri pentru stimularea ţărănimii.

(2) Suprafeţele de terenuri aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curtea şi grădina din jurul acestora sunt acelea evidenţiate ca atare în actele de proprietate, în cartea funciară, în registrul agricol sau în alte documente funciare, la data intrării în cooperativa agricolă de producţie sau în lipsa acestora prin orice mijloace de probă, inclusiv declaraţii autentice de martori.

(2 ind. 1) În cazul înstrăinării construcţiilor, suprafeţele de teren aferente prevăzute la alin. (2) sunt cele convenite de părţi la data înstrăinării, dovedite prin orice mijloace de probă, inclusiv declaraţii autentice de martori.

(4) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi persoanelor din zonele cooperativizate, care nu au avut calitatea de cooperator.

Înstanța de fond a respins actiunea reclamanților, prin care aceștia au solicitat să se constate dobândirea ope legis a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafața de 799 mp (diferența dintre suprafața din CF de 899 mp și suprafața atribuita în folosință de 100 mp, care are un alt regim juridic – art. 36 alin. 3 din Lg. 18/1991), ca neîntemeiată, cu motivarea că reclamanții nu au facut dovada că vânzătorul C.V. a avut calitatea de membru cooperator sau că terenul s-a aflat în zonă cooperativizată.

Instanța de apel a stabilit că în raport de dispoziţiile art. 23 alin. 4 din Legea 18/1991 este fără relevanţă dacă autorii reclamanţilor au avut calitatea de membrii cooperatori sau nu. În ceea ce priveşte condiţia ca terenul aferent construcţiei să fie situat într-o zonă cooperativizată, aşa cum a menţionat şi Comisia

Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Cluj, este de notorietate faptul că la nivelul Municipiului Turda a fost înființată cooperativă agricolă de producție.

Prin decizia nr. 6119/2001 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală s-a stabilit că “legea şi-a fixat preferintele sale, în sensul că, în procesul de reconstituire şi de constituire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, s-a dat prevalenta deţinătorilor caselor de locuit şi a anexelor gospodaresti, aşa încât terenul aferent acestora, precum şi curtea şi grădina din jurul lor intră, prin voinţa legii, în proprietatea privată a detinatorilor constructiilor…”.

Pe lângă declaraţiile martorilor care au menţionat că întreaga suprafaţă de teren de 899 mp a fost îngrădită de la data cumpărării 1981, constituind curtea casei, tribunalul a avut în vedere şi poziţia procesuală a celor două comisii de fond funciar care nu s-au opus admiterii acţiunii, precum şi faptul că terenul este liber şi nici nu s-au formulat cereri de retrocedare de către alte persoane.

Pentru aceste motive, Tribunalul a admis apelul formulat de reclamanți și a admis acţiunea formulată, în sensul că a constatat dreptul de proprietate dobândit de reclamanți.

(Decizia civilă nr. 376/A/2023, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. 7133/328/2020)

Dreptul familiei

Program de vizitare minor de către tatăl cu reședința în străinătate

Potrivit dispoziţiilor art. 401 alin. 1 Cod civil „părintele separat de copilul său are drepturi de a avea legături personale cu acesta.” Conform art. 18 alin. 1 din Legea nr. 272/2004, „relaţiile personale se pot realiza, printre altele, prin întâlniri ale copilului cu părintele, vizitarea copilului la domiciliul acestuia, găzduirea copilului pe perioadă determinată, corespondenţă ori altă formă de comunicare şi transmitere de informaţii cu privire la copil.”

Înţelegând importanţa păstrării unei legături constante cu minora, instanţa, în urma parcurgerii probatoriului administrat, a constatat că cererea reclamantului este întemeiată în parte. Pentru a concluziona astfel, instanţa a reţinut declaraţiile martorilor audiaţi în cauză care au arătat că reclamantul este ataşat de fiica sa, este în mod genuin interesat de starea de bine a minorei şi, a urmărit păstrarea şi întărirea relaţiei părinte – copil.

Totodată, instanţa a apreciat că minora trebuie să petreacă timp alături de ambii părinţi şi că dreptul părintelui de a avea legături personale cu copilul izvorăşte din însăşi natura relaţiilor de familie stabilite între cei doi, drept ce poate fi restrâns sau retras numai în condiţiile vătămării intereselor copilului, sens în care trebuie subliniat faptul că este de datoria părinţilor a se înţelege cu privire la modul în care se realizează aceste legături personale ale minorei cu tatăl său, părţile fiind libere a stabili de comun acord şi alte perioade în care acesta poate vedea minora, ţinând cont şi de opţiunea minorei. Acest ultim aspect trebuie să fie în concordanţă cu relaţiile fireşti dintre părinţi şi copil, consacrate şi în dispoziţiile legale ale art. 483 Cod civil, potrivit cărora părinţii exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, şi îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate.

Pe cale de consecinţă, instanţa a stabilit că este oportun şi se impune respectarea următorului program de vizitare:

1. Pe durata șederii tatălui în strainatate: – săptămânal, marțea, joia și duminica, în intervalul orar 19.00-19.30, prin mijloace moderne de comunicare (video call), folosind telefonul mobil al mamei; – săptămânal, la final de săptămână, mama îi va trimite tatălui, pe email sau pe Whatsapp, 10 fotografii și/sau clipuri cu minora, realizate în săptămâna respectivă, fie de către ea, fie primite de la unitatea de învățământ, care o prezintă pe minoră în activitățile obișnuite.

2. Pe durata vacanțelor de vară și de iarnă, când tatăl vine în Romania: pe durata șederii sale, tatăl o va putea lua pe minoră 3 zile pe săptămână, timp de 4 săptămâni, de la locuința mamei începând de la ora 10.00 și o va aduce înapoi seara la ora 20.00.

