Contestație tabel preliminar de creanțe. Penalități de întârziere. Punere în întârziere a debitoarei.

Prin Sentinta civila, pronuntata de tribunalul Specializat Cluj, s-a respins contestatia la tabelul preliminar de creante, formulata de administratorul special al societatii “C” SRL. Pentru a pronunta aceasta hotarare, Tribunalul a retinut ca in tabelul preliminar de creante al societatii “C” SRL a fost inscrisa creanta creditorului CLHF, constand in penalitati de intarziere aferent executarii cu intarziere a obligatiei de predare a apartamentului, obiect al antecontractului incheiat intre parti.

Potrivit acestui antecontract, apartamentul urma sa fie predat in starea convenita, cu racordul la utilitati iar in termen de cel mult 20 de zile de la data semnarii procesului-verbal de receptie, debitoarea avea obligatia de a inscrie imobilul in cartea funciara si de a efectua demersurile in vederea incheierii contractului de vanzare-cumparare in forma autentica. Mai mult, debitoarea, societatea “C” SRL, s-a obligat sa finalizeze lucrarile de constructie si sa semneze procesul-verbal de predare-primire a lucrarilor, pana cel tarziu la data de 20.12.2008, partile stipuland in mod expres faptul ca orice termen stabilit in contract este considerat esential. Potrivit aceluiasi antecontract, pentru predarea cu intarziere sau in neconformitate cu cele convenite, debitoarea va datora creditorului penalitati de intarziere in cuantum de 0,11%, calculate pe zi de intarziere ce depasteste data de 1.03.2009, asupra sumei achitate de creditor.

Simpla convocare a creditorului la receptia finala nu echivaleaza cu o acceptare a receptiei, intrucat potrivit proceselor verbale, depuse de creditor, acesta a formulat obiectiuni, in ceea ce priveste starea imobilului, acesta fiind indreptatit la indeplinirea obligatiei intocmai cum aceasta a fost stipulata. Astfel, nu se poate vorbi de o acceptare tacita de catre creditor a receptiei, asa cum afirma contestatorul, in cauza fiind indeplinite conditiile angajarii raspunderii contractuale a debitoarei, respectiv: exista un contract comercial, exista o intarziere in executarea obligatiei debitoarei si o executare necorespunzatoare a obligatiei, fapt care e imputabil acesteia si care a dus la producerea unui prejudiciu in patrimoniul creditorului, prejudiciu al carui cuantum a fost stabilit conventional de catre parti prin antecontract, administratorul judiciar procedand in mod corect la inscrierea acestei creante, reprezentand penalitati de intarziere, in tabelul preliminar de creante al debitoarei “C” SRL. 

Impotriva acestei sentinte a declarat recurs debitoarea, societatea “C” SRL. Recursul a fost admis, cu motivarea ca desi declarativ partile au stabilit ca termenele sunt esentiale, in derularea raporturilor contractuale, partile au fost de acord cu prelungirea unor termene, pentru remedierea deficientelor, astfel ca pentru a putea pune in discutie obligatia debitoarei de a plati penalitati contractuale pentru executarea cu intarziere a obligatiei asumate, este necesara punerea in intarziere a debitorului obligatiei. Curtea a constatat ca o astfel de punere in intarziere a debitorului nu a existat. Pana la data deschiderii procedurii insolventei debitoarei, creditorul nu a solicitat debitoarei executarea obligatiei sau eventual desfiintarea conventiei incheiate si, prin urmare, debitoarea nu datoreaza penalitati de intarziere. Dispozitiile art. 43 din vechiul cod comercial, potrivit carora datoriile comerciale lichide si platibile in bani produc dobanda de drept din ziua in care devin exigibile, nu sunt incidente, intrucat in speta nu ne aflam in prezenta unor datorii comerciale lichide si platibile in bani ci a unei obligatii de a face, asumata prin conventia incheiata intre parti, obligatie neexecutata corespunzator de catre debitoare.

Impotriva acestei hotarari a formulat contestatie in anulare creditorul, aratand ca potrivit art. 318 teza 1 c.p.c., dezlegarea recursului este rezultatul unei erori materiale. Contestatia in anulare a fost admisa.

Desi in recurs s-a retinut ca nu ar exista o punere in intarziere a debitoarei, curtea a observat ca exista o punere in intarziere, prin notificare expediata prin posta cu confirmare de primire. Desi este discutabila insasi necesitatea unei notificari, curtea, cu ocazia solutionarii contestatiei in anulare, nu a intervenit in rationamentul initial al instantei de recurs, ci doar a asanat concluzia la care instanta de recurs a ajuns dintr-o eroare materiala, prin neobservarea notificarii formulate de creditor. Prevederile antecontractului de vanzare-cumparare nu pot fi ignorate, in raport de conduita culpabila a debitoarei si de punerea acesteia in intarziere.

Pentru aceste motive, Curtea de Apel Cluj a admis contestatia in anulare, formulata de creditor si a respins recursul declarat de societatea “C” SRL, mentinand in intregime sentinta pronuntata de Tribunalul Cluj.


(Decizia civila nr. 52/2012, pronuntata de Curtea de Apel Cluj in Dos. 169/33/2012)

Obligație de plată a serviciilor de către autoritatea publică chiar în lipsa unei convenții scrise. Admitere.

