Imobilul din litigiu este situat în Turda, în intravilan și este înscris în CF nr. favoarea pârâților. Terenul a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit, prin care s-a stabilit că suprafața reală este de 1696 m.p., nu de 1277 m.p., cât este înscris în cartea funciară, iar suprafaţa identificată în plus, de 419 m.p., a fost dobândită prin accesiune aimobiliară naturală, acest teren fiind lăsat de un pârâu, care a curs în zonă și care a secat treptat în jurul anului 1970. Totodată s-a apreciat de către inginerul topograf că modificarea suprafeţei imobilului din litigiu nu afectează în nici un fel limitele de proprietate ale imobilelor învecinate.

În cauză a fost administrată şi proba testimonială, iar din declaraţiile martorilor a rezultat faptul că pe terenul din litigiu a existat un pârâu, care a secat în perioada în care reclamanții au cumpărat terenul, prin anii 1970, iar albia acestuia se află în interiorul suprafeței de teren îngrădite de mult timp, gardul nefiind modificat în timp.

Reclamanții au încheiat cu pârâţii, în calitate de proprietari ai imobilelor învecinate, un proces-verbal de vecinătate prin care aceştia au recunoscut limitele imobilului reclamanţilor aşa cum a fost acesta prezentat în schiţa ce face parte integrantă din raportul de expertiză tehnică extrajudiciară.

Având în vedere această stare de fapt, precum și dispozițiile art. 573 din noul cod civil, aplicabil în cauză conform art. 6 alin. 6 din noul cod civil, instanța a constatat că pârâții au dobandit prin accesiune imobiliară naturală dreptul de proprietate asupra suprafeței de 419 m.p. ce face parte din imobilul înscris în CF.

În urma dobândirii suprafeței de 419 m.p. teren prin accesiune imobiliară naturală, suprafața terenului înscris în CF s-a modificat de la suprafața de 1277 m.p., cât este înscrisă în cartea funciară la suprafața de 1696 m.p., cât a stabilit expertul că se află în realitate la fața locului.

Faţă de această stare de fapt, instanţa a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 914 din noul C.civ. conform cărora „proprietarul imobilului înscris în cartea funciară va putea cere oricând modificarea menţiunilor din cartea funciară privitoare la descrierea, destinaţia sau suprafaţa acestuia, în condiţiile legii”.

În consecinţă, instanța a dispus modificarea mențiunilor din CF, privind suprafața imobilului, de la suprafaţa de 1277 m.p. la suprafaţa reală de 1696 m.p.

(Sentința civilă nr. 1743/2020, pronunțată de Judecătoria Turda în dos. 7091/328/2019)

Faptul că între coproprietarii titlului de proprietate a intervenit un partaj voluntar asupra imobilelor in litigiu, în sensul atribuirii numitei N.M., fara sulta fata de ceilalti coproprietari, rezultă din actul recognitiv datat 20 iulie 2020 însușit prin semnătură și necontestat de pârâții de rang 1-5. 

Deși acest înscris nu s-a semnat de către pârâtul N.V., prin invitarea sa în sala de judecată la interogatoriu, invitație căreia nu i-a dat curs, fără a proba motive temeinice pentru această absență, conform art 358 Cod pr civilă această atitudine procesuală poate fi apreciată început de dovadă scrisă sau recunoaștere deplină a pretenților părții adverse.

Astfel fiind, dat fiind decesul numitei N.M. ce a intervenit în anul 2005 și cum partajul invocat a avut loc în timpul vieții acesteia, în baza art 669 Cod civil din 1864 coroborat cu art 6 Cod civil din 2009 încetarea coproprietăţi prin partaj poate fi cerută oricând în afară de cazul în care partajul a fost suspendat prin lege, act juridic sau hotărâre judecătorească, iar, conform art 670 Cod civil din 1864 partajul poate fi făcut prin bună învoială sau prin hotărâre judecătorească, în condiţiile legii.

În prezenta cauză, nu se constată a fi operabile convenţii privitoare la suspendarea partajului, care se impune a respecta cerinţele prev de art 672 Cod civil, sau, suspendarea pronunţării partajului prin hotărâre judecătorească, în sensul art 673 Cod civil.

Având în vedere considerentele expuse, se va lua act de partajul voluntar astfel intervenit în sensul atribuirii, in intregime, numitei N.M., fara sulta, fata de ceilalti coproprietari ai imobilului.