3. Alte vizite ale tatălui în Romania: pe durata şederii sale, tatăl o va putea lua pe minoră 3 zile pe săptămâna, de dimineața la ora 10.00, de la locuința mamei și o va aduce înapoi seara la ora 20.00, în zilele stabilite de comun acord de către parinți, cu excepţia perioadelor în care minora va frecventa cursurile grădiniţiei sau ale altei unităţi şcolare, atunci cand programul de vizită va începe la terminarea orelor de curs prin luarea minorei de către tată şi se va termina prin înapoierea minorei la locuinţa mamei la ora 18.00.

Stabilirea programului de vizită în maniera de mai sus vizează menţinerea şi consolidarea relaţiei părinte – copil, relaţie care în speţă riscă să se dilueze nu doar prin aceea că tatăl locuieşte separat de mamă şi minoră, dar şi prin faptul că acesta munceşte şi locuieşte efectiv pe teritoriul Germaniei, astfel că posibilităţile de a o vedea şi de a se apropia de minoră sunt reduse semnificativ din cauza distanţei. 

Prin urmare, apare firesc ca tatăl să poată păstra legătura cu fiica sa prin intermediul mijloacelor de comunicare la distanţă la intervale scurte de timp astfel încât minora să se obişnuiască cu prezenţa acestuia în viaţa ei.

Pe de altă parte, atunci când tatăl se va întoarce în ţară cu ocazia sărbătorilor sau a concediilor se impune ca acesta să poată petrece cât mai mult timp cu minora fără ca rutina zilnică a acesteia să sufere modificări majore. 

Instanţa a atras atenţia părţilor asupra dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 272/2004 potrivit cărora copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament. Copilul are dreptul de a-şi cunoaşte rudele şi de a întreţine relaţii personale cu acestea, precum şi cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior. Părinţii sau un alt reprezentant legal al copilului nu pot împiedica relaţiile personale ale acestuia cu bunicii, fraţii şi surorile ori cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie decât în cazurile în care instanţa decide în acest sens, apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului.

Totodată, pentru a preveni orice impedimente ce s-ar putea ivi cu ocazia punerii în executare a programului de vizitare, instanţa a adus la cunoştinţa părţilor că au obligaţia de a se conforma programului de vizitare dispus de instanţă şi că, potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. 3 din Legea nr. 272/2004, părintele la care copilul locuieşte are obligaţia de a sprijini menţinerea relaţiilor personale ale copilului cu celălalt părinte. Bineînţeles, programul de vizitare este gândit ca un timp minimal pe care părintele să îl petreacă alături de copil, însă acest program de vizitare nu trebuie să împiedice părţile ca, atunci când apreciază oportun, să extindă acest program de vizitare ţinând cont de interesul superior al copilului.

Nu în ultimul rând, instanţa a atras atenţia părţilor asupra dispoziţiilor art. 18 alin. 5 din Legea nr. 272/2004 potrivit cărora în cazul în care unul dintre părinţi împiedică sau afectează în mod negativ legăturile personale ale copilului cu celălalt părinte, prin nerespectarea programului stabilit de instanţă sau convenit de părinţi, celălalt părinte poate cere serviciului public de asistenţă socială sau, după caz, persoanelor cu atribuţii de asistenţă socială în circumscripţia căruia se află locuinţa copilului, să monitorizeze relaţiile personale cu copilul pentru o durată de până la 6 luni, precum şi, în egală măsură, asupra dispoziţiilor art. 20 din aceeaşi lege, în vederea asigurării menţinerii relaţiilor personale ale copilului cu părinţii săi sau cu alte persoane alături de care s-a bucurat de viaţa de familie, precum şi pentru asigurarea înapoierii copilului la locuinţa sa la terminarea perioadei de găzduire, precum şi pentru a preveni împiedicarea preluării copilului, la finalul găzduirii la domiciliul părintelui care nu locuieşte cu copilul, instanţa poate dispune, la cererea părintelui interesat sau a altei persoane îndreptăţite, una sau mai multe măsuri cu caracter asiguratoriu sau a unor garanţii. Măsurile pot include amendă pe ziua de întârziere impusă persoanei care refuză punerea în aplicare sau respectarea programului de menţinere a relaţiilor personale ale copilului.

Aşa fiind, instanţa a încuviinţat ca tatăl să aibă legături personale cu minora după programul de vizitare arătat mai sus, care ține cont de interesul superior al minorei.

(Sentința civilă nr. 2164/2022, pronunțată de Judecătoria Turda în dos. 5885/328/2021)

Drept civil

Partaj judiciar. Criteriul folosinței faptice în stabilirea modalității de atribuire a loturilor.

Terenul în litigiu a aparținut antecesorului comun al părților D.I, decedat, ce a avut trei copii, fiecăruia dintre aceștia revenindu-i o cotă de 1/3 parte din teren, respectiv 5366 mp. Nici una dintre părți nu a dorit atribuirea lotului din mijloc, acesta fiind traversat de un drum agricol.

Potrivit disp. art.987 C.pr.civ. „La formarea și atribuirea loturilor, instanța va ține seama, după caz, și de acordul părților, mărimea cotei-părți ce se cuvine fiecăreia din masa bunurilor de împărțit, natura bunurilor, domiciliul și ocupația părților, faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a se cere împărțeala, au făcut construcții sau îmbunătățiri cu acordul celorlalți coproprietari sau altele asemenea.”

Prevederea legală menționată reglementează criteriile pe care instanța le poate avea în vedere la pronunțarea unei hotărâri de partaj, enumerarea neavând însă caracter limitativ, folosirea expresiei ”alte asemenea” permițând concluzia că instanța poate avea în vedere, în afara criteriilor menționate expres și de alte situații cum ar fi folosința îndelungată a imobilelor, nefărâmițarea excesivă a terenului sau de alte criterii, în funcție de specificul fiecărei cauze.

