All posts by Av. Oriana Cristea-Lubinschi

Contencios administrativ

Expropriere. Stabilirea prejudiciului cauzat reclamantului aferent suprafeței rămase în urma exproprierii in procent de 100% din valoarea terenului neexpropriat.

Prin sentinţa civilă nr. 234 din 02.04.2021 pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. 1432/117/2019, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul NE în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN reprezentat de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj şi în consecinţă: S-a anulat în parte, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, Hotărârea de stabilire a despăgubirilor, emisă de Comisia de verificare a dreptului de proprietate sau a altui drept real în temeiul căruia au fost formulate cereri de acordare a despăgubirilor pentru imobilele supuse exproprierii afectate de lucrarea de utilitate publică „Autostrada Sebeş – Turda”, din cadrul Consiliului local Mihai Viteazu, judeţul Cluj. S-au stabilit despăgubirile pentru terenul expropriat de la reclamant, în suprafaţă de 6627 m.p., la 34.460 euro. Pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a echivalentului în lei la data plăţii a sumei de mai sus, conform cursului BNR, având în vedere şi suma consemnată în favoarea reclamantului de 3.048,42 lei, cu dobânda legală penalizatoare, conform art. 3, alin. 2 şi alin. 3 din O.G. nr. 13/2011, calculată începând de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la plata efectivă. Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului cheltuieli de judecată parţiale, în sumă de 4750 lei. S-a respins cererea reclamantului de stabilire a despăgubirii pentru terenul rămas ca urmare a exproprierii. 

Prin apelul declarat de reclamant au fost aduse critici referitoare la soluţionarea cererii de acordare a despăgubirilor pentru terenul neexpropriat. Suprafaţa de teren expropriată prin decizia de expropriere a făcut parte din tarla 43, în suprafaţă de 7.800 mp, având categoria de folosinţă „arabil”, înscrisă în titlul de proprietate eliberat pe numele reclamantului, rămânând o suprafaţă de 1.173 mp neexpropriată. 

Potrivit art. 26 alin. 2 din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama „… și de daunele aduse proprietarului …”. Aşadar, concluzia neechivocă care se desprinde este aceea că la stabilirea despăgubirii trebuie să se țină seama și de prejudiciul cauzat proprietarului, respectiv, de daunele suferite de partea de imobil rămasă neexpropriată. 

În faţa primei instanţe, în vederea stabilirii despăgubirii, a fost întocmit un raport de evaluare de către o comisie de experţi, formată din domnii LR, PA şi BM. În privinţa prejudiciului adus terenului rămas în urma exproprierii experţii BM şi PA au apreciat că acesta este zero, întrucât parcela rămasă poate fi utilizată ca teren agricol, are acelaşi front ca înainte de expropriere, de 19,35 m, iar suprafaţa mai mică nu influenţează exploatarea normală – agricolă. Pe de altă parte, prin opinia separată, expertul LR a arătat că suprafaţa rămasă după expropriere, de 1.173 m.p. este mică şi improprie pentru dezvoltare industrială ori exploatare agricolă şi nu are acces la drum public, întrucât accesul la şosea este obturat de o conductă supraterană de gaze naturale. 

În faţa instanţei de apel, s-a dispus efectuarea unei completări de către aceeaşi comisie de experţi, ocazie cu care, în mod unanim, s-a admis că accesul pe latura vestică a terenului, existent la momentul exproprierii, astfel cum era înscris în titlul de proprietate şi procesul-verbal de punere în posesie, a fost preluat de expropriator, iar pentru suprafaţa de 1.173 mp rămasă în proprietatea reclamantului, ce are front de 19,35 ml la drumul judeţean, accesul este limitat de conducta de gaz supraterană, aflată la cca. 60 cm deasupra solului. În opinie majoritară, domnii experţi BM şi PA nu au făcut nicio evaluare cu privire la un eventul prejudiciu, în schimb au propus drept soluţii de remediere a accesului, devierea conductei de gaz sau înfiinţarea unei servituţi de trecere de către expropriator. Doar expertul LR şi-a menţinut opinia în sensul că prejudiciul cauzat reclamantului este de 100% din valoarea terenului neexpropriat, datorită lipsei accesului, şi suprafeţei mici, impropriu a fi folosită, inclusiv ca teren agricol. 

Drept urmare, având în vedere că întreaga comisie de experţi a constatat că terenul rămas neexpropriat în suprafaţă de 1.173 mp, a devenit inutilizabil prin lucrările demarate în vederea construirii autostrăzii, Curtea a apreciat că reclamantul este îndreptățit să primească despăgubiri şi pentru terenul rămas neexpropriat egal cu valoarea de circulaţie a terenului, astfel cum a fost stabilită de către expertul LR, şi anume de 5,2 euro/mp, la un curs euro de 4,4957 lei la data exproprierii. În consecință, despăgubirea cuvenită reclamantului, va fi de 27.423 lei pentru suprafaţa neexpropriată de 1.173 mp. 

(Sentinţa civilă nr. 234 din 02.04.2021 pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. 1432/117/2019, definitivă prin Decizia civilă nr. 116/A/2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj)

Contraventional

Plângere contravențională. Înlocuirea sancțiunii amenzii contravenționale cu sancțiunea avertismentului.

Din analizarea probațiunii, instanța a reținut că sunt îndeplinite cumulativ elementele constitutive ale faptei contravenționale reținute în sarcina petentei, respectiv cea prevăzută de art. 108 alin. 1 lit. d pct. 3 din O.U.G. nr. 195/2002 și a stabilit legalitatea și temenicia procesului verbal atacat. 

Cât privește individualizarea sancțiunii ce i-a fost aplicată petentei, instanța a reținut că potrivit art. 21 din O.G. nr. 2/2001, sancțiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ și trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, ținându-se seama de împrejurările în care a fost săvârșită fapta, de modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă precum și de circumstanțele personale ale contravenientului și de celelalte date înscrise în procesul-verbal contestat.

În cauza dedusă judecății, instanța a apreciat că nu a fost respectată regula proporționalității între faptele comise și sancțiunea aplicată, această proporționalitate fiind una dintre cerințele impuse prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia aplicării oricăror măsuri restrictive de drepturi (cauza Handyside împotriva Marii Britanii si Muller împotriva Elvetiei) și că, aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale, deși aceasta a fost stabilită la minimul legal, nu a fost corect individualizată.