În fapt, începând cu anul 2005 până în anul 2014 inclusiv – mai puţin anul 2007 -, între reclamanta Asociatia centrul de îngrijire pentru vârstnici și DGASPC Cluj s-au încheiat succesiv convenţii anuale de colaborare, având ca obiect „implementarea strategiei judeţene în domeniul protecţiei drepturilor persoanelor vârstnice, aflate în dificultate”, scopul fiind oferirea unor servicii de calitate acestor peroane, „prin colaborarea dintre cele două instituţii”, evaluarea medico-socială şi internarea persoanelor în unitate urmând a se realiza „la propunerea serviciului de specialitate al DGASPC”. În continuare, s-a convenit că DGASPC va asigura finanţarea cheltuielilor aferente îngrijirii persoanelor vârstnice de catre reclamanta. 

Deşi ultima convenţie dintre părţi a fost încheiată în anul 2014, pârâta DGASPC a continuat să achite în favoarea reclamantei sumele lunare aferente persoanelor instituţionalizate, după data împlinirii termenului contractual, respectiv luna mai 2015, până în luna octombrie 2016 inclusiv, după acest moment pârâta refuzând să mai achite sumele comunicate de reclamantă, pe motiv că nu au mai fost alocate fonduri.

Reclamanta a întreprins demersuri constante şi succesive pentru a reglementa situaţia dintre părţi, înaintând spre aprobare către ambele pârâte, atât înainte de momentul sistării plăţii sumelor de bani, cât şi ulterior acestui moment, convenţii de colaborare anuale, pentru perioada 2015-2016, fără însă ca pârâtele să semneze aceste convenţii. Prin adresa, DGASPC a comunicat reclamantei că este necesară semnarea unui Protocol de colaborare, fără de care DGASPC nu ar putea asigura finanțarea cheltuielilor, învederând că a adus la cunoştinţa pârâtei CONSILIUL JUDEŢEAN CLUJ acest aspect. Cu toate acestea, pârâta a continuat să achite sumele aferente persoanelor instituţionalizate în centrul administrat de reclamantă, astfel că reclamanta era îndreptăţită să considere că între părţi relaţiile de „colaborare” au continuat chiar şi în afara unei convenţii scrise, fiind cert că cel puţin pentru un an şi jumătate, inclusiv pârâtele au continuat a-şi îndeplini obligaţiile.

Totodată, urmare a demersurilor reclamantei, CONSILIUL JUDEŢEAN CLUJ a răspuns asociaţiei doar la data de 30.01.2017, când faţă de solicitarea reclamantei de plată a serviciilor sociale sau de transfer a unor beneficiari de la asociaţie la centre DGASPC, i s-a comunicat că este necesar să se respecte principiile concurenţei şi al accesului nediscriminatoriu al furnizorilor de servicii sociale la sursele publice de finanțare.

În egală măsură, reclamanta a probat şi aspectul litigios privind continuarea prestării de servicii în favoarea persoanelor instituţionalizare prin intermediul DGASPC, începând cu luna noiembrie 2016 şi până la zi, nefiind contestat de către pârâte faptul că pentru aceste servicii, DGASPC nu a mai achitat cheltuielile corespunzătoare. 

Din perspectiva apărărilor invocate de pârâte, instanţa nu poate reţine cu legal temei că lipsa unei convenţii scrise ar lipsi de fundament pretenţia reclamantei, câtă vreme este cert nu doar că aceasta a încercat să „formalizeze” raporturile juridice prin încheierea unei noi convenţii, ci a solicitat şi ca, în caz contrar, persoanele vizate să fie mutate din centru, fără ca cele două instituţii ale statului să fie preocupate să rezolve această situaţie. A invoca la acest moment faptul că trebuie/trebuia respectată legislaţia privind achiziţiile publice şi principiile concurenţei şi al accesului nediscriminatoriu al furnizorilor de servicii sociale la sursele publice de finanțare, înseamnă pentru pârâte a se prevala de propria culpă şi inacţiune evidentă, începând cel puţin cu luna noiembrie 2016, nefiind invocat şi dovedit de către aceste că ar fi înţeles să demareze procedurile specifice de încheiere a unor noi contracte de acordare a serviciilor sociale cu furnizori de astfel de servicii, care să vizeze persoanele administrate în centrul reclamantei. Or este de principiu că o parte nu poate invoca propria incorectitudine pentru a se exonera de îndeplinirea obligaţiilor care îi revin, cu atât mai mult în contextul special al raporturilor juridice dintre părţile cauzei. Acest context special este dat de specificul obligaţiei asumate de reclamantă – de a acorda servicii de asistenţă socială unor persoane defavorizate, beneficiare ale ajutorului oferit de stat în temeiul Legii nr. 17/2000 şi ale OG nr. 68/2003 privind serviciile sociale -, fiind cert că pentru orice furnizor de astfel de servicii, de bună-credinţă, simplul fapt că instituţiile statului nu înţeleg a-şi mai îndeplini obligaţiile de plată a serviciilor, nu duce la evacuarea acestor persoane. O astfel de atitudine debună-credinţă din partea reclamantei nu poate justifica însă concluzia pârâtului JUDEŢUL CLUJ – CONSILIUL JUDEŢEAN CLUJ, în sensul că asociaţia ar fi continuat să presteze serviciile din considerente de ordin umanitar, pârâtul omiţând faptul că, în lipsa comunicării către reclamantă a împrejurării că, prin ipoteză, respectivele persoane nu se mai încadrează în prevederile legii pentru a beneficia de asistenţă socială – obligaţie contractuală asumată de părţi, de a se informa reciproc -, acestea au continuat să fie, măcar teoretic, în „grija” statului.