Tribunalul a constatat ca instanța de fond a facut o judicioasa alegere, dispunând partajarea in varianta solicitata de paratele C si M. Instanţa de fond a ţinut seama de criteriile menţionate de art. 987 C.pr.civ., de necesitatea atribuirii în natură a unor loturi ce să corespundă ca suprafaţă cotelor de proprietate deţinute de titularii dreptului de proprietate, asigurându-se front la drumul principal pentru cinci din cele şapte loturi create, celelalte două loturi având acces la drumul secundar ce separă cele două amplasamente ale terenului. De asemenea, s-a ţinut seama şi de folosinţa acestui teren atât de către antecesorii părţilor, anterior colectivizării, dar şi de către părţi, ulterior apariţiei Legii 18/1991.

Considerentele avute în vedere de instanța de fond sunt corecte, fiind confirmate și de probele suplimentare administrate în apel, din analiza răspunsurilor la interogatoriul administrat intimatei M.A. şi depoziţiilor martorilor audiaţi rezultând modul de folosință al terenului anterior prezentului demers judiciar. 

Astfel, rezultă că antecesorii părţilor au împărţit terenul în litigiu în trei loturi, lotul atribuit apelanţilor, fiind folosit anterior de antecesorul lor comun (la mijloc), cel atribuit intimatelo C si M fiind folosit anterior de antecesorul lor (în stânga), iar cel atribuit intimatei M.A. fiind folosit anterior de antecesorul acesteia, (în dreapta). Modul de folosinţă al terenurilor stabilit de către antecesori a fost păstrat şi ulterior revoluţiei de către părţi, aşa după cum rezultă din declaraţiile martorilor.

Apelanţii au susținut că în această variantă lotul atribuit nu este echivalent valoric, iar partajul trebuia realizat astfel încât frontul drumului să le profite tuturor. Dincolo de împrejurarea că la dosar nu s-au depus dovezi din care să rezulte că valoarea parcelelor ar fi diferită, tribunalul a reţinut că în oricare dintre variantele propuse de d-na expert, ţinând seama de cotele de proprietate, respectiv de suprafaţa de teren efectivă ce le revine părţilor raportat la aceste cote şi ţinând seama de configurația terenului ce, nu trebuie omis, are două amplasamente diferite, există două loturi de teren ce nu au acces direct la drumul principal.

Ori, varianta aleasă de instanţa de fond şi menţinută şi în apel asigură majorităţii coproprietarilor un lot cu acces la drumul public şi evită fărâmiţarea excesivă a terenului. Mai mult aceasta respectă şi modalitatea în care părţile, dar şi antecesorii lor au folosit terenul în litigiu.

Prin urmare, în raport de motivele de fapt şi de drept expuse, tribunalul a reţinut caracterul nefondat al criticilor formulate de apelanţi, cu privire la varianta de partajare aleasă de instanţa de fond.

(Sentinţa civilă nr. 690/2020 pronunţată de Judecătoria Turda în dosarul nr. 868/328/2015, definitivă prin respingerea apelului, prin Decizia civilă nr. 428/A/2021)

Fond funciar

Solicitare de obligare a pârâților să își exprime acordul cu privire la modificarea acoperișului casei reclamantei. Netemeinicie.

Pe terenul în suprafaţă de 1344 mp, asupra căruia părtile sunt coproprietari, s-a autorizat edificarea unei construcții de către reclamantă si de către pârâți. Reclamanta a edificat, în baza proiectului comun, partea sa de construcție, iar construcția pârâtilor a rămas la nivel de misol, având un perete comun cu casa reclamantei.

În prezent, părţile au promovat cerere de chemare în judecată pentru partajul terenului, înregistrată la Judecătoria Turda.

Reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la semnarea unei declaraţii notariale prin care aceştia să exptime acordul lor pentru ca reclamanta să efectueze modificări la acoperişul casei sale, având în vedere că există peretele comun, iar conform unei împărţeli verbale a terenului, construcţia reclamantei se află la o distanţă de 60 cm de terenul pârâţilor.

Intenţia reclamantei de a modifica acoperişul casei sale, intenţie legitimă, nu este însă concretizată într-un proiect care să cuprindă o soluţie tehnică ce ar trebuie să ţină seama de construcţia edificată de pârâţi, astfel încât să necesite acordul acestora. Aceasta, pentru că, pe de o parte, nu se cunoaşte soluţia tehnică potrivită acoperişului reclamantei, intenţia acesteia, nici încadrarea soluţiei în prevederile autorizaţiei de construire. În plus, construcţia este edificată pe un teren unitar, aflat în coproprietate, nu se evidenţiază vreo limită de proprietate stabilită legal faţă de care să se verifice distanţa construcţiilor, şi necesitatea acordului vecinilor, deoarece în prezent, din punct de vedere legal, pârâţii au calitatea de coproprietari pe teren, şi nu de proprietari ai terenului învecinat.

Mai mult, reclamanta nu a făcut dovada că a solicitat legal acordul pârâţilor, nici dovada vreunui refuz nelegitim al acestora, însă a solicitat obligarea acestora la semnarea unei declaraţii notariale prin care să exprime acordul lor cu privire la modificarea acoperişului casei reclamantei, în viitor, într-o modalitate încă nedefinită, fără exprimarea soluţiei tehnice concrete.

Art. 1165 NCC stabileşte: “Obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii.”

Cererea reclamantei nu se încadrează în dispoziţiile art. 1165 NCC, astfel că nu se poate dispune obligarea pârâţilor la îndeplinirea cererii acesteia. Reclamanta solicită ca pârâţii să îndeplinească o obligaţie care nu are izvor de drept, respectiv, nu ne aflăm în prezenţa unui contract, a unui fapt juridic licit sau ilicit care să genereze naşterea vreunei obligaţii în sarcina pârâţilor, iar referitor la alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii, nu s-a evidenţiat conduita pârâţilor care să poată fi asimilată unui astfel de fapt, după cum nu s-a evidenţiat nici conduita reclamantei, exprimată în realitatea concretă, care să antreneze vreo obligaţie pentru pîrâţi.