Potrivit art. 7 alin. 3 din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, avertismentul se poate aplica și în cazul în care actul normativ de stabilire și sancționare a contravenției nu prevede această sancțiune. Astfel, deși 101 alin. 1 lit. d pct. 3 OUG 195/2002 prevede că fapta reținută în sarcina petentei se sancționează cu amendă de la 1305 la 2900 lei, agentul constatator avea posibilitatea ca, în baza art. 7 alin. 3 din OG nr. 2/2001, să îi aplice un avertisment.

Potrivit răspunsului comunicat de intimat, petenta se află la prima sancţiune pentru nerespectarea regulilor de circulaţie, astfel că aplicarea unui avertisment este suficientă în cazul de față pentru a-i atrage petentei atenția asupra necesității respectării limitelor legale de viteză. De asemenea, din înregistrarea video se poate observa că fapta a fost săvârșită în condiții de vizibilitate foarte bună, de trafic redus, în afara localității, pericolul social concret al contravenției fiind unul redus.

Pentru motivele expuse anterior, instanța a constatat că procesul-verbal atacat este legal și temeinic, dar sancțiunea aplicată nu respectă prevederile art. 21 alin. 3 din OG 2/2001, motiv pentru care în temeiul art. 34 alin 1 din OG 2/2001 a admis în parte plângerea contravențională, înlocuind sancțiunea amenzii contravenționale în cuantum de 1305 lei cu sancțiunea avertismentului, cu consecința exonerării petentei de obligația de plată a amenzii.

(Sentința civilă nr. 362/2022, pronunțată de Judecătoria Turda în dos. 6499/328/2021, definitivă prin neapelare)

Drept comercial

Contestație la executare. Contract de credit pentru investiții imobiliare. Prescripţia dreptului de a cere executarea silită. Data de la care curge termenul de prescripție de 3 ani, pervăzut de art. 706 alin. 1 C.pr.civ. Inaplicabilitatea termenului de prescripție de 10 ani, prevăzut de art. 706 alin. 1 teza finală pentru titlurile emise în materia acţiunilor reale imobiliare.

Prin contestaţia la executare formulată de contestatori în contradictoriu cu intimata EOS CREDIT

FUNDING DAC s-a solicitat anularea încheierii civile de încuviințare a executării silite şi anularea actelor de executare silită efectuate în dosarul execuţional nr. 1806/2019 al BEJ.

Prima instanţă a admis contestaţia la executare, reţinând că a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită.

Titlul executoriu este reprezentat de contractul de credit bancar pentru investiţii imobiliare încheiat la data de 30.05.2008 între BCR SA şi contestatori, modificat ulterior prin actul adiţional nr. 1 din 31.05.2008 şi actul adiţional din 23.09.2010. Împrumutaţii au luat un credit în valoare de 96.042,50 euro pentru achiziţionarea imobilului situat în Turda şi care a făcut obiectul contractului de ipotecă autentificat de BNP I.V.

Contractul de credit este supus reglementării Legii nr. 190/1999 care defineşte creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare ca fiind creditul acordat cu îndeplinirea cumulativa a următoarelor condiţii: l. este acordat în scopul efectuării de investiţii imobiliare cu destinaţie locativă sau cu alta destinaţie decât cea locativa ori în scopul rambursării unui credit ipotecar pentru investiţii imobiliare contractat anterior; 2. acordarea creditului este garantată cel puţin cu ipoteca asupra imobilului care face obiectul investiţiei imobiliare pentru finanţarea căreia se acorda creditul, respectiv cu ipoteca asupra imobilului obiect al investiţiei imobiliare pentru finanţarea căreia a fost anterior acordat un credit ipotecar pentru investiţii imobiliare, a cărui rambursare urmează a fi astfel finanțata(art. 2 lit. c).

Creditul a fost acordat în scopul efectuării de investiţii imobiliare cu destinaţie locativă, respectiv achiziţionării imobilului situat în Turda iar acordarea creditului a fost garantată cu ipoteca asupra acestui imobilului, astfel că executarea contractului se impune a se face în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 190/1999.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 190/1999, în cazul întârzierii la plata, creditorul ipotecar va trimite împrumutatului, la ultima adresa comunicata de acesta, o notificare prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire sau prin executor judecătoresc ori bancar, prevenindu-l asupra consecinţelor încălcării contractului de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare.

Art. 20 din Legea nr. 190/1999 prevede că, în cazul în care, în termen de 30 de zile de la data primirii notificării prevăzute la art. 19, împrumutatul nu executa obligaţiile asupra cărora a fost notificat, contractul de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare se considera reziliat de plin drept şi întreaga suma a creditului, cu dobânzile aferente la data operării rezilierii, devine exigibila.

Prin notificarea din data de 22.12.2013, BCR SA a adus la cunoştinţă împrumutaților că au o datorie restantă în cuantum de 2.943,09 euro, solicitându-se plata acesteia în termen de 5 zile lucrătoare de la primirea notificării, iar din extrasul de cont aflat la filele 207-331 din vol. II din dosarul judecătoriei rezultă că ultima plată a fost făcută la data de 16.08.2013, respectiv suma de 800 euro. Raportat la această stare de fapt, potrivit art. 20 din Legea nr. 190/1999, în termen de 30 de zile de la data primirii notificării, contractul de credit bancar pentru investiţii imobiliare a fost reziliat de plin drept, iar întreaga sumă a creditului şi dobânzile aferente a devenit exigibilă.

Faptul că BCR SA a declarat scadent anticipat creditul la data de 13.12.2016 este lipsit de relevanţă deoarece creditul a devenit scadent anticipat în temeiul legii, la expirarea termenului de 30 de zile de la primirea notificării din data de 22.12.2013.

Faţă de împrejurarea că declararea scadenţei anticipate a creditului a intervenit la data de 22.01.2014, ulterior intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, în conformitate cu prevederile art. 24 C.pr.civ., Tribunalul Specializat Cluj a constatat că dreptul de creanţă al cărei executare silită s-a solicitat este supus reglementărilor art. 706 C.pr.civ., după cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă.