(Sentința civiă nr. 1189/2021, pronunțată de Judecătoria Turda, in dos. 4700/328/2020)

Pentru a se putea dobândi proprietatea unui bun prin uzucapiunea de 30 de ani posesorul trebuie să îndeplinească, conform art. 1890 Cod civil de la 1864, două condiţii şi anume posesia să fie utilă, adică neafectată de vreun viciu şi să posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, adică timp de 30 de ani.

În ceea ce priveşte prima condiţie, art. 1847 Cod civil de la 1864 prevede: „ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.” Cu privire la continuitatea posesiei, art. 1848 Cod civil de la 1864 prevede că: „posesia este discontinuă când posesorul o exercită în mod neregulat, adică cu intermitenţe anormale”, iar în ceea ce priveşte însuşirea posesiei de a fi neîntreruptă, aceasta nu este o calitate propriu-zisă a acesteia, ci este o condiţie ce ţine de curgerea termenului de prescripţie.

Potrivit art. 1850 Cod civil de la 1864, continuitatea şi neîntreruperea posesiunii sunt dispensate de probă din partea celui ce invocă prescripţia, în sensul că posesorul actual care dovedeşte că a posedat la un moment dat mai înainte, este presupus că a posedat în tot timpul intermediar. Or, sub acest aspect, pârâţii nu au administrat nicio probă prin care să răstoarne această prezumţie relativă.

De asemenea, sunt verificate și condiţiile art. 1851 Cod civil de la 1864, în conformitate cu care: „posesiunea este tulburată când este fondată sau conservată pe acte de violenţă în contra sau din partea adversarului”, neprobându-se în cauză exercitarea vreunor acte de violenţă sau tulburare a posesiei numitului LI, sau dimpotrivă exercitarea de către acesta de acte de violenţă pentru a împiedica posesia pârâţilor.

Ultima calitate a posesiei, respectiv caracterul public, prin raportare la viciul clandestinităţii prevăzut de art. 1852 Cod civil de la 1864 (“când posesorul o exercită pe ascuns de adversarul său încât acesta nu este în stare de a putea să o cunoască”) este de asemenea dovedită în speţă, având în vedere obiectul posesiei, respectiv un imobil teren, situaţie în care existenţa unui astfel de viciu este numai de natură ipotetică.

Astfel, instanţa a reţinut că s-a probat pe deplin dovada pozitivă a calităţilor posesiei, aceasta fiind exercitată în mod continuu, conform naturii bunului, în mod paşnic şi liniştit, fără acte de tulburare şi în mod public, respectiv sub nume de proprietar de către numitul LI.

Totodată, şi cea de-a doua condiţie a uzucapiunii este îndeplinită, respectiv împlinirea unui termen de 30 de ani în care numitul Lazăr Ilie a exercitat o posesie exclusivă asupra terenului în litigiu, respectiv încă din jurul anilor 1943-1945 până la momentul decesului (1988), iar exercitarea posesiei exclusive s-a datorat manifestării de voinţă a acestuia de a se comporta ca unic proprietar asupra imobilului, voinţa acestuia fiind manifestată în mod public.

De asemenea, în sensul îndeplinirii condiţiei privind termenul, s-a avut în vedere şi Decizia în interesul legii nr. IV/16.06.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în Secţiile Unite, prin care s-a stabilit că ”în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, prescripţia achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că […] posesorii acelor terenuri pot solicita instanţelor de judecată să se constate că au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului respective”.

Având în vedere considerentele mai sus arătate, instanţa a constatat că numitul LI a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra imobilului în suprafaţă de 1344 mp, având destinaţie „curte şi grădină”, prin exercitarea unei posesii utile, paşnice, publice, continue, netulburate şi sub nume de proprietar asupra terenului.

Instanţa, a respins susţinerile pârâtului – reclamant reconvenţional din cuprinsul notelor de şedinţă depuse la fila 145 din dosar, potrivit cărora constatarea uzucapiunii este inadmisibilă deoarece imobilul în litigiu ar fi fost dobândit de LI prin succesiune, în condiţiile în care nu au fost depuse la dosar acte de stare civilă care să ateste, pe de o parte, legătura de rudenie dintre LI şi cele două pârâte cu domiciliul necunoscut, iar pe de altă parte, nici nu s-a făcut dovada decesului acestora, cu acte de stare civilă, pentru a se putea pune în discuţie dobândirea dreptului de proprietate prin succesiune. 