În esenţă, cererea reclamantei raportată la intenţia acesteia de a opera unele modificări în viitor la acoperişul casei sale nu constituie un temei de fapt concret care să fie apt de a genera în sarcina pârâţilor obligaţii de genul celor avute în vedere de legiuitor în art. 1165 NCC.

Având în vedere că intenţia reclamantei, aşa cum a fost indicată de aceasta în cererea de chemare în judecată, nu este condiţionată de parcurgerea vreunei proceduri prealabile, nu se poate reţine prematuritatea cererii în sensul juridic al excepţiei, astfel că, raportat la conţinutul concret al cererii reclamantei, şi la lipsa unui temei de fapt concret generator de obligaţii pentru pârâţi, instanţa a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta.

(Sentința civilă nr.  1204/2021, pronunțată de Judecătoria Turda în dos. 6676/328/2020, definitivă prin neapelare)

Dreptul familiei

Exercitarea autorității părintești în mod exclusiv de către mamă. Dezinteresul tatălui.

Reclamanta arată că din relația cu pârâtul a rezultat minora, născută în anul 2011. Ulterior separării faptice, pârâtul a vizitat minora în următoarele 6 luni, după care nu a mai vizitat-o și nu s-a mai interesat de ea. Reclamanta s-a recăsătorit iar minora locuiește alături de aceasta şi soţul său, care se comportă cu ea ca și un tată, suplinind lipsa tatălui biologic. Motivul întemeiat care tine de interesul superior al minorului constă în aceea că pârâtul nu ține legătura cu reclamanta și cu minora, nu este deloc implicat în viaţa de zi cu zi a acesteia, astfel ca nu poate conta pe pârât pentru a-i da autorizările necesare înscrierii ei la diverse activități sportive sau petrecerii concediilor în străinătate. Paratul nu este implicat în viaţa minorei, nu are nici un fel de relație cu ea si nici nu dorește o implicare în viața de zi cu zi a acesteia.

Referitor la exercitarea autorităţii părinteşti cu privire la minoră, art. 397 C.civ. instituie regula potrivit căreia autoritatea părintească se exercită de către ambii părinţi, ipoteza exercitării acesteia de către un sigur părinte constituind excepţia. Potrivit art. 398 C.civ. această excepţie intervine în cazul existenţei unor motive temeinice, având în vedere interesul superior al copilului.

Conform art. 36 alin. (7) din Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului constituie asemenea motive temeinice: alcoolismul, boala psihică, dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau faţă de celălalt părinte, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală sau infracţiuni de violenţă, precum şi orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti.

Cu privire la conţinutul autorităţii părinteşti, art. 487 C.civ. prevede că „Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia.”, iar conform art. 488 C.civ. „(1) Părinţii au îndatorirea de a creşte copilul în condiţii care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială în mod armonios. (2) În acest scop, părinţii sunt obligaţi: a) să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea; b) să prezinte şi să permită informarea şi lămurirea copilului despre toate actele şi faptele care l-ar putea afecta şi să ia în considerare opinia acestuia; c) să ia toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului; d) să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului.

De asemenea, articolul 36 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 272/2004 prevede că, „(2) Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului şi să asigure bunăstarea materială şi spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menţinerea relaţiilor personale cu el, prin asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii sale, precum şi prin reprezentarea sa legală şi administrarea patrimoniului său. (3) În situaţia în care ambii părinţi exercită autoritatea părintească, dar nu locuiesc împreună, deciziile importante, precum cele referitoare la alegerea felului învăţăturii sau pregătirii profesionale, tratamente medicale complexe sau intervenţii chirurgicale, reşedinţa copilului sau administrarea bunurilor, se iau numai cu acordul ambilor părinţi.”

Din analiza acestor prevederi legale, rezultă că exercitarea autorităţi părinteşti cu privire la copil presupune existenţa unei colaborări atât între părinţi, cât şi între aceştia şi copil, care să permită adoptarea măsurilor corespunzătoare cu privire la persoana şi bunurile minorului, potrivit interesului superior al acestuia.

Prin urmare, existenţa unor situaţii permanente care împiedică existenţa unei asemenea colaborări ar putea constitui un motiv pentru a se dispune exercitarea autorităţii părinteşti cu privire la minor doar de către un singur părinte, respectiv, de către părintele care se implică activ în creşterea şi educarea copilului.

În cauză, din probele administrate rezultă un vădit dezinteres al pârâtului faţă de minoră, acesta nefiind niciodată prezent în viaţa acesteia, şi cu atât mai puţin nu s-a implicat în creşterea şi educarea minorei, minora crescând alături de mamă, împrejurări confirmate de toate probele administrate în cauză, inclusiv de către minoră cu ocazia audierii acesteia.

Raportat la aceste aspecte, instanţa a reţinut ca fiind în interesul superior al copilului ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către mamă, evitându-se astfel situaţiile în care adoptarea unor măsuri cu privire la persoana sau bunurile minorei să fie condiţionată de consimţământului celuilalt părinte, vădit dezinteresat de copil şi absent din viaţa acestuia, împrejurare care ar îngreuna nejustificat  procesul de educaţie al minorei şi dezvoltarea sa.

În aceste condiţii, în temeiul art. 396 C.civ. rap. la art. 397 C.civ., instanţa a stabilit ca autoritatea părintească cu privire la minoră să fie exercitată exclusiv de către mamă.

(Sentința civilă nr.  641/2023, pronunțată de Judecătoria Turda în Dosar nr. 3758/328/2022)

Fond funciar

Emiterea titlului de proprietate în temeiul art. 27 alin. 23 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar. Condiții.

Prin cererea adresată Comisiei locale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Călăraşi, înregistrată la Primăria comunei Călăraşi, sub nr.  din 2018, reclamantul BIJ a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 27 alin. 23 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 87/2020, atribuirea suprafeţelor de teren identificate în CF nr. 23 Călăraşi, CF nr. 45 Călăraşi, CF nr. 654 Călăraşi şi CF nr. 2127 Călăraşi şi care au aparţinut antecesorului său, numitul T.