Pentru aceleaşi motive, nu poate fi primită nici afirmaţia pârâtului în sensul că persoanele în cauză urmau să beneficieze de servicii de îngrijire pentru perioade succesive de 1 an de la data încheierii fiecărei convenţii, iar nu sine die, fiind cert că pârâtul nu a fost în măsură să probeze că pentru persoanele în cauză, s-ar fi constatat în mod oficial, legal, că nu mai pot beneficia de serviciile oferite în temeiul legilor speciale indicate şi că acest aspect ar fi fost comunicat şi reclamantei. 

Nu se poate afirma cu legal temei, de către pârâte, că sumele achitate ulterior lunii mai 2015 ar fi fost plătite „din eroare”, ci dimpotrivă, aceste sume erau datorate şi se impuneau a fi achitate de către pârâte. Această obligaţie a pârâtelor rezultă din aceea că acestea au continuat să beneficieze de aceste servicii, pe fondul atitudinii lor manifestată în perioada mai 2015 – octombrie 2016, când au agreat tacit prelungirea raporturilor juridice dintre părţi, efectuând plăţi în afara unei convenţii scrise, dar pentru servicii efectiv prestate de reclamantă, în favoarea pârâtelor şi în beneficiul persoanelor vârstnice ce au continuat, în lipsa unor dovezi contrare, să fie asistate social, iar ulterior lunii octombrie 2016, prin faptul că în continuare nu au luat măsuri pentru reglementarea acestor aspecte, alegând doar să nu mai achite serviciile încă prestate de reclamantă. 

Pe cale de consecinţă, reclamata este îndreptăţită la a-i fi achitate sumele aferente serviciilor oferite persoanelor vârstnice asistate, pentru perioada noiembrie 2016 – noiembrie 2017, precum şi pentru sumele ce se vor ocaziona în continuare, potrivit numărului de persoane instituţionalizate.


(Sentința civilă nr. 3/2018, pronunțată de Tribunalul Cluj in Dosar nr. 2044/117/2017, definitiva prin neapelare)

Plângere contravențională. Forța probanta a procesului verbal de contravenție.

Prin plangerea contraventionala formulata, petentul a solicitat anularea procesului-verbal de constatare a contraventiei, cu privire la fapta sanctionata sustinand ca starea de fapt retinuta de agentul constatator nu concorda cu realitatea.

Petentul a sustinut ca, aflandu-se la volanul autocamionului, a fost depasit in trafic de conducatorul autoturismului marca Skoda, apoi acesta i-a taiat calea si l-a acrosat in mod intentionat pentru a se crea impresia ca petentul l-ar fi acrosat in trafic si ar fi produs avarierea autoturismului marca Skoda.

Sub aspectul temeiniciei procesului-verbal, instanta, retinand jurisprudenta CEDO (cauza Anghel v. Romania, hotararea din 4.10.2007), a stabilit ca acesta face dovada situatiei de fapt si a incadrarii in drept pana la proba contrara.

Din probatiunea testimoniala, coroborata cu proba cu expertiza tehnica auto, instanta a retinut ca intervenientul fortat, conducatorul autoturismului Skoda, nu a respectat limita de viteza pe sectorul de drum pe care a circulat, in interiorul localitatii si, circuland cu o viteaza de 125 km/ora, nu a reusit sa treaca in conditii de siguranta, prin groapa de pe carosabil, provocand avarierea propriului autoturism. Cu autoturismul avariat, acesta a efectuat manevra de depasire a autocamionului codus de petent, a intors autoturismul in fata acestuia si a intrat in coliziune cu acesta.

Pentru aceste motive, in temeiul art. 34 si urm. din OG nr. 2/2001, instanta a admis plangerea contraventionala si a anulat procesul verbal de contraventie, dispunand exonerarea petentului de la plata amenzii si intaturand sanctiunea complementara a suspendarii exercitarii dreptului de a conduce pe o perioada de 60 de zile.

(Sentinta civila nr. 2679/2012, pronuntata de Judecatoria Turda, in Dos. 6577/328/2011)

Procedura vânzării – cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan, conform Legii nr. 17/2014, modificată prin Legea nr. 175/14.08.2020.

Vânzarea-cumpărarea terenurilor din extravilan este supusa prevederilor Legii nr. 17/2014, modificată prin Legea nr. 175/14.08.2020. Pentru validitatea vânzării estre necesară parcurgerea următoarelor etape:

  1. Înregistrarea cererii de afișare a ofertei de vanzare si afisarea pentru 45 zile lucrătoare, in vederea exercitării dreptului de preemțiune.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 17/2014, modificata prin Legea nr. 175/14.08.2020 vânzătorul înregistrează, la primăria din raza unităţii administrativ-teritoriale unde se află terenul, o cerere prin care solicită afişarea ofertei de vânzare a terenului agricol situat în extravilan, în vederea aducerii acesteia la cunoştinţa preemptorilor. Cererea este însoţită de oferta de vânzare a terenului agricol şi de documentele doveditoare ale dreptului de proprietate (extras CF). 

În termen de 5 zile lucrătoare de la data înregistrării acestei cereri, primăria are obligaţia să afişeze timp de 45 de zile lucrătoare oferta de vânzare la sediul său şi, după caz, pe pagina de internet a acesteia.