Potrivit art. 706 alin. 1 C.pr.civ., dreptul de a cere executarea silită se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În prezentul litigiu, termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la momentul rezilierii de drept a contractului de credit de investiţii imobiliare, respectiv de la data de 22.01.2014, iar în condiţiile în care creditoarea nu a dovedit intervenirea unor cauze de întrerupere a cursului prescripţiei, termenul de prescripţie de 3 ani s-a împlinit la data de 22.01.2017, executarea demarată la data de 22.03.2019 fiind nelegală.

Apelanta a susţinut că termenul de prescripţie aplicabil în prezentul litigiu este cel de 10 ani prevăzut de art. 706 alin. 1 teza finală pentru titlurile emise în materia acţiunilor reale imobiliare. Apărarea este nefondată deoarece dreptul a cărui prescripţie se invocă este un drept personal de creanţă izvorât dintr-un contract de împrumut şi garantat cu o ipotecă convenţională, ambele titluri reprezentând titluri executorii în accepţiunea art. 120 din OUG nr. 99/2006. Titlurile puse în executare nu au fost emise în cadrul unei acţiuni reale imobiliare, respectiv nu sunt reprezentate de hotărâri judecătoreşti pronunţate în soluţionarea unui litigiu având ca obiect apărarea unui drept real imobiliar principal sau accesoriu, aceasta fiind ipoteza avută în vedere de legiuitor.

În ceea ce priveşte interpretarea propusă de către apelantă prin raportare la dispoziţiile Noului Cod Civil, respectiv art. 2.504 care reglementează prescripţia dreptului la acţiunea ipotecară, aceasta nu poate fi validată deoarece raportul juridic dedus judecăţii nu este supus acestei reglementări. Contractul de ipotecă a fost încheiat sub imperiul Vechiului Cod Civil, astfel încât conţinutul dreptului este cel conferit de legea în vigoare la momentul naşterii raportului juridic. Conform art. 6 alin. 5 din Noul Cod civil, dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa in vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. Drept urmare, efectele contractului de ipotecă încheiat la data de 13.06.2008 sunt guvernate de dreptul material aflat în vigoare la acea dată care, prin art. 1800 alin. 1 pct. 1 C.civ. stabilea că ipotecile se sting prin stingerea obligaţiei principale.

Astfel, în concepţia Vechiului Cod civil stingerea ipotecilor se realiza pe cale accesorie, prin stingerea obligaţiei de plată a creanţei principale. Cum realizarea dreptului de creanţă al creditoarei cesionare EOS CREDIT FUNDING DAC s-a prescris, valorificarea dreptului de ipotecă nu poate fi realizată conform dreptului material incident în cauză, acţiunea ipotecară întemeiată pe dispoziţiile art. 2.504 din Noul Cod civil fiind inadmisibilă.

De asemenea, nici decizia nr. 60/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu poate fi avută în vedere la soluţionarea litigiului. Prin această decizie au fost interpretate dispoziţiile art. 2.431 din Noul Cod civil raportat la art. 632 din Noul Cod de procedură civilă în sensul că este posibilă executarea silită a unei creanţe garantate printr-un contract de ipotecă valabil încheiat, ce constituie titlu executoriu, chiar dacă dreptul de creanţă însuşi nu este constatat printr-un înscris care să constituie, potrivit dispoziţiilor legale, titlu executoriu. Însă dispoziţiile Noului Cod civil nu sunt incidente în cauză deoarece, după cum s-a reţinut, raportul juridic este guvernat de legea în vigoare la momentul naşterii acestuia, iar dispoziţiile vechiului Cod civil nu cuprindeau o reglementare care să permită interpretarea oferită de Înalta Curte.

Faţă de considerentele reţinute anterior, în conformitate cu art. 480 alin. 1 coroborat cu art. 720 alin. 1 şi art. 706 alin. 1 C.pr.civ., tribunalul a reţinut că prima instanţă a soluţionat în mod legal şi temeinic excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită şi a anulat toate actele de executare silită întocmite în dosarul de executare silită al BEJ, astfel că a respins, ca neîntemeiat apelul declarat de apelanta EOS CREDIT FUNDING DAC împotriva sentinţei civile nr. 710/14.05.2020 pronunţate de Judecătoria Turda în dosarul nr. 4816/328/2019 pe care a menţinut-o în întregime, cu obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecata ocazionate.

(Sentinţa civila nr. 710/14.05.2020 pronunţate de Judecătoria Turda în dosarul nr. 4816/328/2019, definitivă prin respingerea apelului, prin Decizia nr.  1295/A/2021, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj)

Dreptul familiei

Ordonanță președințială pentru stabilire program de vizitare minor

Reclamantul și pârâta sunt părinții minorei. Astfel cum rezultă din cererile și apărările părților, precum și din răspunsurile la interogatoriile luate acestora, în prezent minora locuiește împreună cu pârâta iar pârâta refuză să îi permită reclamantului să se întâlnească cu minora sau să o ia la domiciliul său începând din vara anului 2021.

În drept, potrivit art. 496 alin. 2 și 3 C. civ., dacă părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor stabili, de comun acord, locuința copilului. În caz de neînțelegere între părinți, instanța de tutelă hotărăște, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială și ascultându-i pe părinți și pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani. Dispozițiile art. 264 rămân aplicabile. Conform art. 496 alin. 5 C. civ., părintele la care copilul nu locuiește în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuința acestuia. Instanța de tutelă poate limita exercițiul acestui drept, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.

Conform art. 997 alin. 1 C. proc. civ., Instanța de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparența de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări, iar conform alin. 5 al aceluiaşi articol, pe cale de ordonanță președințială nu pot fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond și nici măsuri a căror executare nu ar mai face posibilă restabilirea situației de fapt.

Potrivit art. 2 alin. 1-4 din Legea nr. 272/2004, principiul interesului superior al copilului, care presupune dreptul copilului la o dezvoltare fizică și morală normală, la echilibru socioafectiv și la viața de familie, va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, atât în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, cât și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești.

Potrivit art. 2 alin. 6 din Legea nr. 272/2004, În determinarea interesului superior al copilului se au în vedere cel puțin următoarele:

a) nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educație și sănătate, de securitate și stabilitate și apartenență la o familie;

b) opinia copilului, în funcție de vârsta și gradul de maturitate;

c) istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situațiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violență asupra copilului, precum și potențialele situații de risc care pot interveni în viitor;

d) capacitatea părinților sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creșterea și îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia;

e) menținerea relațiilor personale cu persoanele față de care copilul a dezvoltat relații de atașament.