Cererea reclamantului a fost respinsă întrucât nu îndeplineşte condiţiile impuse prin prevederile art. 27 alin. 23 din Legea nr. 18/1991, modificată prin Legea nr. 87/2020. Împotriva hotărârii Comisiei locale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Călăraşi reclamantul a formulat contestaţie care a fost soluţionată prin Hotărârea nr. 362 din 30.09.2021 emisă de pârâta Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Cluj în sensul respingerii contestaţiei. 

În prezenta cauză, reclamantul a solicitat anularea hotărârii nr. 362 emisă de pârâta Comisia Județeană în data de 30 septembrie 2021. 

Dispoziţiile art. 27 alin. 23 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, aşa cum a fost modificat succesiv prin Legea nr. 87/2020 şi Legea nr. 237/2020, potrivit cărora „În cazul terenurilor aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curţii şi grădinii din jurul acestora, care nu au fost cooperativizate, deţinătorii sau moştenitorii acestora, inclusiv cei care au cumpărat imobilul potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, pot solicita, la cerere, comisiei judeţene emiterea titlului de proprietate în condiţiile prezentei legi, astfel: a) dacă deţinătorii sau moştenitorii acestora figurează cu casa de locuit în registrele agricole sau registrele cadastrale şi în evidenţele fiscale; b) dacă terenul este în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi persoanele solicitante au calitatea de proprietari ai construcţiilor; c) nu fac obiectul cererilor de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate de către alte persoane.”

Din textul citat reiese că emiterea titlului de proprietate în ipoteza analizată depinde de îndeplinirea unor condiţii care ţin, pe de o parte, de terenul pentru care se solicită constituirea dreptului de proprietate şi, pe de altă parte, de persoana care formulează o atare solicitare.

Cât priveşte primul set de condiţii ce vizează terenul ce face obiectul cererii, acesta trebuie: (1) să fie aferent casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curţii şi grădinii din jurul acestora; (2) să nu fi fost cooperativizat; (3) să se afle în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi, în final, (4) să nu facă obiectul cererilor de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate formulate de către alte persoane. Îndeplinirea condiţiilor mai sus enumerate este cumulativă, adică pentru a putea da curs cererii este necesar să fie îndeplinite toate condiţiile prevăzute de textul legal.

În speţă, reclamantul a formulat cererea de reconstituire în temeiul Legii nr. 231/2018 solicitând reconstituirea dreptului de proprietate pentru mai multe terenuri situate în extravilanul şi intravilanul comunei Călăraşi. Cererea de reconstituire a dreptului de proprietate a fost formulată de reclamant în calitate de moştenitor al numitului T.

Aşa cum corect a reţinut Comisia locală, dispoziţiile Legii nr. 231/2018 introduc două noi ipoteze de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor, însă ambele vizează terenuri situate în intravilan, motiv pentru care, în mod evident, cererea nu este întemeiată pentru terenurile menţionate în cuprinsul cererii şi care se situează în extravilanul localităţii.

Cât priveşte terenurile situate în intravilanul localităţii Călăraşi, reclamantul nu a făcut dovada faptului că terenul pentru care a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate este aferent casei de locuit şi anexelor gospodăreşti. Din contră, terenul intravilan identificat în CF este proprietatea pârâţilor SA și SE, aşa cum reiese din extrasele CF . Totodată, dreptul de proprietate asupra construcţiilor edificate pe acest teren aparţine pârâţilor SA și SE.

Pe de altă parte, raportat la extrasele de carte funciară, nici cerinţa ca terenul să se afle în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale nu este îndeplinită în cauză, dreptul de proprietate asupra terenului regăsindu-se în patrimoniul pârâţilor SA și SE.

Reţinând că, în speţă, nu sunt îndeplinite cerinţele art. 27 alin. 23 din Legea nr. 18/1991 şi că, pe cale de consecinţă, hotărârea nr. 362/30.09.2021 a Comisiei judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Cluj este temeinică şi legală, instanţa a respins plângerea reclamantului, ca neîntemeiată, obligându-l la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâții SA și SE.

(Sentința civilă nr. 255/2023, pronunțată de Judecătoria Turda în dos. 7774/328/2021)

Fond funciar

Emiterea titlului de proprietate în temeiul art. 27 alin. 23 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar. Condiții.

Prin cererea adresată Comisiei locale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Călăraşi, înregistrată la Primăria comunei Călăraşi, sub nr.  din 2018, reclamantul BIJ a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 27 alin. 23 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 87/2020, atribuirea suprafeţelor de teren identificate în CF nr. 23 Călăraşi, CF nr. 45 Călăraşi, CF nr. 654 Călăraşi şi CF nr. 2127 Călăraşi şi care au aparţinut antecesorului său, numitul T.

Cererea reclamantului a fost respinsă întrucât nu îndeplineşte condiţiile impuse prin prevederile art. 27 alin. 23 din Legea nr. 18/1991, modificată prin Legea nr. 87/2020. Împotriva hotărârii Comisiei locale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Călăraşi reclamantul a formulat contestaţie care a fost soluţionată prin Hotărârea nr. 362 din 30.09.2021 emisă de pârâta Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Cluj în sensul respingerii contestaţiei. 

În prezenta cauză, reclamantul a solicitat anularea hotărârii nr. 362 emisă de pârâta Comisia Județeană în data de 30 septembrie 2021. 

Dispoziţiile art. 27 alin. 23 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, aşa cum a fost modificat succesiv prin Legea nr. 87/2020 şi Legea nr. 237/2020, potrivit cărora „În cazul terenurilor aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curţii şi grădinii din jurul acestora, care nu au fost cooperativizate, deţinătorii sau moştenitorii acestora, inclusiv cei care au cumpărat imobilul potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, pot solicita, la cerere, comisiei judeţene emiterea titlului de proprietate în condiţiile prezentei legi, astfel: a) dacă deţinătorii sau moştenitorii acestora figurează cu casa de locuit în registrele agricole sau registrele cadastrale şi în evidenţele fiscale; b) dacă terenul este în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi persoanele solicitante au calitatea de proprietari ai construcţiilor; c) nu fac obiectul cererilor de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate de către alte persoane.”