Titularii dreptului de preemtiune sunt:

a) preemptori de rang I: coproprietarii, rudele de gradul I, soţii, rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv;

b) preemptori de rang II: întâi proprietarii investiţiilor agricole pentru culturile de pomi, viţă-de-vie, hamei, irigaţii exclusiv private şi apoi  arendaşii;

c) preemptori de rang III: proprietarii şi/sau arendaşii terenurilor agricole vecine cu terenul supus vânzării, daca îndeplinesc condițiile legale (art. 4 al. 2 si 4);

d) preemptori de rang IV: tinerii fermieri;

e) preemptori de rang V: Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice «Gheorghe Ionescu-Şişeşti» şi unităţile de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii şi industriei alimentare, organizate şi reglementate prin Legea nr. 45/2009 privind organizarea şi funcţionarea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice «Gheorghe Ionescu-Şişeşti» şi a sistemului de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii şi industriei alimentare, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi instituţiile de învăţământ cu profil agricol, în scopul cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan cu destinaţia strict necesară cercetării agricole, aflate în vecinătatea loturilor existente în patrimoniul acestora;

f) preemptori de rang VI: persoane fizice cu domiciliul/reşedinţa situat/situată în unităţile administrativ-teritoriale unde este amplasat terenul sau în unităţile administrativ-teritoriale vecine;

g) preemptori de rang VII: statul român, prin Agenţia Domeniilor Statului.

  1. Neexercitarea dreptului de preemțiune. Optiunea de cumparare pentru persoanele fizice sau juridice, care indeplinesc conditiile legale, in termen de 30 de zile, de la expirarea termenului de 45 de zile.

Potrivit art. 4 ind. 1, în cazul în care titularii dreptului de preempţiune nu îşi manifestă intenţia de a cumpăra terenul, înstrăinarea prin vânzare a terenurilor agricole situate în extravilan se poate face către: 

– persoanele fizice, care indeplinesc urmatoarele conditii: a) au domiciliul sau resedinta pe teritoriul national de cel puţin 5 ani anterior înregistrării ofertei de vânzare; b) desfăşoară activităţi agricole pe teritoriul naţional pe o perioadă de cel puţin 5 ani, anterior înregistrării acestei oferte; c) sunt înregistrate de autorităţile fiscale române cu minimum 5 ani anterior înregistrării ofertei de vânzare a terenurilor agricole situate în extravilan.

– persoanele juridice, care indeplinesc urmatoarele conditii:  a) să aibă sediul social şi/sau sediul secundar situat pe teritoriul naţional pe o perioadă de cel puţin 5 ani anterior înregistrării ofertei de vânzare;b) să desfăşoare activităţi agricole pe teritoriul naţional pe o perioadă de cel puţin 5 ani anterior înregistrării ofertei de vânzare a terenurilor agricole situate în extravilan; c) să prezinte înscrisurile din care să reiasă că, din venitul total al ultimilor 5 ani fiscali, minimum 75% reprezintă venit din activităţi agricole;d) asociatul/acţionarul care deţine controlul societăţii să aibă domiciliul situat pe teritoriul naţional pe o perioadă de cel puţin 5 ani anterior înregistrării ofertei de vânzare a terenurilor agricole situate în extravilan; e) în cazul în care în structura persoanelor juridice, asociaţii/acţionarii care deţin controlul societăţii sunt alte persoane juridice, asociaţii/acţionarii care deţin controlul societăţii să facă dovada domiciliului situat pe teritoriul naţional pe o perioadă de cel puţin 5 ani anterior înregistrării ofertei de vânzare a terenurilor agricole situate în extravilan.

Potrivit art. 4 ind. 1 al. 3, în cazul neexercitării dreptului de preempţiune, potenţialii cumpărători pot depune la primărie un dosar care să cuprindă documentele doveditoare privind îndeplinirea condiţiilor prevăzute mai sus, în termen de 30 de zile de la expirarea termenului de 45 de zile lucrătoare prevăzut la art. 6 alin. (2).

  1. Finalizarea procedurii (avizul final). Vanzarea libera.

Potrivit art. 4 ind. 1 al. 5  în cazul neexercitării dreptului de preempţiune, dacă niciunul dintre potenţialii cumpărători, în termenul legal, nu îndeplineşte condiţiile pentru a putea cumpăra terenul agricol situat în extravilan, înstrăinarea acestuia prin vânzare se poate face către orice persoană fizică sau juridică, în condiţiile prezentei legi.

Potrivit art. 10 al. 5 , în situaţia în care nu s-a înregistrat nicio ofertă de cumpărare, la expirarea termenului prevăzut la art. 4 ind. 1 al. 3, în termen de 10 zile lucrătoare, primăriile emit procesul-verbal de finalizare a procedurii. Procesul-verbal se eliberează vânzătorului şi se comunică structurii centrale sau structurilor teritoriale, după caz.

Conditii speciale:

– avizul Ministerului Apărării Naţionale, pentru terenurile agricole situate în extravilan pe o adâncime de 30 km faţă de frontiera de stat şi ţărmul Mării Negre, către interior, precum şi cele situate în extravilan la o distanţă de până la 2.400 m faţă de obiectivele speciale; nu se aplică preemptorilor. In cazul necomunicării avizului in termen de 20 de zile  lucrătoare de la înregistrarea cererii de solicitare de către vânzător, se consideră ca fiind aviz favorabil.

– avizului Ministerului Culturii, pentru terenurile agricole situate în extravilan, în care se află situri arheologice, în care au fost instituite zone cu patrimoniu arheologic reperat sau zone cu potenţial arheologic evidenţiat întâmplător.