Chiar dacă ar exista un raport de filiație îndepărtat între proprietarele tabulare și părțile din prezentul litigiu, ceea ce nu s-a probat în cauză, acest fapt nu ar atrage inadmisibilitatea uzucapiunii, pornind de la principiile care guvernează aceasta instituție.

Uzucapiunea sau prescripția achizitivă este nașterea dreptului de proprietate ori a altui drept real asupra unui bun imobil prin posedarea lui de către o persoană în condițiile și termenele prevăzute de lege. Fiind un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate, care face mai lesne dovada dreptului de proprietate, uzucapiunea înlatură dificultatea și inconvenientele probei dreptului de proprietate, clarificând în același timp unele situatii juridice îndelungate deoarece, având ca efect nașterea dreptului de proprietate al posesorului unui imobil, transformă o aparență îndelungată într-un raport juridic de proprietate cert și indiscutabil. 

Avand în vedere aceste funcții atribuite prescripției achizitive, de consolidare a unei situații de fapt îndelungate, cererea reclamanților de a se constata dobândirea prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu de către antecesorul reclamantului, nu este inadmisibilă. În speță, demersul reclamanților de a se constata intervenită uzucapiunea este justificat de lipsa unui înscris, în sensul de instrumentum, doveditor al dreptului de proprietate.

(Sentința civilă nr. 3051/2019, pronunțată de Judecatoria Turda în dos. 4667/328/2017, definitiva prin Decizia civilă nr.  1682/A/2020, pronunțată de Tribunalul Cluj și Decizia civilă nr. 119/R/2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj)

In dosarul 340/175/2019, aflat pe rolul Judecatoriei Aiud, reclamantele, fiicele defunctei RV au sesizat instanta cu o cerere de dezbatere a succesiunii acesteia. Prin cererea de interventie formulata, intervenienta in nume propriu KIM a solicitat sa se constate ca are calitatea unica mostenitoare acceptanta dupa defuncta RV, in temeiul testamentului autentificat sub nr. 1011/30.11.2010 de BNP, in calitate de legatar testamentar universal si, in consecinta, sa se dipuna predarea masei succesorale in intregime in favoarea ei.

Intervenienta a aratat ca a aflat despre acest testament abia in luna ianuarie 2020, cu ocazia emiterii incheierii privind verificarea evidentelor succesorale dupa defuncta RV, manifestandu-si optiunea de acceptare a mostenirii prin chiar cererea de interventie, formulata in cauza.

Potrivit art. 1103 al. 2 litera c), termenul de optiune succesorala curge de la data la care legatarul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca legatul sau, daca testamentul cuprinzand acest legat este descoperit dupa deschiderea mostenirii.

In speta, Testamentul autentificat sub nr. 1011/30.11.2010 de BNP a fost descoperit doar in luna ianuarie, cu ocazia verificarii evidentelor succesorale dupa defuncta RV, in cadrul prezentului dosar. Anterior acestui moment, intervenienta nu a cunoscut despre existenta acestui testament si niciodata nu a fost citata in vederea dezbaterii succsiunii si nici nu i-a fost adusa la cunostiinta, in nici o forma, existenta acestui testament.

Ca atare, pentru intervenienta, termenul de optiune succesorala a inceput sa curga la data descoperirii acestui testament, in luna ianuarie 2020. 

Intrucat partile initiale din dosar, copii defunctei RV nu au facut acte de acceptare expresa sau tacita a succesiunii, intervenienta, in calitate de legatar testamentar universal, care a acceptat succesiunea este unicul mostenitor acceptant dupa defuncta.

Asupra admisibilitatii in principiu a cererii de interventie, potrivit art. 61 c.pr.civ.“ (1) Oricine are interes poate interveni intr-un proces, care se judeca intre partile originare. (2) Interventia este principala, cand intervenientul pretinde pentru sine, in tot sau in parte, dreptul dedus judecatii sau un drept strans legat de acesta.” 

Prin cererea formulata, intervenienta invoca un drept propriu la succesiunea dupa defuncta RV, in calitate de legatar testamentar universal si unic mostenitor acceptant al defunctei. Interesul in rezida in aceea ca intervenienta isi apara un drept propriu la succesiunea dupa defuncta RV, care ar fi prejudiciat prin admiterea actiunii reclamantelor, precum si prin admiterea cererii reconventionale.