Din textul citat reiese că emiterea titlului de proprietate în ipoteza analizată depinde de îndeplinirea unor condiţii care ţin, pe de o parte, de terenul pentru care se solicită constituirea dreptului de proprietate şi, pe de altă parte, de persoana care formulează o atare solicitare.

Cât priveşte primul set de condiţii ce vizează terenul ce face obiectul cererii, acesta trebuie: (1) să fie aferent casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curţii şi grădinii din jurul acestora; (2) să nu fi fost cooperativizat; (3) să se afle în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi, în final, (4) să nu facă obiectul cererilor de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate formulate de către alte persoane. Îndeplinirea condiţiilor mai sus enumerate este cumulativă, adică pentru a putea da curs cererii este necesar să fie îndeplinite toate condiţiile prevăzute de textul legal.

În speţă, reclamantul a formulat cererea de reconstituire în temeiul Legii nr. 231/2018 solicitând reconstituirea dreptului de proprietate pentru mai multe terenuri situate în extravilanul şi intravilanul comunei Călăraşi. Cererea de reconstituire a dreptului de proprietate a fost formulată de reclamant în calitate de moştenitor al numitului T.

Aşa cum corect a reţinut Comisia locală, dispoziţiile Legii nr. 231/2018 introduc două noi ipoteze de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor, însă ambele vizează terenuri situate în intravilan, motiv pentru care, în mod evident, cererea nu este întemeiată pentru terenurile menţionate în cuprinsul cererii şi care se situează în extravilanul localităţii.

Cât priveşte terenurile situate în intravilanul localităţii Călăraşi, reclamantul nu a făcut dovada faptului că terenul pentru care a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate este aferent casei de locuit şi anexelor gospodăreşti. Din contră, terenul intravilan identificat în CF este proprietatea pârâţilor SA și SE, aşa cum reiese din extrasele CF . Totodată, dreptul de proprietate asupra construcţiilor edificate pe acest teren aparţine pârâţilor SA și SE.

Pe de altă parte, raportat la extrasele de carte funciară, nici cerinţa ca terenul să se afle în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale nu este îndeplinită în cauză, dreptul de proprietate asupra terenului regăsindu-se în patrimoniul pârâţilor SA și SE.

Reţinând că, în speţă, nu sunt îndeplinite cerinţele art. 27 alin. 23 din Legea nr. 18/1991 şi că, pe cale de consecinţă, hotărârea nr. 362/30.09.2021 a Comisiei judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Cluj este temeinică şi legală, instanţa a respins plângerea reclamantului, ca neîntemeiată, obligându-l la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâții SA și SE.

(Sentința civilă nr. 255/2023, pronunțată de Judecătoria Turda în dos. 7774/328/2021)

Fond funciar

Fond funciar. Nulitate titlu de proprietate. Necesitatea de a se elibera doua titluri de proprietate, corespunzător cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate formulate

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta M.A. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, instanța să constate nulitatea absoluta a Titlul de proprietate nr. 3178/1466/ 10.02.2004, cu privire la numele titularilor, pentru nerespectarea prevederilor art. 8 din Legea nr. 18/1991 și să oblige cele două comisii – locală și județeana de fond funciar – să îndeplinească demersurile pentru eliberarea a doua titluri de proprietate: unul pe seama acelorași titulari ca în titlul de proprietate atacat, inclusiv antecesorul său, cu privire la suprafata din extravilan și unul doar pe seama antecesorului său, cu privire la terenul din intravilan.

Din cuprinsul documentaţiei care a stat la baza emiterii titlului de proprietate nr. 3178/1466 din 10.02.2004 reiese că cererea pentru reconstituirea dreptului de proprietate a fost formulată de numiţii I.Eugen (antecesorul reclamantei) și I. Eugenia, I.Ioan şi I. Constantin (antecesorii pârăților), în calitate de moştenitori ai defunctului I. Teodor.

La baza eliberarii titlului de proprietate au stat doua cereri, ambele purtand numarul de inregistrare 1889/21.03.1991, respectiv cererea formulata de catre I.Eugen, I. Eugenia, I.Ioan şi I. Constantin, prin care s-a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la 6 imobile, indicate cu denumirile toponimice, situate în extravilan şi cererea formulata de I. Eugen prin care s-a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la suprafata din extravilan de 2,65 ha si cu privire la suprafata din intravilan (gradina) de 0,23 ha si curti constrctii de 0,02 ha (fila 81-82).

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate nr. 3178/1466 şi obligarea pârâtelor de rând 1 şi 2 să emită două titluri de proprietate conform cererilor formulate de către antecesorii părților, motivat de faptul că numiţii I.Eugenia, I.Ioan şi I. Constantin nu au formulat cerere de reconsituire si pe suprafeţele de teren pe care doar I.Eugen a formulat cerere de reconstituire.

În drept, potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 18/1991 „(1) Stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor care se găsesc în patrimoniul cooperativelor agricole de producţie se face în condiţiile prezentei legi, prin reconstituirea dreptului de proprietate sau constituirea acestui drept. (2) De prevederile legii beneficiază membrii cooperatori care au adus pământ în cooperativa agricolă de producţie sau cărora li s-a preluat în orice mod teren de către aceasta, precum şi, în condiţiile legii civile, moştenitorii acestora, membrii cooperatori care nu au adus pământ în cooperativă şi alte persoane anume stabilite.”