Anulare autorizație de construire. Obligativitatea acordului vecinilor pentru edificarea unei construcții cu destinație agricolă în zona rezidențială

Prin actiunea in contencios administrativ, reclamantul SP a solicitat, in contradictoriu cu Primarul Mun. Turda si paratul TTN, anularea autorizatiei de construire emisa pe seama paratului TTN, avand ca obiect executarea lucrarilor de construire pentru un fanar in suprafata construita de 272,10 mp amplasat asupra imobilului proprietatea acestuia, aflat in zona rezidentiala a mun. Turda, invecinat cu imobilul aflat in proprietatea reclamantului, intrucat pentru eliberarea Autorizatiei de construire era necesar acordul vecinilor, acord care nu a fost obtinut de catre parat.

Potrivit Anexei 1 la Legea nr. 50/1991 intre anexele la memoriu trebuie sa se regaseasca si acordul vecinilor, astfel cum este prevazut la punctul 2.5.6.: „acordul vecinilor, conform prevederilor legale in vigoare, exprimat in forma autentica, pentru constructiile noi, amplasate adiacent constructiilor existente sau in imediata lor vecinatate – si numai daca sunt necesare masuri de interventie pentru protejarea acestora -, pentru lucrari de constructii necesare in vederea schimbarii destinatiei in cladiri existente, precum si in cazul amplasarii de constructii cu alta destinatie decat cea a cladirilor invecinate.”

Reclamantul a aratat ca zona, in care a fost amplasat fanarul, este una rezidentiala si, intrucat fanarul este o constructie de tip agricol, are alta destinatie decat a cladirilor invecinate, asa incat era necesar acordul vecinilor pentru eliberarea autorizatiei de construire.

Paratul TTN a sustinut ca pentru edificarea fanarului nu se impunea a obtine in prealabil acordul vecinilor, intrucat acesta nu reprezinta o constructie cu destinatie agricola ci o anexa gospodareasca si de aceea fanarul nu are alta destinatie decat cea a cladirilor invecinate, in sensul textului legal mai sus expus.

Prin ambele expertize tehnice efectuate in cauza s-a stabilit insa, avand in vedere amplasarea, modul de alcatuire, structura constructiei cu stalpi de lemn si acoperis din barne de lemn dar si functiunea constructiei si natura produselor depozitate, ca fanarul este o constructie de tip agricol.

Pe cale de consecinta, punctul 2.5.6. impunea in sarcina paratului obligatia de a obtine acordul prealabil al vecinilor pentru edificarea fanarului. 

Procedand la verificarea documentatiei pentru autorizarea fanarului, Tribunalul Cluj a constatat ca nu exista un astfel de acord al vecinilor si, ca atare, in temeiul art. 12 al. 1 din Legea nr. 50/1991 si art. 18 al. 1 din Legea nr. 554/2004, a dispus anularea autorizatiei de construire.

(Sentinta civila nr. 8726/2013, pronuntata de tribunalul Cluj in Dos. 7282/117/2011, definitiva prin respingerea recursului prin Decizia civila nr. 9873/2013, pronuntata de Curtea de Apel Cluj.)

Plângere contravențională. Construcție edificată fără autorizație de construire. Lipsa identității între persoana sancționată și executantul lucrării.

Potrivit art. 26 al. 1 litera a) din Legea 50/1991 “constituie contravenţii următoarele fapte, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii, să fie considerate infracţiuni: a) executarea sau desfiinţarea, totală ori parţială, fără autorizaţie a lucrărilor prevăzute la art. 3, cu excepţia celor menţionate la lit. b), c), e) şi g), de către investitor şi executant.”

Textul legal instituie sancționarea investitorului și executantului lucrării de construcție, efectuată fără autorizație de construire. 

În data de 28.04.2020, în urma controlului efectuat de agentul constatator din cadrul Poliției locale Turda, s-a incheiat procesul verbal, prin care s-a constatat că petenta, în calitate de chiriaș al terenului din Turda, str. Amurgului, a edificat un garaj auto, fără a detine autorizație de construire, fapta prevazuta de art. 26 al. 1 lit. a) din Legea nr. 50/1991.

Sub aspectul temeiniciei, instanţa a reţinut că, deşi O.G. nr.2/2001 nu cuprinde dispoziţii exprese cu privire la forţa probantă a actului de constatare a contravenţiei, acesta face dovada situaţiei de fapt şi a încadrării în drept până la proba contrară, în concordanţă cu art. 34 din O.G. nr. 2/2001 si în acord și cu jurisprudenta CEDO.

Raportând dispoziţiile legale, respectiv practica instanței europene la situaţia de fapt reţinută în sarcina petentei – contravenient, instanţa a constatat că acesta a prezentat suficiente argumente pentru a răsturna prezumţia de veridicitate a procesului verbal de contravenţie.

Argumentele de fapt invocate de către petentă prin plângere sunt suficiente pentru a înlătura probele administrate în susţinerea procesului verbal de contravenţie de către agentul constatator, iar petenta a făcut dovada unei alte stări de fapt decât cea reţinută de agentul constatator, care în mod netemeinic a constatat prin actul de control contestat săvârşirea contravenţiei de către petentă şi vinovăţia acesteia.

Din analizarea probei cu înscrisuri administrată în cauză, respectiv răspunsul Direcției de Impozite și Taxe Locale Turda și înscrisurile cu dată certă atașate, instanţa a reţinut faptul că o altă persoană, și anume numita SM a edificat construcția garaj în litigiu, pentru ca în cursul anului 2003 să transmită dreptul de proprietate asupra acesteia către petentă.

Instanţa a constat așadar că petenta a reușit să probeze că nu ea este cea care a edificat în lipsa autorizației de construire acel garaj, iar intimatul nu a solicitat administrarea niciunui mijloc de probă pentru a proba o stare de fapt contrară, astfel că prezumţia relativă de veridicitate de care se bucură actul sancţionator a fost răsturnată.