Totodată, conform art. 17 alin. 1 și 3 din Legea nr. 272/2004, Copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament. Părinții sau un alt reprezentant legal al copilului nu pot împiedica relațiile personale ale acestuia cu bunicii, frații și surorile ori cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie decât în cazurile în care instanța decide în acest sens, apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului., iar conform alin. 4 al aceluiași articol, în caz de neînțelegere între părinți cu privire la modalitățile de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu copilul, instanța va stabili un program în funcție de

vârsta copilului, de nevoile de îngrijire și educare ale acestuia, de intensitatea legăturii afective dintre copil și părintele la care nu locuiește, de comportamentul acestuia din urmă, precum și de alte aspecte relevante în fiecare caz în parte.

În ceea ce privește solicitarea reclamantului privind stabilirea unui program de vizitare a minorei, instanța a apreciat că prima dintre condițiile specifice de admisibilitate a procedurii ordonanței președințiale prevăzute de art. 997 C. proc. civ., respectiv aparența dreptului în favoarea reclamantului este îndeplinită, având în vedere că acesta este tatăl minorei, având astfel dreptul de a păstra legăturile personale cu aceasta, precum și răspunderea pentru creșterea și asigurarea dezvoltării minorului, conform art. 5 alin. 2 din Legea nr. 272/2004.

Totodată, se reține că în cauză că și condiția urgenței prevăzută de art. 997 C. proc. civ. este îndeplinită, fiind justificată intervenția urgentă a instanței pe calea procedurii speciale a ordonanței președințiale, pentru respectarea interesului superior al minorei și pentru a se asigura ca relațiile de familie dintre reclamant și minoră să nu fie afectate, în condițiile în care din probele administrate în cauză rezultă pârâta refuză să îi permită reclamantului să se întâlnească cu minora. De asemenea, instanța a constatat că și condițiile vremelniciei măsurii ce se solicită să fie dispusă, precum și cea a neprejudecării fondului sunt respectate, fiind solicitată stabilirea unui program de vizitare până la soluționarea definitivă a dosarului nr. 7103/328/2021 aflat pe rolul Judecătoriei Turda, măsura urmând să înceteze la soluționarea pe fond a litigiului dintre părți privind stabilirea domiciliului minorei și exercitarea drepturilor părintești.

Față de cele arătate, cererea reclamantului privind stabilirea în favoarea acestuia a unui program în vederea exercitării dreptului de a avea legături personale cu minora îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 997 C. proc. civ, aceasta putând fi soluționată pe calea procedurii speciale a ordonanței președințiale.

Cu privire la fondul cererii formulate de reclamant, instanța a reținut că între părți nu există un acord cu privire la modalitatea de exercitarea a dreptului reclamantului de a avea legături personale cu minora, pârâta solicitând admiterea în parte a acțiunii formulate de reclamant și stabilirea unui program de vizitare în prezența sa, iar în perioada în care se află la locul de muncă, prin intermediul telefonului. În motivarea poziției sale procesuale, precum și în justificarea refuzului de a-i permite reclamantului să ia legătura cu minora, pârâta a invocat că acesta reprezintă un pericol pentru minoră, datorită consumului

excesiv al băuturilor alcoolice și de alte substanțe psihoactive.

Cu toate acestea, analizând materialul probator administrat în cauză, instanța a apreciat că nu s-a dovedit că reclamantul ar fi consumator de substanțe interzise și nu s-a probat nici existența unui consum de alcool din cauza căreia reclamantul ar reprezenta un pericol pentru dezvoltarea corespunzătoare a minorei. Deși martora M., mama pârâtei, a declarat că reclamantul venea la locuința

pârâtei din comuna Mihai Viteazu în stare de ebrietate odată pe lună, cu sticla de bere în mână, iar acesta consumă alcool în prezența minorei, având un comportament agresiv, iar martora P., mătușa pârâtei, a arătat că reclamantul mergea să își viziteze fiica cu berea în mână, din declarațiile tuturor martorilor audiați în cauză rezultă că nu au existat probleme atunci când minora a petrecut timpul la reclamant și părinții acestuia, iar martorul B., tatăl reclamantului, a arătat că acesta nu consumă niciodată alcool de față cu minora și nu consumă substanțe psihoactive.

Totodată, din raportul de anchetă socială efectuată la domiciliul reclamantului rezultă că există o relație afectivă puternică între reclamant, părinții acestuia și minoră, iar aceștia acordă o atenție sporită asupra nevoilor specifice vârstei minorei. Aceste aspecte sunt confirmate și de planșele fotografice depuse la dosarul cauzei de către reclamant, precum și de declarațiile martorei V., vecina părinților reclamantului.

De asemenea, instanța a reținut că din toate probele administrate în cauză rezultă minora Daria-Alexandra a petrecut perioade considerabile de timp împreună cu reclamantul și cu bunicii paterni la domiciliul comun al acestora din municipiul Turda până când neînțelegerile dintre părți s-au agravat în luna august 2021, fiind lăsată de către pârâtă în grija acestora și pe perioade de 1-2 săptămâni. Se mai reține că nu s-a invocat și nu s-a dovedit de către pârâtă intervenția unei schimbări în împrejurări și în comportamentul pârâtului de natură să justifice ruperea bruscă și totală a relațiilor dintre minoră și familia acesteia pe linie paternă. Conform declarațiilor martorei M., aceasta, împreună cu mama minorei au decis să nu îi mai permită reclamantului să o ia pe minoră la domiciliul său din cauza temerii că reclamantul dorește să o îndepărteze de minoră de mama și bunica acesteia, pretinzându-i minorei să îi spune amantei sale mamă, aspect ce ar rezulta din cele povestite martorei de către minora în vârstă de 5 ani.

Astfel, din analiza sumară a raporturilor dintre părți, specifică procedurii speciale a ordonanței președințiale, instanța apreciază că în cauză nu s-a dovedit că reclamantul ar reprezenta un pericol iminent pentru minoră sau că ar avea un comportament abuziv față de aceasta care să necesite îndepărtarea de urgență a acestuia din viața copilului. Principiul interesului superior al copilului trebuie înțeles în sensul încurajării acestuia să dezvolte relații de atașament cu membrii familiei sale, al facilitării comunicării între părinți și copii, sau între cei doi părinți în interesul binelui copiilor, iar măsura limitării contactelor părinților cu copiii pe calea ordonanței președințiale trebuie să fie luată doar în cazuri de excepție, când abuzul asupra acestora este evident și neîndoielnic.