Dispoziţiile art. 8 alin. 3 stabilesc principiul potrivit căruia reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate se face la cerere prevăzând următoarele: „Stabilirea dreptului de proprietate se face, la cerere, prin eliberarea unui titlu de proprietate în limita unei suprafeţe minime de 0,5 ha pentru fiecare persoană îndreptăţită, potrivit prezentei legi, şi de maximum 10 ha de familie, în echivalent arabil.”

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, „Calitatea de moştenitor se stabileşte pe baza certificatului de moştenitor sau a hotărârii judecătoreşti definitive ori, în lipsa acestora, prin orice probe din care rezultă acceptarea moştenirii.” 

În completare, dispoziţiile art. 13 alin. 1 şi 3 din Regulamentul adoptat prin H.G. nr. 131/1991 prevăd că „(1) Potrivit prevederilor legii, stabilirea dreptului de proprietate se face numai la cerere, formulată de fiecare persoană îndreptăţită. Când sunt mai mulţi moştenitori, cererea se poate face şi în comun, fiecare dintre ei semnând-o.”

Rezulta că în materia reconstituirii dreptului de proprietate, principiul îl constituie reconstituirea la cerere.

Din cadrul dosarului de fond funciar reiese faptul că numiţii I.Eugen, I. Eugenia, I.Ioan şi I. Constantin au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la 6 imobile, indicate cu denumirile toponimice, situate în extravilan. Doar numitul I.EUGEN a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate şi cu privire la suprafata din extravilan de 2,65 ha și cu privire la suprafața din intravilan (grădina) de 0,23 ha și curți construcții de 0,02 ha.

Ţinând cont de faptul că titlul de proprietate nr. 3178/1466/2004 a fost emis pe numele tuturor moştenitorilor si asupra tuturor terenurilor, deşi nu toţi moştenitorii defunctului I.Teodor au formulat cereri de reconstituire pentru suprafeţele cuprinse în titlul de proprietate, instanţa a admis acţiunea şi a dispus obligarea pârâtelor Comisia Locala de Stabilire a dreptului de Proprietate asupra terenurilor a comunei Savadisla, Comisia Judeteana de Stabilire a dreptului de Proprietate asupra terenurilor Cluj, la îndeplinirea procedurilor prevăzute de lege, conform atribuţiilor fiecăreia, în vederea eliberării a două titluri de proprietate conform cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate formulate de antecesorii părților.

(Sentința civilă nr. 2/2022, pronunțată de Judecătoria Turda, în Dosar nr. 3251/328/2021, definitivă prin respingerea apelului, în temeiul Deciziei civile nr. 1643/A/2022) 

Drept comercial

Contract de credit. Suspendare executare silita. Motive temeinice.

Contestatorii au încheiat în anul 2007 un contract de credit bancar cu BCR SA, care a cesionat apoi creanța către Secapital S.a.R.L.. În anul 2013, a fost autorizat creditorul Secapital S.a.R.l., prin împuternicit Kruk România S.R.L., să treacă la executarea silită a obligației cuprinse în titlul executoriu reprezentat de Contractul de credit pentru persoane fizice.

În anul 2014, debitorii au formulat contestație la executare, care a fost admisă în parte prin Sentința civilă nr. 200/2017, pronunțată în dosar nr. 2515/337/2014, de către Judecătoria Zalău, fiind anulate parțial actele de executare, stabilindu-se în sensul că suma datorată de contestatori este aceea de 10138,41 EUR cu titlu de credit și 2737,53 EUR cu titlu de dobânzi 

Creanța a fost cesionată de către Secapital S.a.R.L către actualul creditor Investcapital LTD, care a formulat o cerere de stăruire în executarea silită și actualizare debit. La data de 25.07.2022, executorul judecătoresc a emis procesul verbal de sechestru asupra autoturismului marca FORD, aflat în proprietatea debitorilor.

Împotriva acestui act de executare, debitorii au formulat contestație la executare, solicitând și suspendarea executarii silite până la soliționarea contestației la executare, arătând că potrivit unei adrese emise de executorul judecătoresc s-a încasat de la debitori suma totală de 61861,15 lei, din care suma de 7531,83 lei, reprezintă cheltuieli de executare silită parțiale, iar suma de 54329, 32 lei a fost virată în contul Kruk România S.A. Contestatorii au invocat faptul că au achitat integral debitul astfel cum a fost stabilit prin Sentința civilă nr. 200/2017, pronunțată în dosar nr. 2515/337/2014, de către Judecătoria Zalău, iar actualizarea creanței, în cuantum de 3488, 51 EUR, este nelegală.

Potrivit dispozițiilor art. 718 alin. 1 C.proc.civ, în vigoare la data înregistrării cererii de executare silită, „(1) Până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părţii interesate şi numai pentru motive temeinice, instanţa competentă poate suspenda executarea. Suspendarea se poate solicita odată cu contestaţia la executare sau prin cerere separată.(2) Pentru a se dispune suspendarea, cel care o solicită trebuie să dea în prealabil o cauţiune, calculată la valoarea obiectului contestaţiei …”

Din analiza acestei prevederi legale, rezultă că pentru a se dispune măsura suspendării executării silite, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii cumulative: consemnarea cauţiunii în cuantumul prevăzut de lege; formularea unei contestaţii la executare sau a altei cereri privind executarea silită şi existenţa unor motive temeinice care impun luarea acestei măsuri.

În cauză, s-a făcut dovada achitării cauţiunii iar contestatorii au formulat cerere de contestaţie la executare până la soluţionarea căreia se solicită suspendarea executării silite.

În ceea ce priveşte existenţa motivelor temeinice, trebuie avut în vedere că măsura suspendării executării silite este o măsură excepţională, la dispunerea căreia instanţa trebuie să verifice dacă, prin executare, interesele debitorului obligaţiei de plată ar fi vătămate iremediabil, respectiv dacă, prin neexecutare, interesele legitime ale creditorului obligaţiei de plată, astfel cum au fost stabilite prin titlul executoriu, ar fi vătămate iremediabil.