Ca atare, instanţa a constat că susţinerile reclamantei în sensul că nu a săvârşit fapta contravenţională care i se impută sunt întemeiate, acestea fiind susţinute de mijloace de probă de natură să înlăture în cauză prezumţia de temeinicie de care se bucură procesul verbal contestat.

Constatând că procesul-verbal de contravenţie ce a facut obiectul cauzei nu este unul temeinic, instanţa a admis plângerea formulată de contestatoare ca fiind întemeiată.

(Sentința civilă nr. 195/2021, pronunțată de Judecătoria Turda în Dos. 3300/328/2020, definitivă prin neapelare)

Program de vizitare minor. Refuzul minorului de a avea legatura cu tatal. Interesul superior al copilului.

La alegerea modalităţii concrete de exercitare a dreptului părintelui căruia nu i s-a încredinţat copilul, de a avea legături personale cu acesta şi de a veghea la creşterea, educarea şi pregătirea lui profesională, instanţa trebuie să ţină cont doar de interesul copilului, respectiv de necesitatea ca părintele în discuţie să-l poată vedea pe minor şi să ţină personal legătura cu el, pentru a constata felul în care i se asigură îngrijirea, creşterea şi sănătatea, dezvoltarea fizică şi morală şi pentru a se putea realiza şi o apropiere sufletească normală între copilul şi părintele respectiv.

Principiul interesului superior al copilului, precum şi centralitatea sa în raport cu orice decizie privitoare la copil sunt pe deplin consacrate de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 18/1990 de ratificare a Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului, de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 272/2004. Potrivit art. 48 alin. (1) din Constituţie, părinţii au dreptul şi îndatorirea de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. Astfel, legiuitorul consacră o importantă garanţie juridică, menită să prevină deturnarea autorităţii părinteşti de la scopul ei şi utilizarea ei de către părinţi în propriul lor interes şi, totodată, să asigure protejarea eficientă a intereselor copilului împotriva unor eventuale abuzuri ale părinţilor.

Dispoziţiile art. 401 alin.1 Cod civil statuează că în cazurile prevăzute la art. 400, părintele sau, după caz, părinţii separaţi de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta. Alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede că în caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă decide cu privire la modalităţile de exercitare a acestui drept. Dispoziţiile art. 14 din Legea nr.272/2004 consacră de asemenea dreptul copilului de a avea legături personale atât cu ambii părinţi, cât şi cu rudele sale şi cu celelalte persoane faţă de care a dezvoltat relaţii apropiate. Art. 15 din lege reglementează modalităţile de exercitare a relaţiilor personale.

Din ansamblul acestor dispoziţii legale, rezultă că legiuitorul consacră atât dreptul părintelui de a menţine relaţii personale cu copilul său, având în vedere că acest părinte are aceeaşi răspundere în ce priveşte creşterea şi educarea copilului, cât şi dreptul copilului care, pentru a-şi dezvolta armonios personalitatea ca viitor adult şi a avea un psihic echilibrat, are dreptul de a menţine legături personale cu ambii părinţi.

Dreptul părintelui de a menţine relaţii personale cu copilul său nu este însă unul absolut, iar criteriul determinant ce trebuie avut în vedere la stabilirea exercitării acestui drept îl reprezintă interesul superior al copilului, conform art. 264 Cod civil.

Din probele administrate (declarațiile martorilor, raport de audiere a minorilor de către psihologul Curții de Apel Cluj), instanţa a reţinut că la momentul actual cei doi minori manifestă aversiune faţă de tatăl lor, o aversiune ce face să pară inadecvată forţarea reluării  legăturilor personale dintre reclamant şi copiii săi. Comportamentul violent manifestat în trecut în familie de către reclamant şi starea de tensiune în care părţile au convieţuit par a-i fi marcat puternic pe copiii acestora, atitudinea de distanţare faţă de tatăl lor neputând fi condamnată. Chiar dacă aceste evenimente violente, relatate inclusiv de către bunica maternă, nu sunt foarte recente, efectele lor par să fie resimţite în continuare de către minori, astfel încât amintirea puternică a emoţiilor negative suferite îi face să refuze orice formă de apropiere faţă de tatăl lor.

Instanţa precizează că reclamantul nu poate fi privat de dreptul de a-şi vedea copiii ca o consecinţă directă a comportamentului său din trecut, dar nici aceştia din urmă nu pot fi obligaţi să petreacă timp alături de părintele lor dacă acest aspect implică amintirea unor traume.

Potrivit art. 403 Cod civil, în cazul schimbării împrejurărilor, instanţa de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituţiei de ocrotire, a instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului sau a procurorului.

Astfel, instanţa a apreciat că reluarea legăturilor dintre reclamant şi copii este necesară şi mutual benefică, dar aceasta nu poate interveni în orice condiţii, ci treptat, pe măsură ce amintirile minorilor despre perioada în care au fost victimele violenţei din familie se estompează.

Pentru aceste considerente, instanţa a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamant, pentru stabilire program de vizitare minori.  


(Sentinta civila nr. 1663/2018, pronuntata de Judecatoria Turda in Dos. 6696/328/2018)

Pastrarea numelui dobandit prin casatorie. Examen jurisprudential.

Potrivit art. 383 al. 2 c.civ. “pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soți sau de interesul superior al copilului, instanța poate să încuviințeze ca soții să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înțelegeri între ei.”