Intrucat intervenienta pretinde insusi dreptul dedus judecatii, fiind incident art. 66 al. 2 teza a 2-a c.p.c., cererea de interventie a fost judecata odata cu cererea principala, fiind admisa in principiu si in fond.

(Sentinta civila nr. 1552/2020, pronuntata de Judecatoria Aiud, in dosarul 340/175/2019)

Prin antecontractul de vanzare-cumparare încheiat la 10.08.2016 reclamantii s-au obligat sa cumpere imobilul casă „la roșu” aflată în curs de edificare + teren identificat conform nr. topo. 19312/1/1/2/2 situat în față la Valea Chintăului FN de la pârâții vânzători, care și-au asumat obligația de edificare si predare a imobilului. 

Pretul convenit a fost de 35.000 euro, din care reclamanții au achitat la data închierii antecontractului, un avans de 10.000 euro și incă 10.400 euro, pe parcursul derulării contractului. Conform punctului 4 din antecontractul de vânzare-cumpărare în cauză, vânzătorii erau obligați să predea imobilul casă + teren până la data de 31.12.2017, obligație pe care vânzătorii nu au îndeplinit-o.

Conform art. 1548 C. Civ., culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării. Pe cale de consecință, având în vedere că nici până în prezent vânzătorii nu și-au îndeplinit obligația contractuală de a edifica și preda imobilul, obligație pe care au promis că o vor îndeplini până la 31.12.2017, culpa lor este prezumată. 

Cu privire la sistarea de către reclamanți a plății ratelor din preț incepând cu luna septembrie 2018, aceștia s-au prevalat de prevederile art. 1556 C. Civ., invocând excepția de neexecutare, deoarece vânzătorii nu și-au îndeplinit obligația de predare a imobilului, deci nici reclamanții nu sunt obligați la plata în continuare a prețului.

Prin Sentința civilă nr. 4787/2020 au fost respinse excepțiile prescriptiei dreptului material la actiune si a prematuritatii si a fost admisa actiunea formulata de reclamanți in sensul că s-a dispus rezolutiunea antecontractului de vanzare-cumparare, s-a dispus restabilirea situației anterioare prin obligarea pârâtilor la plata in favoarea reclamanților a sumei de 20.400 euro, echivalent in lei la cursul BNR din ziua platii si au fost obligati paratii la suportarea cheltuielilor de judecata.

Pentru a se putea dispune rezoluţiunea judiciară, părţile trebuie să facă dovada îndeplinirii următoarelor condiţii cumulative : să existe o neexecutare (lato sensu), chiar şi parţială, dar suficient de importantă, a obligaţiei asumată de către cealaltă parte a contractului sinalagmatic, neexecutarea obligaţiei să fie imputabilă debitorului ei, debitorul să fi fost pus în întârziere, neexecutarea să nu se datoreze părţii care solicită rezoluţiunea.

În speţă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a se dispune rezoluţiunea contractului: 

– s-a dovedit o neexecutare (lato sensu), chiar şi parţială, dar suficient de importantă, a obligaţiei asumată de către pârâți a antecontractului sinalagmatic – nu s-a predat imobilul compus din casă și teren până la data de 31.12.2017.; în ceea ce privește această dată, nu s-a făcut dovada ca partile ar fi agreat prelungirea termenului de predare, motiv pentru care s-a respins excepția prematurității acțiunii, unita cu fondul; 

– neexecutarea obligaţiei să fie imputabilă debitorului ei – întreaga corespondenţă dintre părți demonstrează dincolo de orice dubiu că pârâții sunt în culpă pentru neîndeplinirea obligaţiei de a preda imobilul la data convenită, susținerile pârâților în sensul că și-ar fi îndeplinit obligația de predare dacă ar fi fost notificați în acest sens apar ca fiind de rea-credință în contextul în are aveau cunoștință de dorința reclamanților de desființare a contractului pe calea rezoluțiunii, cu consecința repunerii în situația anterioară cel mai târziu la data comunicării notificării prin aplicația whatsapp. De altfel, nici după comunicarea prezentei cereri de chemare în judecată nu au înțeles să își îndeplinească obligația contractuală;

– debitorul să fi fost pus în întârziere – punerea în întârziere cu privire la rezoluţiune și restitutio in integrum a fost efectuată prin notificarea pe whatsapp – modalitate utilizată în mod obișnuit în relațiile dintre părți și aptă să asigure atât transmiterea textului, cât și garanția primirii de către destinatar;

– neexecutarea să nu se datoreze părţii care solicită rezoluţiunea – astfel cum reiese din probatoriul administrat, reclamanții au înțeles să își îndeplinească obligația de plată a prețului în rate până la data de 31.12.2017, dată la care trebuia să se efectueze predarea și chiar ulterior acestui moment, până în luna septembrie 2018 când au sistat plățile pe fondul neîndeplinirii obligației de către pârâți. În acest context, singurii în culpă sunt pârâții.