Aprecierea existenţei motivelor temeinice implică analizarea aparenţei de legalitate/nelegalitate a actelor de executare contestate, precum şi eventuala atingere gravă a unui interes legitim al contestatorului-debitor (alta decât simpla executare, care oricum trebuie să aibă loc, fiind impusă de titlul executoriu şi de exigenţele statului de drept, care trebuie să asigure o executare promptă şi efectivă, dar legală, a titlurilor executorii), care trebuie cel puţin pertinent argumentată.

Instanța a constatat ca prin contestaţia la executare formulată, contestatorii au invocat încetarea efectelor titlului executoriu în baza căruia sunt executați silit, precum şi îndeplinirea integrală a obligației cuprinse în titlul executoriu.

Cu privire la temeinicia motivelor de suspendare a executarii silite, instanța a retinut următoarele:

“Deşi la acest moment instanţa nu se poate pronunţa cu privire la temeinicia motivelor de contestaţie, pe baza probelor administrate până în prezent, reţine că acestea au o aparentă fundamentare, nefiind invocate în lipsa oricărei justificări. Astfel, pe parcursul executării silite a fost pronunțată Sentința civilă nr. 200/2017, în dosar nr. 2515/337/2014, prin care s-a statuat că suma datorată de contestatori este aceea de 10138,41 EUR cu titlu de credit și 2737,53 EUR cu titlu de dobânzi.

În ceea ce priveşte vătămarea intereselor părţilor din cadrul executării silite (creditorul şi debitorii), instanţa are în vedere formele de executare întreprinse în cauză până în prezent, respectiv, poprirea asupra veniturilor de natură salarială ale debitorilor și instituirea unui sechestru asupra autoturismului, pot afecta semnificativ nivelul de trai al contestatorilor.

Totodată, instanţa are în vedere faptul că, deşi în caz de admitere a contestaţiei la executare, debitorii ar putea recurge la mecanismul întoarcerii executării silite, raportat la măsurile de executare silită întreprinse până în prezent, apreciază că nu se impune supunerea acestora riscului urmării unei noi proceduri în vederea recuperării sumei executate pe calea întoarcerii executări silite, procedură care ar implica costuri suplimentare pentru ambele părţi, ţinând cont în acest sens şi de inconvenientele unei asemenea proceduri în cazul valorificării bunului sechestrat. Aceasta cu atât mai mult cu cât, plata cauţiunii de către debitori în vederea suspendării executării silite, calculată raportat la valoarea obiectului contestaţiei, are şi rolul de a contribui la acoperirea eventualului prejudiciu suferit de către creditor prin suspendarea executării silite până la soluţionarea contestaţiei la executare.”

În aceste condiţii, instanţa a apreciat că prin continuarea executării silite interesele debitorilor ar fi mai grav afectate decât interesele creditoarei în cazul suspendării executării silite până la soluţionarea contestaţiei la executare. Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 718 alin. 1 C.pr.civ., instanţa a admia cererea de suspendare formulată de contestatori şi a suspendat executarea silită până la soluţionarea contestaţiei la executare, obligând intimata la plata către contestatori a cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecarea cererii de suspendare a executării silite.

(Încheierea civilă nr. 1843/2022, pronunțată de Judecătoria Zalău în Dosar nr. 6257/328/2022/a1, definitivă prin neapelare)

Drept civil

Rectificare suprafață imobil. Accesiune imobiliară naturală cu privire la diferența de suprafață.

Imobilul din litigiu este situat în Turda, în intravilan și este înscris în CF nr. favoarea pârâților. Terenul a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit, prin care s-a stabilit că suprafața reală este de 1696 m.p., nu de 1277 m.p., cât este înscris în cartea funciară, iar suprafaţa identificată în plus, de 419 m.p., a fost dobândită prin accesiune aimobiliară naturală, acest teren fiind lăsat de un pârâu, care a curs în zonă și care a secat treptat în jurul anului 1970. Totodată s-a apreciat de către inginerul topograf că modificarea suprafeţei imobilului din litigiu nu afectează în nici un fel limitele de proprietate ale imobilelor învecinate.

În cauză a fost administrată şi proba testimonială, iar din declaraţiile martorilor a rezultat faptul că pe terenul din litigiu a existat un pârâu, care a secat în perioada în care reclamanții au cumpărat terenul, prin anii 1970, iar albia acestuia se află în interiorul suprafeței de teren îngrădite de mult timp, gardul nefiind modificat în timp.

Reclamanții au încheiat cu pârâţii, în calitate de proprietari ai imobilelor învecinate, un proces-verbal de vecinătate prin care aceştia au recunoscut limitele imobilului reclamanţilor aşa cum a fost acesta prezentat în schiţa ce face parte integrantă din raportul de expertiză tehnică extrajudiciară.

Având în vedere această stare de fapt, precum și dispozițiile art. 573 din noul cod civil, aplicabil în cauză conform art. 6 alin. 6 din noul cod civil, instanța a constatat că pârâții au dobandit prin accesiune imobiliară naturală dreptul de proprietate asupra suprafeței de 419 m.p. ce face parte din imobilul înscris în CF.

În urma dobândirii suprafeței de 419 m.p. teren prin accesiune imobiliară naturală, suprafața terenului înscris în CF s-a modificat de la suprafața de 1277 m.p., cât este înscrisă în cartea funciară la suprafața de 1696 m.p., cât a stabilit expertul că se află în realitate la fața locului.

Faţă de această stare de fapt, instanţa a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 914 din noul C.civ. conform cărora „proprietarul imobilului înscris în cartea funciară va putea cere oricând modificarea menţiunilor din cartea funciară privitoare la descrierea, destinaţia sau suprafaţa acestuia, în condiţiile legii”.

În consecinţă, instanța a dispus modificarea mențiunilor din CF, privind suprafața imobilului, de la suprafaţa de 1277 m.p. la suprafaţa reală de 1696 m.p.

(Sentința civilă nr. 1743/2020, pronunțată de Judecătoria Turda în dos. 7091/328/2019)