În condițiile în care legiuitorul nu a prevazut în textul normativ care sunt aceste motive temeinice și nici criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea lor, sarcina identificării acestora revine instanței de judecată, iar acest lucru nu se poate face decât pornind de la situația de exceptie prevăzuta de text și de la probele administrate de părți.

Fiind o excepție de la regula revenirii soților la numele purtat anterior desfacerii căsătoriei prin divorț, aceasta este de strică interpretare și aplicare, iar motivele ce pot justifica aplicarea ei trebuie să fie temeinice, în sensul că, dacă instanța nu încuviințează pastrarea numelui se produce soțului în cauza o vătamare gravă. 

În doctrină s-a arătat ca prin noțiunea de “motive temeinice” se întelege orice interes care ar fi vătămat prin schimbarea numelui purtat de soț în timpul căsătoriei, interes care poate fi nu numai moral ci și material. 

Au fost considerate motive temeinice faptul că soțul este cunoscut în lumea literară, știintifică, artistică, a obținut diplome, atestate pe numele pe care dorește să-l păstreze, a fost invitat pe acest nume și a participat la diferite congrese în țară și străinătate, a publicat lucrări sau este cunoscut pentru activitatea de cercetare desfașurată prin publicarea de studii în reviste de specialitate. 

În schimb, simplul fapt ca soțul a purtat timp îndelungat numele celuilalt soț și că figurează cu acest nume în toate actele nu justifică încuviințarea păstrarii numelui. [G.C. Frentiu, D.L. Baldean, Noul Cod de procedura civila comentat si adnotat]. 

În jurisprudență s-a stabilit că simplul fapt ca un soț a purtat mai muți ani numele de familie al celuilalt soț și că toate actele care îl priveau conțin acest nume nu constituie motive temeinice, justificate de interesul său pentru pastrarea numelui de familie în caz de divort, deoarece în acest caz s-ar depăși intenția legiuitorului. [Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă – complet specializat de familie și minori, Decizia civilă nr. 117 din 29 ianuarie 2013, portal.just.ro]. 

Tribunalul Satu-Mare, in Decizia nr. 152/2010 (portal.just.ro) a stabilit că motivele invocate de intimată, respectiv durata căsătoriei de 10 ani, simplul fapt că în activitatea sa profesională este cunoscută sub numele dobândit prin căsătorie, că figurează în actele de studii cu acest nume, nu justifică pretenţia acesteia la păstrarea numelui purtat în timpul căsătoriei. 

În acelasi sens, Judecătoria Iași, prin Sentința civilă nr. 481/26 ianuarie 2016, definitivă prin Decizia nr. 71/26 ianuarie 2017 a Tribunalului Iași (portal.just.ro) a stabilit că imprejurarea că pârâta poartă acest nume de 35 de ani şi a fost cunoscută cu acest nume în viaţa socială şi profesională nu reprezintă un motiv temeinic, care să justifice, încuviințarea păstrării de către aceasta a numelui dobândit prin căsătorie.

Într-o altă decizie de speță, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Secția Civilă, Decizia nr. 1/A/20 ianuarie 2010 (portal.just.ro) a stabilit că reclamanta nu va suferi nici un prejudiciu ca urmare a reluării numelui avut anterior căsătoriei, întrucât activităţile desfăşurate de aceasta nu sunt activităţi cu impact public semnificativ care, prin ele însele, să fie susceptibile de a genera în mod semnificativ notorietate astfel încât, pierderea numelui dobândit prin căsătorie nu va conduce la vătămarea intimatei.

Curtea de Apel București, prin Decizia civilă 1723/14.12.2009, pronunțată în dos. 97/303/2009 a respins solicitarea de păstrare a numelui dobândit prin căsătorie, stabilind că nu reprezintă un motiv temeinic, care să justifice încuviințarea păstrării numelui dobândit prin căsătorie, faptul că recurenta pârâta este angajata cu contract de munca pe perioada nedeterminata într-o functie de decizie și figurează în fișa cu specimene de semnatură. Aceasta deoarece legea permite schimbarea specimenului de semnătură, iar o astfel de schimbare nu produce recurentei intimate un prejudiciu moral, singurul în masură să justifice păstrarea numelui dobândit prin căsătorie, fără acordul intimatului pârât.

Situaţia în care copilul a fost încredinţat unui părinte, care solicită să păstreze numele avut în timpul căsătoriei pentru a purta acelaşi nume cu copilul, a fost considerată motiv temeinic, care, în contextul art. 383 alin. 2, se subsumează interesului superior al copilului [Tribunalul Suceava, dec. civ. nr. 894/1982]. 

În același sens, Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov, prin Decizia civila nr. 48/A/2020, a admis apelul declarat si a permis apelantei să păstreze numele dobândit prin căsătorie, reținând ca efectele divortului sunt, de cele mai multe ori, resimțite cu precădere de către copii, care pierd nu numai unitatea familiei, ci și legatura, cel putin formală, dintre membrii acesteia, exprimată prin numele comun. Chiar dacă numele comun al minorului cu cel al mamei creează numai aparența unei familii închegate, el constituie un motiv temeinic în sensul încuviințării păstrării sale de către mama și după divorț. Instanța a avut în vedere că locuința minorului a fost stabilită la mamă, iar autoritatea părintească exclusivă este exercitată de mamă, astfel ca în situația în care cei doi ar purta un nume diferit, copilul ar trăi un sentiment de frustrare, de lipsă de siguranță, ar fi pus în situații stânjenitoare de a da explicații cu privire la acest lucru, ceea ce ar avea o influență negativă asupra evoluției sale din punct de vedere psihic și comportamental.