În consecinţă, instanţa a dispus rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare. În ceea ce priveşte petitul accesoriu, vizând obligarea pârâților la restituirea avansului achitat, acesta a fost apreciat ca fiind întemeiat, faţă de principiul restitutio in integrum. Ca atare, s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare prin obligarea pârâţilor să achite în favoarea reclamanţilor suma de 20.400 euro, în echivalent lei la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând avans achitat în temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare.

(Sentința civilă nr. 4787/2020, pronunțată de Judecatoria Cluj-Napoca in Dos. 28629/211/2019, definitivă prin anularea apelului ca netimbrat)

Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat a se constata intervenirea unui partaj voluntar între reclamantă şi celelalte două coproprietare, potrivit căruia întreaga parcelă de teren de 2700 mp arabil extravilan din zona Poşta Rât a revenit pe seama reclamantei, ca urmare desocotirii cu ceilalți coproprietari în privinţa cotelor lor de proprietate din respectivul teren.

Pârâta, la interogatoriul ce i s-a administrat în cauză, a menţionat că nu a auzit a se vorbi în familie despre vreun partaj voluntar cu privire la terenul în litigiu. 

La dosar s-a mai depus înscrisul datat 29 octombrie 1997, din care rezultă intervenirea unei înţelegeri de partajare, de folosinţă distinctă a terenului din zona Poşta Rât, înţelegere intervenită între antecesorii părților, astfel cum s-a menţionat şi de martorul audiat în cauză.

Din cuprinsul cererii deduse judecăţii, reiese că partea reclamantă a invocat o înţelegere de partajare care ar fi intervenit nu între antecesorii părților ci între ea, reclamantă şi celelalte două coproprietare. 

Aşa fiind, faţă de probatoriul administrat, s-a reţinut că pretenţia formulată în concret, în sensul în care a fost invocată, nu a fost probată de partea reclamantă, în condiţiile în care sarcina probei aparţine acestei părţi litigante, conform art 249 Cod procedură civilă.

În consecinţă, s-a respins cererea de chemare în judecată pentru constatare partaj voluntar şi întabulare, ca neîntemeiată.

(Sentința civilă nr. 2665/2019, pronunțată de Judecătoria Turda in dosar 6614/328/2018, definitivă prin neapelare)

Reclamantul AO a solicitat, in contradictoriu cu parata CN, sa fie obligata aceasta să-i lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 2300 mp, parcela 29/2 din TP emis in anul 2007.

Pârâta CN a formulat, la rândul ei, o acțiune in revendicare impotriva pârâtului BC, solicitând sa fie obligat acesta la  predarea în deplină proprietate şi posesie a imobilului teren în suprafaţă de 2300 mp, parte din terenul în suprafaţă de 3200 mp, parcela 29/1 înscris în Titlul de proprietate emis in anul 2004. A susţinut că este nevoită să formuleze prezenta cerere împotriva pârâtului BC, raportat la faptul că vecinul său, AO revendică de la ea suprafaţa de 2300 mp, iar această situaţie are ca fapt generator ocuparea da către BC a terenului în suprafaţă de 2300 aflat în proprietatea reclamantei.

Cele doua acțiuni au fost conexate.

Prin raportul de expertiză topografică, s-a stabilit că punerile în posesie efectuate de către Comisia locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Frata au determinat suprapunerile de teren, arătând că reclamanta CN a fost pusă în posesie pe terenul ce constituia vechiul amplasament al antecesorului pârâtului BC. În final, poziţia procesuală a reclamantei CN a fost in sensul că este de acord cu menţinerea aceleiaşi mejdii faţă de terenul paratului BC. 