Deși din declarațiile martorelor P. și M., din mesajele purtate între părți și din interogatoriul luat părților rezultă existența unei situații extrem de tensionate dintre tatăl minorei și mama și bunica acesteia, precum și comportamentul neadecvat al reclamantului față de acestea, nu rezultă că prezența tatălui este nocivă pentru minoră, iar din concluziile raportului de anchetă socială efectuată la domiciliul reclamantului rezultă că este în interesul superior al minorei stabilirea unui program de vizitare pentru reclamant pentru dezvoltarea armonioasă a minorei din punct de vedere emoțional și psihosocial.

În acest context, se reține că împrejurarea că reclamantul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe la sfârșitul anului 2018 nu poate fi decisivă în cadrul soluționării cererii de ordonanță președințială în condițiile în care neînțelegerile dintre părți privind menținerea legăturilor personale de către reclamant cu minora au debutat în vara anului 2021.

Față de cele arătate, instanța constată că modalitatea de exercitarea a dreptului de avea legături personale cu minora propusă de pârâtă, respectiv doar în prezența acesteia sau prin telefon, nu corespunde cu interesul superior al copilului, având în vedere vârsta acestuia, tensiunile dintre părți, precum și relațiile stabilite între minoră și familia pe linia paternă în trecut. Chiar în ipoteza separării părinților, copiii au dreptul de a păstra legături cu părintele de care sunt separați, iar relația copiilor cu părinții trebuie dezvoltată.

Având în vedere cele arătate mai sus, instanța apreciază că programul de exercitarea a dreptului de a avea legături personale cu minora solicitată de reclamant prin cererea de ordonanță președințială cu privire la petrecerea de către minoră a două sfârșituri de săptămână pe lună la domiciliul reclamantului și petrecerea de către minoră a sărbătorilor și vacanțelor școlare în mod alternativ la locuințele părinților concordă cu interesul superior al minorei și este aptă să asigure menținerea și dezvoltarea relațiilor personale cu persoanele față de care copilul a dezvoltat relații de atașament, inclusiv cu bunicii paterni și de prietenii minorei care locuiesc în municipiul Turda, până la soluționarea definitivă a litigiului dintre părți privind stabilirea locuinței minorei și exercitarea autorității părintești.

Pentru toate aceste considerente, instanța a admis cererea de ordonanță președințială formulată de reclamant. 

(Ordonanța președințială nr. 2780/2021, pronunțată de Judecătoria Turda în dos. 7104/328/2021, definitivă prin neapelare)

Dreptul familiei

Pensie de întreținere minor. Aprecierea nevoilor minorului. Neacordarea procentului maxim.

Art. 529 al. 2 c.civ prevede ca întreținerea se stabilește, în cazul din speță, până la ⅙-a parte din venitul net al pârâtului, pentru minorul L. Procentul de ⅙-a parte este unul maximal, la stabilirea lui în concret instanța fiind obligată sa aiba în vedere atăt nevoia minorului cât și mijloacele părintelui obligat la întreținere, potrivit art. 529 al. 1 c.civ. 

Cu privire la nevoia minorului, având în vedere vârsta acestuia și împrejurarea că trăiește în Romania, unde costurile traiului obișnuit sunt mai reduse, nu se justifică aplicarea procentului maximal de ⅙-a parte din venitul net al pârâtului.

Instanța a constatat că pârâtul obține un venit net de 2542,50 euro/lună și a obligat pârâtul la plata în favoarea minorului a unei pensii de întreținere lunare în cuantum de 200 euro, echivalent în lei la data plății, de la data introducerii acțiunii și până la majorat sau noi dispoziții, apreciind ca aceasta suma este în măsura să satisfaca nevoile minorului.

(Sentința civilă nr. 974/2021, pronunțată de Judecatoria Luduș, în dos. 2030/251/2020)

Drept comercial

Contestație la executare. Contract de credit cesionat. Momentul de la care curge termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită.

Prin Contractul de credit din data de 21.02.2006, Banca Comercială Română S.A. a acordat contestatorului un card de credit sub forma unei linii de credit în valoare de 3.000 lei pentru o perioadă de cinci ani. Creanţa rezultată din acest contract de credit a fost cesionată în anul 2007 intimatelor în cauză.

La data de 24.04.2020 a fost înregistrată la B.E.J., cererea formulată de intimatele în cauză, prin care acestea au solicitat executarea silită a creanţei în cuantum de 6.463,92 lei, reprezentând credit neachitat, dobândă, comisioane aferente şi dobândă legală, în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit mai sus menţionat.

Potrivit art. 712 alin. 1 Cod procedură civilă, împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. De asemenea, se poate face contestaţie la executare şi în cazul în care executorul judecătoresc refuză să efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act de executare silită în condiţiile legii.

Cu privire la prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, invocată de către contestator, potrivit art. 405 din vechiul Cod de procedură civilă, aplicabil în speţă prin raportare la momentul începerii prescripţiei, dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. De asemenea, alin. 2 prevede că termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a obţine executarea silită.

Pe de altă parte, conform art. 405 ind. 2 alin. 1 lit. d) din Codul procedură civilă anterior, coroborat cu art. 16 din Decretul nr. 167/1958, cursul prescripţiei se întrerupe printrun act începător de executare. Astfel, după întreruperea termenului de prescripţie, începe să curgă un nou termen de prescripţie, de asemenea de 3 ani.

Sub acest aspect, din înscrisul aflat la dosar rezultă că întreg creditul a fost declarat scadent anticipat în data de 9.10.2006. Astfel, din momentul declarării scadenţei anticipate a creditului a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a întregului credit restant.

Ori, în speţă cererea de executare silită a fost înregistrată pe rolul biroului executorului judecătoresc la data de 24.04.2020, aşadar, cum mult după împlinirea termenul de prescripţie a executării silite de trei ani, prevăzut de art. 706 alin.(1) din noul Cod de procedură civilă. Ca atare, instanţa a constatat că executarea silită a fost declanşată împotriva contestatorului în baza unui înscris care şi-a pierdut anterior începerii procedurii puterea executorie şi, ca atare, nu mai putea sta la baza desfăşurării actelor de executare, conform art. 632 alin. 1 din actualul Cod procedură civilă.