Tribunalul Bucureşti – Secţia a lll-a civilă, prin Decizia civilă nr. 487/A din 18.03.2003, pronunţată în Dosarul nr. 263/2003, a încuviinţat ca pârâta-apelantă să păstreze numele dobândit în timpul căsătoriei. Instanța a stabilit că schimbarea numelui din căsătorie presupune pentru intimată un efort fizic, psihic şi material, dat fiind starea sa precară de sănătate şi financiară. Multitudinea de acte medicale prin care sunt constatate afecţiunile acesteia şi care sunt necesare pentru expertizarea periodică în vederea stabilirii gradului de invaliditate sunt emise pe numele din căsătorie. Obţinerea altor înscrisuri de la autoritatea competentă presupun efort fizic şi psihic, împrejurare ce aduce recurentei prejudicii morale, materiale şi de sănătate, întrucât aceasta nu are voie să facă eforturi fizice. Cheltuielile inerente cu deplasările şi taxele practicate de autorităţi pentru schimbarea actelor de identitate, carnet de asigurat, acte şi certificate medicale ş.a., faţă de veniturile modice ale intimatei, situate sub venitul minim pe economia naţională, afectează major interesul material al pârâtei.  [https://legeaz.net]

Sanctiuni aplicate de Inspectoratul Teritorial de Munca Cluj si anulate de instante

In urma controlului efectuat in luna august 2018, pe un santier constructii in Cluj-Napoca, reprezentantii Inspectoratului teritorial de munca Cluj au identificat doua persoane desfasurand munca fara a avea incheiat contract individual de munca, persoane care au declarat ca desfasoara munca in beneficiul societatii “T” SRL. 

Pe seama societatii “T” SRL s-a intocmit de catre Inspectoratul teritorial de munca Cluj proces verbal de contraventie, pentru fapta prevazuta de art. 260 al. 1 litera e) din Legea nr. 53/2003, aplicandu-se sanctiunea amenzii in cuantum de 40.000 lei si proces verbal de control prin care s-a dispus masura obligarii societatii la incheierea in forma scrisa a contractelor individuale de munca pentru cele doua persoane, cu data reala a inceperii activitatii si respectarea tuturor obligatiilor care decurg din aceasta situatie (transmiterea contractului individual de munca in registrul general de evidenta cu data reala a inceperii activitatii, achitarea tuturor drepturilor salariale).

Impotriva procesului verbal de contraventie, societatea “T” SRL a formulat plangere contraventionala, in fata Judecatoriei Cluj-Napoca iar impotriva procesului-verbal de control, societatea a formulat actiune in anulare, la Tribunalul Cluj.

Starea de fapt retinuta de cele doua instante, ca urmare a administrarii probei testimoniale, a fost in sensul ca cele doua persoane nu au prestat munca in beneficiul societatii “T” SRL ci in beneficiul unei alte societati, asa incat intrucat starea de fapt retinuta in procesul verbal de contraventie si in cel de control este infirmata de probatiunea administrata. 

In consecinta, fata de imprejurarea ca din probatoriul administrat in cauza rezulta imprejurari contrare celor retinute in sarcina petentei prin procesul verbal de contraventie contestat, prezumtia de temeinicie a acestuia a fost rasturnata si procesul-verbal se impune a fi anulat.

(Sentinta civila nr. 4958/2019, pronuntata de Judecatoria Cluj-Napoca in Dos. 19627/211/2018)

In acelasi sens, Tribunalul Cluj a constatat ca probele produse in cauza confirma sustinerea reclamantei, in sensul ca cele doua persoane nu au desfasurat munca in beneficiul societatii “T” SRL. In consecinta, nefiind parte intr-un raport juridic de dreptul muncii, societatea nu poate fi tinuta de obligatia de a incheia contracte individuale de munca in temeiul art. 16 al. 1 din Codul Muncii. Pentru aceste motive, instanta a admis actiunea societatii si a anulat procesul verbal de control.


(Decizia civila nr. 2041/2019, pronuntata de Tribunalul Cluj in Dos. 4080/117/2018)

Plangere contraventionala. Prescriptia executarii sanctiunii contraventionale.

In cadrul plangerii contraventionale, s-a invocat exceptia prescriptiei executarii sanctiunii fata de prevederile art. 14 al. 1 si art. 26 alin. 3 din OG 2/2001.

Potrivit normei legale invocate, in cazul in care contravenientul nu este prezent la intocmirea procesului-verbal, comunicarea acestuia, precum si a instiintarii de plata se face de catre agentul constatator in termen de cel mult o luna de la data incheierii sub sanctiunea prescriptiei executarii sanctiunii, in ipoteza in care procesul verbal de constatare a contraventiei nu a fost comunicat contravenientului in termen de o luna de la data aplicarii sanctiunii.

In speta, Procesul verbal, prin care petentul a fost sanctionat contraventional pentru depasirea vitezei legale, a fost incheiat la data de 17.12.2017 si a fost comunicat petentului dupa data de 20.01.2018, asa cum se observa din borderoul de expediere.

Ca atare, exceptia prescriptiei executarii sanctiunii contraventionale este intemeiata, fapt care determina nulitatea procesului verbal de contraventie atacat.

Nota: La data de 24-08-2018 prin Punctul 8, Articolul 20, Capitolul V din Legea nr. 203 din 20 iulie 2018, s-a modificat termenul prevazut de art. 14 al. 1 si art. 26 alin. 3 din OG 2/2001, in sensul ca termenul este de 2 luni de la data aplicarii sanctiunii.