Referitor la solicitarea de constatare a nulităţii absolute parţială a documentaţiei premergătoare eliberării Titlului de proprietate al lui AO şi de eliberare a unui titlu de proprietate prin mutarea limitei de hotar dintre CN şi AO, instanța a reţinul că, deşi expertul a arătat că suprapunerile s-au datorat punerilor în posesie eronate, solicitarea de anulare a titlului de proprietate nu este dedusă judecăţii. Titlul de proprietate al reclamantului AO nu a fost anulat, amplasamentul nu este liber iar CN nu a formulat o cerere de revendicare impotriva lui AO.

Prin urmare, a fost admisă actiunea in revendicare, formulată de AO impotriva pârâtei CN si a fost respinsă cererea formulată de aceasta în contradictoriu cu pârâtul BC, ca neîntemeiată.

(Sentința civilă nr. 1460/2018, pronunţată de Judecătoria Turda, în dosar nr. 5327/328/2014, definitivă prin neapelare)

Numita DAC a fost pusă sub interdicție prin Sentința Judecătoriei Turda, iar drept tutore a fost desemnată VM. Prin cererea formulată de tutorele VM s-a solicitat instanţei să autorizeze actul de dispoziţie constând în îndeplinirea de către petentă a tuturor formalităților necesare dobândirii de către numita DAC a dreptului de proprietate asupra imobilului parcela 38 din tarlaua 100, în suprafață de 3975 mp, cu destinația vie în intravilan, înscrierii în cartea funciara a dreptului de proprietate cu privire la acest imobil pe seama acesteia, cu titlu de succesiune şi apoi să se autorizeze încheierea în forma autentica, de către DAC, în calitate de vânzător, prin petentă, în calitate de curator special, a unui contract de vânzare-cumpărare cu privire la acest imobil şi încasarea prețului aferent.

În motivare, s-a arătat că îndeplinirea acestor acte profită persoanei puse sub interdictie, prin sporirea patrimoniului acesteia. În privința vânzării terenului s-a arătat că vânzarea folosește interzisei judecătorești la asigurarea cheltuielilor de întreținere, alimentație corespunzătoare și tratament medical, de renovare a construcției în care locuiește aceasta, întrucat veniturile curente ale celei puse sub interdicție nu sunt suficiente pentru acoperirea tuturor cheltuielilor necesare.

În drept, potrivit dispoziţiilor art. 144 alin. (2) Cod Civil tutorele nu poate, fără avizul consiliului de familie şi autorizarea instanţei de tutelă, să facă acte de înstrăinare, împărţeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, să renunţe la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi să încheie în mod valabil orice alte acte ce depăşesc dreptul de administrare, iar potrivit art. 145 cod civil instanţa de tutelă acordă tutorelui autorizarea numai dacă actul răspunde unei nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru minor, autorizarea urmând a se da pentru fiecare act în parte, stabilindu-se, când este cazul, condiţiile de încheiere a actului.

Art. 502 alin. (1) Cod civil prevede că „Drepturile şi îndatoririle părinţilor cu privire la bunurile copilului sunt aceleaşi cu cele ale tutorelui, dispoziţiile care reglementează tutela fiind aplicabile în mod corespunzător.”

Pentru ca instanța de tutelă să acorde tutorelui autorizarea în vederea încheierii în mod valabil, în numele și pentru persoana reprezentată, a oricarui act ce depașește simplul dreptul de administrare, trebuie să se probeze că actul ce se solicita a fi încheiat, în speță înstrăinarea unui bun imobil, răspunde unei nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru aceasta, în sensul impus de dispozitiile art. 145 alin. 1 din Codul civil. 

Faţă de concluziile anchetei sociale efectuate în cauză, înscrisurile doveditoare referitoare la cheltuielile efectuate cu persoana pusă sub interdicție, venitul persoanei puse sub interdicție de doar 1.524 lei, raportat și la dispoziţiile legale precizate, instanţa a apreciat că actele pe care reclamanta VM le solicită a fi autorizate sunt în interesul persoanei puse sub interdicție, nefiind posibilă micșorarea patrimoniului său prin actele ce urmează a fi realizate. Astfel, se reține că demersurile care urmează a fi efectuate vor duce la existența unui nou bun imobil în patrimoniul persoanei puse sub interdicție, bun care urmează a fi valorificat, iar sumele folosite pentru nevoile curente ale numitei DAC.