Pentru aceste considerente, instanţa a admis cererea contestatoarei şi a anulat încheierea de încuviinţare a executării silite şi toate actele de executare silită, dispunând totodată, în temeiul art. 723 Cod procedură civilă, întoarcerea executării silite. 

(Sentința civilă nr. 636/2021, pronunțată de Judecătoria Turda în dos. 3012/328/2020, definitivă prin neapelare)

Drept civil

Vânzare uscătorie. Reglementări legale.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Turda, sub numărul de dosar 6791/328/2009, reclamanții au solicitat să se dispună crearea unui imobil nou, cu destinația ”uscătorie”, asupra căruia să se dispună întabularea dreptului de proprietate al reclamanților și pârâților, proprietari asupra apartamentelor din blocul 19 situat în mun. Câmpia Turzii și să se pronunțe o hotărâre, care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare cu privire la acest imobil, în favoarea reclamantilor. Pe parcursul procesului, reclamanții și-au precizat acțiunea în sensul renunțării la petitul de validare antecontract și solicitării de a se dispune sistarea stării de indiviziune asupra imobilului nou-creat, cu destinația anterioară de ”uscătorie”, prin atribuirea acestuia în favoarea reclamanților.

Instanța a reținut, conform raportului de expertiză, că imobilul în cauză nu este inclus în părțile comune indivize ale blocului nr. 19 și că a avut destinația de ”uscătorie” iar actualmente are destinația de ”bucătărie”, fiind exploatat ca atare exclusiv de către reclamanți, fiind alipit apartamentului lor. Imobilul a fost individualizat de către expert cu nr. top. provizoriu propriu.

Potrivit art. 40 din Legea nr. 50/1991, spațiul în cauză este proprietate comună pe cote-părți a proprietarilor apartamentelor din bloc și, în ipoteza în care avea destinația de ”uscătorie” și profita tuturor coproprietarilor, făcea obiectul coproprietății comune pe cote-părți. 

Prin definiție, obiectul coproprietății forțate îl constituie bunuri care fie prin natura, fie prin destinația lor, sunt destinate folosinței mai multor proprietari. În cauză, spațiul în discuție nu este prin natura sa apt a fi folosit de către toți proprietarii apartamentelor din bloc împreunăș în realitate, destinația inițială – cea de ”uscătorie”- este cea care justifică coproprietatea forțată. Or această destinație nu mai există în prezent, spațiul în cauză având destinația de ”bucătărie” alipită apartamentului aflat în proprietatea reclamanților.

Astfel fiind, instanța a apreciat că fiecare coproprietar este liber a-și înstrăina cota sa de proprietate din spațiul în cauză, separat de înstrăinarea apartamentului deținut. Spațiul în cauză poate face și obiectul sistării stării de coproprietate deoarece abolita destinația inițială, suntem în prezența unei coproprietăți obișnuite.

Între reclamanți și o parte dintre pârâți s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu privire la acest imobil, aceștia primind de la reclamanți suma aferentă cotei lor de proprietate. O singură pârâtă nu și-a dat acordul înstrăinării cotei ei de proprietate, însă văzând că potrivit art. 728 cod civil nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune și că doar cota de 6,93/100-a parte din întreg spațiul în cauză nu revine reclamanților, vazând și criteriile instituite de art. 673 ind. 9 c.p.c., instanța a admis petitul de sistare a stării de indiviziune atribuind întreg spațiul în cauză pe seama reclamanților, cu obligarea lor la plata sultei în favoarea pârâtei, potrivit valorii stabilite prin raportul de expertiză.

Pentru aceste motive, având în vedere și dispozițiile art. 10 ind. 1 din Legea nr. 114/1996, instanța a admis acțiunea precizată.

(Sentința civilă nr. 716/2013, pronunțată de Judecătoria Turda în dosar 6791/328/2009, definitivă prin neapelare)

Notă: Reglementările legale incidente au suferit modificări astfel:

Începand cu data de 1.10.2011, data intrării în vigoare a noului cod civil, sunt incidente dispozițiile art. 650 cod civil, care prevăd că atribuirea în folosinţă exclusivă a părţilor comune se poate face prin decizie adoptată de adunarea generală a asociației de proprietari, cu o majoritate de două treimi din numărul coproprietarilor şi al cotelor-părţi. Potrivit art. 658 cod civil încetarea destinaţiei de folosinţă comună pentru părţile comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente, înstrăinarea sau ipotecarea se poate hotărî motivat cu o majoritate de două treimi din numărul coproprietarilor iar coproprietarii care nu au votat ori, după caz, s-au opus la înstrăinare sau ipotecare au dreptul la o despăgubire justă stabilită pe cale convenţională ori, în caz de neînţelegere, pe cale judecătorească.

Începând cu data de 28.09.2018, data intrării în vigoare a Legii nr. 196/2018, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari  şi administrarea condominiilor, sunt incidente dispozițiile art. 43, care prevăd că atribuirea în folosinţă exclusivă se adoptă cu acordul tuturor proprietarilor din condominiu şi ai cotelor-părţi indivize. Potrivit art. 44 încetarea destinaţiei de folosinţă comună pentru părţile comune din condominii, înstrăinarea sau ipotecarea se poate hotărî motivat cu acordul scris al tuturor proprietarilor din condominiu.

Redactare și reprezentare

Radierea urmare dizolvării şi lichidării simultane a SRL potrivit art. 235 din Legea nr. 31/1990, fără numire lichidator. Procedura, etape și acte necesare.

Definiții:

Dizolvare este momentul în care societatea înceteaza activitatea comercială și face trecerea spre lichidare. 

Lichidarea este faza în care activul societății (ex. bunurile, banii) ramas după achitarea creditorilor se repartizează către asociați. 

Radierea reprezintă încetarea existentei societății ca persoana juridică, însemnând ștergerea ei din Registrul Comerțului.

Condițiile în care se poate uza de procedura lichidării voluntare fără lichidator:

– toți asociații să fie de acord cu modul de împărțire a bunurilor rămase după plata tuturor datoriilor;

– să nu existe datorii către ANAF sau alți creditori, care au dreptul de a face opozitie; și în ipoteza în care există datorii se poate utiliza aceasta procedură cu condiția să existe acordul creditorilor privind lichidarea. 