(Încheierea civila nr. 2076/2022, pronunțată de Judecătoria Turda în Dosar civil nr. 1431/328/2015/a3)

Petenta BE, prin tutore BI, a chemat în judecată pe pârâtul GT, solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce va pronunţa, să dispună instituirea curatelei în sarcina pârâtului și în favoarea reclamantei, prin numirea în calitate de curator special a pârâtului GT, în vederea îndeplinirii tuturor formalităților și încheierii în formă autentică a unui contract de întreținere între reclamanta BE și soțul său, numitul BI, în calitate de întretinuti și numiții BS și BA, ambii in calitate de întreținatori, obiectul material al contractului fiind imobilul situat în Turda, în schimbul întreţinerii, cât și pentru verificarea îndeplinirii tuturor obligaţiilor rezultate din încheierea acestui contract. 

În motivare s-a arătat că reclamanta a fost pusă sub interdicţie, fiind numit în calitate de tutore soţul acesteia, numitul BI. Reclamanta, împreuna cu soţul sau, BI doresc să încheie, în calitate de întreţinuţi, un contract de întreţinere cu fiul, respectiv nora lor, numiţii BS si BA, ambii in calitate de întreţinători. Din cauza bolii de care suferă, reclamanta nu poate să își apere în mod corespunzător interesele și nici nu poate să ia masurile necesare pentru a încheia contractul de întreţinere, contract ce nu mai suportă amânare întrucât reclamanta și soţul sau sunt persoane in vârsta si bolnave și sunt lipsiţi de o întreţinere

corespunzătoare. 

În speța, tutorelui BI îi este interzis să încheie pe seama reclamantei – persoana ocrotită – acte juridice cu rudele sale în linie dreaptă. Cum contractul de întreținere urmează a fi încheiat cu fiul, respectiv nora tutorelui și a reclamantei, împrejurare care rezultă din actele de stare civilă, tutorelui îi este interzis să încheie acest act în numele persoanei ocrotite, față de interdicția prevazută de art. 147 al. 1 Cod civil. Astfel, se justifică necesitatea numirii unui curator special în vederea încheierii acestui act, cât și în vederea urmăririi respectarii obligațiilor întreținătorilor față de persoana ocrotită.

În conformitate cu prevederile art. 178 lit. a din Codul civil “În afară de cazurile prevăzute de lege, instanţa de tutelă poate institui curatela dacă, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, o persoană, deşi capabilă, nu poate, personal, să îşi administreze bunurile sau să îşi apere interesele în condiţii corespunzătoare şi, din motive temeinice, nu îşi poate numi un reprezentant sau un administrator.”

În ce priveşte procedura de instituire a curatelei, instanţa a reţinut că textul art. 182 din Codul civil prevede că se poate institui curatela, la cererea celui care urmează a fi reprezentat, a soţului său, a rudelor sau a celor prevăzuţi la art. 111, dar aceasta nu se poate institui decât cu consimţământul celui reprezentat, în afară de cazurile în care consimţământul nu poate fi dat, numirea curatorului se face de instanţa de tutelă, cu acordul celui desemnat, printr-o încheiere care se comunică în scris curatorului şi se afişează la sediul instanţei de tutelă, precum şi la primăria de la domiciliul celui reprezentat.

Potrivit art. 171 cod civil “regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani se aplică și în cazul tutelei celui pus sub interdicţie judecătorească, în măsura în care legea nu dispune altfel.” Art. 150 al. 1 cod civil prevede că “ori de câte ori între tutore și minor se ivesc interese contrare, care nu sunt dintre cele ce trebuie sa ducă la înlocuirea tutorelui, instanţa de tutelă va numi un curator special” iar potrivit art. 147 al 1 cod civil “este interzisă, sub sancţiunea nulităţii relative, încheierea de acte juridice între tutore sau soţul, o ruda in linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, pe de o parte, și minor, pe de alta parte.”

Având în vedere textele de lege menţionate, analizând şi înscrisurile depuse la dosar de petentă, prin tutore, înscrisuri din care rezultă că intimata este încadrată în grad de handicap în formă gravă, cu valabilitate permanentă şi având nevoie de asistent personal, precum şi văzând consimţământul intimatului, dar şi al tutorelui petentei, dat în faţa instanţei de judecată, instanţa a apreciat că cererea formulată este întemeiată şi, în consecinţă a numit pârâtul în calitate de curator special al reclamantei în vederea îndeplinirii tuturor formalităţilor si încheierii in forma autentica a unui contract de întreţinere intre reclamanta si soţul sau, in calitate de întreţinuţi si numiţii BS si BA, ambii în calitate de întreţinători, obiectul material al contractului fiind imobilul situat in Turda, în schimbul întreţinerii, cât și pentru verificarea îndeplinirii tuturor obligaţiilor rezultate din încheierea acestui contract. 
(Sentința civilă nr. 2649/2015, pronunțată de Judecătoria Turda în dos. 5717/328/2015)

În speță, prin sentința civilă prin sentința civilă numărul 2272/2017 pronunțată la data de 29.11.2017 de Judecătoria Turda în dosarul numărul 2169/328/2016 a fost stabilită limita de proprietate dintre imobilele aflate în proprietatea părților, în speță fiind efectuat un raport de expertiză. 

În executarea sentinței menționate, a fost întocmit procesul – verbal din data de 20.06.2019, ca urmare a marcării limitei de hotar dintre proprietăți. Potrivit procesului – verbal, executorul judecătoresc a fost însoțit de expertul tehnic MD.

În temeiul art. 712 alin. 1 Cod de procedură civilă, reclamanta a formulat contestație la executare, solicitand anularea procesului verbal, motivat pe împrejurarea că persoana care a efectuat măsurătorile nu are calitatea de expert tehnic în specialitatea topografie. 

Faza executării silite reprezintă o etapă distinctă a procesului, care, potrivit art. 622 alin. 1 Cod procedură civilă, care începe odată cu sesizarea organului de executare, potrivit dispozițiilor prezentei cărți, dacă prin lege specială nu se prevede altfel, în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită. Acestei etape îi sunt aplicabile principiile și garanțiile care guvernează faza de judecată.

Art. 644 pct. 8 Cod de procedură civilă, enumeră și executorul judecătoresc printre participanții la executarea silită. Potrivit art. 330 Cod procedură civilă, când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanța consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști, va numi, la cererea părților ori din oficiu, unul sau 3 experți.

Astfel, în situațiile în care executarea obligației impune cunoștințe tehnice, de specialitate, în aducerea la îndeplinire, executorul judecătoresc poate recurge la cunoștințele unui expert, care să lămurească aspectele legate de conținutul, întinderea sau modul de punerea în executare a obligației pentru a cărei îndeplinire a fost demarată etapa executării silite.

În speță, punerea în executare a acestui titlu executoriu implică cunoștințe și aprecieri de ordin tehnic care necesită concursul unui specialist. În acest sens fiind și aprecierile executorului judecătoresc care, în cuprinsul procesului – verbal din data de 20.06.2019 a arătat că a fost însoțit de expert tehnic topograf MD. Potrivit listei de experți, acesta, are calitatea de expert construcții și nu expert topograf, nefiind menționată pe acestă din urmă listă.

Având în vedere dispozitivul sentinței civilă numărul 2272/2017, a cărei executare impune cunoștințe tehnice, de specialitate, precum și pentru a înlătura orice dubiu privind temeinicia executării silite, se impune ca în executarea titlului menționat, executorul judecătoresc să fie însoțit de un expert tehnic în specialitatea topografie. În acest sens, nu pot fi reținute susținerile intimatului, potrivit cărora obligația executorului judecătoresc de a fi însoțit de o persoană având cunoștințe de specialitate nu este prevăzută de nicio dispoziție legală, întrucât dreptul al un proces echitabil, prevăzut de art. 6 Cod procedură civilă, aplicabil și fazei de executare silită, impun executorului judecătoresc să dispună toate măsurile permise de lege pentru aducerea la îndeplinire a obligației menționate în titlul executoriu. De asemenea, din art. 175 Cod procedură civilă, reiese că nulitatea poate fi atât expresă, când este prevăzută de dispoziţiile legale, cât şi virtuală, când, chiar dacă nu este prevăzută în mod expres de lege, sancţiunea se impune a fi aplicată, fiind încălcată o condiţie de validitate a actul de proceudră.

Astfel, instanța a reținut acest motiv de nelegalitate învederat de contestatoare și a dispus anularea procesului verbal din data de 20.06.2019 întocmit de executorul judecătoresc.

(Sentința civilă nr. 3119/2019, pronunțată de Judecătoria Turda în dosar 6475/328/2019, definitivă prin neapelare)