Procedura lichidarii voluntare presupune parcurgerea a două etape:

ETAPA 1: Dizolvarea și lichidarea voluntară, necesită întocmirea urmatoarelor documente:

– Cerere de inregistrare a mentiunii – tipizat ORC;

– Hotărârea AGA sau decizia asociatului unic luată cu cvorumul şi majoritatea prevăzută de lege pentru modificarea actului constitutiv, atunci când aceştia sunt de acord cu privire la repartizarea şi lichidarea patrimoniului societăţii şi când asigură stingerea pasivului sau regularizarea lui în acord cu creditorii;

– Dovada acordului creditorilor privind stingerea pasivului sau regularizarea lui (dacă este cazul);

– Dovada achitarii taxelor.

Hotărârea AGA/Decizia asociatului unic se publica in Monitorul Oficial. Termenul pană la care creditorii pot face opoziție este de 30 de zile de la data publicării. 

ETAPA 2. Radierea, necesită întocmirea urmatoarelor documente:

– Cerere de radiere – tipizat ORC;

– Certificatul de înregistrare și certificatele constatatoare de autorizare (sau anunțul la ziar privind pierderea lor);

– Bilantul de lichidare, întocmit de un expert contabil care în această procedură ține locul lichidatorului, în care se va preciza modalitatea de stingere a pasivului cu activul, bunurile rezultate in urma acestei operațiuni și cuantumul impozitului pe venitul din lichidarea persoanei juridice;

– Hotărârea de repartizare a activului rămas în urma lichidării între asociaţii; în prealabil, este necesar să fie inventariate toate bunurile societății iar asociații să convină asupra modalității de repartizare a lor;

– Certificat de la AFP din care rezultă că societatea nu are datorii la bugetul de stat și la contribuțiile sociale;

– Dovada achitarii taxelor.

Cum va putem ajuta:

Avem experiență în gestionarea relației complexe dintre asociați, contabil și eventualii creditori, pe parcursul desfășurării procedurii.

Putem verifica bilanțul contabil și vă putem întocmi și certifica actele necesare (Hotărârea AGA sau Đecizia asociatului unic, Acordul creditorilor privind stingerea pasivului sau regularizarea lui, Hotarârea și Procesul verbal de inventariere, Hotărârea de repartizare a activului rămas în urma lichidării între asociaţii).

Vă putem reprezenta în fața Oficiului Registrului Comerțului pentru depunerea și ridicarea actelor.

Onorariul avocațial este fix și nu depinde de valoarea activelor societății.

Dreptul muncii și asigurări sociale

Reconstituire vechime. Constatarea pe cale judiciară a încadrării muncii prestate în grupa a II-a de muncă. Obligarea angajatorului la emiterea unei adeverințe în acest sens.

Potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. 5 din Codul Muncii, la solicitarea salariatului sau a fostului salariat, angajatorul este obligat să elibereze un document care să ateste activitatea desfășurată de acesta, durata activității, salariul, vechimea în muncă, în meserie și în specialitate iar potrivit art. 126 din Normele de aplicare a Legii nr. 263/2010 (aprobate prin HG nr. 257/2011), adeverinţele prin care se atestă faptul că în anumite perioade, anterioare datei de 1 aprilie 2001, persoanele şi-au desfăşurat activitatea în locuri de muncă încadrate în grupele I şi/sau a II-a de muncă se întocmesc potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 14.

Aceste prevederi legale se coroborează cu prev. art. 40 alin. 2 lit. h) din Codul muncii, potrivit cărora angajatorul are ca obligație principală, eliberarea, la cerere, a documentelor care atestă calitatea de salariat a solicitantului.

Reclamantul a fost angajat al unităţii pârâte S.C. TERMOROM S.A. în perioada 01.01.1990- 01.09.1997 , în funcția de electrician. In carnetul de muncă, între pozițiile 16 și 17, este menționat că în perioada 1978 -31.12.1989 reclamantul a fost încadrat în grupa a II-a de muncă în funcția de electrician în cadrul CUG SA .

Potrivit Ordinului nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de munca, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de munca în vederea pensionării, beneficiază de încadrarea în grupele I şi II de munca, fără limitarea numărului, personalul care este în activitate: muncitori, ingineri, subingineri, maiştri, tehnicieni, personal de întreţinere şi reparaţii, controlori tehnici de calitate, precum şi alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de munca şi activităţile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2.

Existenta condiţiilor deosebite la locurile de munca cu noxe trebuie sa rezulte din determinările de noxe, efectuate de către organele Ministerului Sănătăţii sau de laboratoarele de specialitate proprii ale unităţilor. Aceste determinări trebuie confirmate de către inspectorii de stat teritoriali pentru protecţia muncii care, la data efectuării analizei, constata ca s-au aplicat toate măsurile posibile de normalizare a condiţiilor şi ca toate instalaţiile de protecţie a muncii funcţionau normal.

Conform art.1 din Ordinul nr. 50/1990, în grupa I de muncă se încadrează locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale cuprinse în anexa nr.1, iar potrivit art. 2, în grupa a II-a de muncă se încadrează locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale cuprinse în anexa nr. 2.

Totodată, art. 6 din acelaşi act normativ prevede că nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I şi II de muncă se face de către conducerea unităţilor împreună cu sindicatele libere din unităţi, ţinându-se seama de condiţiile de muncă concrete în care îşi desfăşoară activitatea persoanele respective (nivelul noxelor existente, condiţii nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă etc.).

Astfel, atribuţia nominalizării persoanelor care se încadrează în grupele I şi II de muncă revine conducerii societăţii angajatoare, împreună cu sindicatele libere din cadrul unităţii, parteneri sociali care sunt în măsură să cunoască cel mai bine condiţiile de muncă concrete în care salariaţii din unitate şi-au desfăşurat activitatea într-o anumită perioadă.

Prin decizia nr. 9/16.05.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei în soluţionarea unui recurs în interesul legii s-a statuat, cu caracter obligatoriu, conform art. 517 alin. 4 C.pr.Civ., că „în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor pct. 6-8 şi 12 din Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990, instanţele de judecată au posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării acestui act normativ, a încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969-1 aprilie 2001, după caz, în grupele I sau II de muncă”.

În speţă, din probele administrate în cauză, respectiv înscrisurile depuse, depoziţia martorului rezultă că reclamantul şi-a desfăşurat activitatea în condiţii care justificau încadrarea în grupa a II-a de muncă și pentru perioada 1990-1997.

Martorul a arătat că a fost coleg cu reclamantul, având aceeași funcție și același loc de muncă, iar condițiile de muncă au fost grele, fiind expuși la noxe cum ar fi fumul de la aparatele de sudură, radiații, lucru la înălțime, într-un mediu lipsit de căldură corespunzătoare în timpul iernii. Colegul reclamantului a ocupat tot funcția de electrician, fiind încadrat în grupa a II-a de muncă, în urma unei hotărâri a instanței, reclamantul fiind tocmai în aceeași situaţie. A precizat că toata activitatea prestată de reclamant s-a desfăsurat in hala de producţie.

Potrivit raportului de expertiză depus de reclamant, ce are valoarea unui înscris în prezentul dosar, activitatea angajatorului a suferit numeroase restructurări si reorganizări prin infiintarea mai multor societăţi comerciale care s-au constituit după desfintarea SC CUG SA, astfel; TERMOROM, FORTPRES, UNIMET, TEHNOMAG, FORTUR, ERS, ş.a.

Cât priveşte SC TERMOROM SA, aceasta a avut un parcurs economic diferit in sensul ca activitatea a continuat pana in anul 1997, respectiv o anumita parte dintre salariaţi au desfăşurat activitate pana in anul 2002. Sunt expuse detaliat condiţiile concrete de la locurile de muncă în care se presta activitate în cadrul pârâtei, menţionându-se microclimatul necorespunzător şi noxele prezente în timpul desfăşurării activităţilor specifice construcţii de maşini si prelucrărea metalelor, determinate de:

– suprasolicitări fizice prin necesitatea manipulării materialelor si pieselor metalice grele si voluminopase;

– suprasolicitări fizice prin poziţii de lucru vicioase, predominant ortostatice;

– expunerea la noxe profesionale cu zgomot specific proceselor tehnologice de cazangerie;

– expunerea la pulberi metalice rezultate din prelucrarea metalelor;

– expunere la microclimat nefavorabil specific halelor industriale de mari dimensiuni cu temperaturi extreme, curenţi de aer, ventilaţie si iluminat insuficiente;

– riscuri specifice proceselor industriale si in special cele din domeniul cazangeriei, tratamente termice, turnatorie, etc.

Raportat la probatoriul administrat – înscrisuri și proba testimonială – instanta a reținut că activitatea reclamantului în perioada 01.07.1990-01.09.1997, se circumscrie condiţiilor de muncă grele, nocive, periculoase, în cauză făcându-se dovada prestării activităţii în condiţii restrictive şi mediu afectat de noxe, atât sub aspectul locului de muncă cât şi al timpului efectiv de muncă, fiind privat de beneficiul încadrării în grupa de muncă corespunzătoare. 

Pentru aceste motive, instanța a constatat că activitatea desfăşurată de reclamant în cadrul pârâtei în perioada 01.01.1990-01.09.1997 se încadrează în grupa a II-a de muncă, în procent de 100% şi a obligat pârâta să elibereze pe numele reclamantului o adeverinţă în acest sens.

(Sentința civilă nr. 2588/2021, pronunțată de Tribunalul Cluj în dos. 2088/117/2021, definitivă prin neapelare)

Fond funciar

Reconstituire drept de proprietate pentru o suprafață mai mare decât cea menționată în actul de dobândire anterior cooperativizării. Nulitate.

În fapt, la data de 17 octombrie 1963, între HA, în calitate de vânzătoare şi antecesorii pârâţilor G, în calitate de cumpărători, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect terenul în suprafaţă de 809 mp, înscris în Cartea funciară nr. 665 Mihai Viteazu de Sus. 

La data de 25 iulie 1992, pe numele defunctului G s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de teren de 1199 mp, situate în intravilanul comunei Mihai Viteazu, sat Mihai Viteazu. 

Prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanţii solicită să se constate nulitatea absolută parţială a Titlului de proprietate emis pe seama defunctului G, în privinţa diferenţei dintre suprafaţa de 809 mp, înstrăinată pe seama acestuia de către vânzătoarea HA, şi cea de 1199 mp reconstituită în favoarea defunctului G, pe motiv că reconstituirea dreptului de proprietate s-a făcut în mod nejustificat, în lipsa unor probe care să ateste îndreptăţirea defunctului la reconstituire pentru o suprafaţă mai mare decât cea cumpărată. 

În drept, potrivit prevederilor art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997: „(1) Sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispoziţiilor legislaţiei civile aplicabile la data încheierii  actului juridic, următoarele acte emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991: a) actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate, în favoarea persoanelor fizice care nu erau îndreptăţite, potrivit legii, la astfel de reconstituiri sau constituiri”.

Instanţa, în urma administrării probei testimoniale solicitate de părţi, a constatat că depoziţiile martorilor audiaţi în prezentul dosar sunt convergente, conturând ideea că familia G, prin contractul de vânzare cumpărare încheiat în data de 17 octombrie 1963, a achiziţionat exclusiv suprafaţa de teren înscrisă în cuprinsul cărţii funciare. 

Într-adevăr, este de necontestat faptul că înscrierile de carte funciară garantează existenţa dreptului real nu şi întinderea acestuia, însă în lipsa oricăror dovezi care să ateste neconcordanţa dintre starea de fapt şi cea înscrisă în cartea funciară la momentul achiziţionării imobilului, reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea defunctului G pe o suprafaţă de teren mai mare de 809 mp apare ca fiind nejustificată. Prin urmare, având în vedere faptul că pârâţii nu au putut face dovada îndreptăţirii antecesorului acestora la reconstituirea unei suprafeţe de teren mai mare decât cea înscrisă în cartea funciară, instanţa a constatat nulitatea absolută parţială a Titlului de proprietate emis pe numele defunctului G, în privinţa suprafeţei de 390 mp teren, situat pe teritoriul satului Mihai Viteazu, comuna Mihai Viteazu, precum şi a întregii documentaţii ce a stat la baza eliberării titlului de proprietate şi implicit a procesului verbal de punere în posesie.

(Sentința civilă nr. 2755/2019, pronunțată de Judecatoria Turda in dos. nr. 4888/328/2018, definitivă prin neapelare)