Prin Incheierea civila pronuntata in cauza, Tribunalul Specializat Cluj a respins ca inadmisibila cererea de emitere a ordonantei de plata, formulata impotriva debitoarei societatea CPM SRL. 

Confom art. 1014 C. proc. civ., procedura ordonantei de plata se aplica “creantelor certe, lichide si exigibile constand in obligatii de plata a unor sume de bani care rezulta dintr-un contract civil, inclusiv din cele incheiate intre un profesionist si o autoritate contractanta, constatat printr-un inscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui inscris, insusit de parti prin semnatura ori in alt mod admis de lege.”

In situatia de fata, chiar creditorul, prin actiunea formulata, a invederat instantei faptul ca intre parti nu exista niciun fel de contract, ci s-au desfasurat raporturi comerciale in forma simplificata. Facturile si avizele de insotire a marfii, atasate de reclamanta la dosarul cauzei, nu sunt insusite de catre debitoare, care a contestat prin intampinare imprejurarea ca livrarile de marfuri, a caror contravaloare se solicita de catre creditoare, ar fi fost facute in favoarea ei.

Instanta a inlaturat ca neprobata sustinerea creditoarei, in sensul ca livrarile de marfuri (porci) s-au facut la comanda debitoarei, la unitati de abatorizare indicate de aceasta, intrucat inscrisul “fisa parteneri-clienti” depus de catre creditoare, pentru a proba aceasta sustinere, este unul intocmit unilateral de catre creditoare, nefiind opozabil decat celui care l-a intocmit. 

Instanta a inlaturat si sustinerea creditoarei in sensul incidentei in cauza a dispozitiilor art. 277 alin. 2 Cod proc.civ., nefiind probata ipoteza de aplicare a acestei norme legale, respectiv ca facturile nesemnate ar fi utilizate in mod obisnuit in exercitiul activitatii intreprinderii partilor pentru a constata un act juridic, regula in ceea ce priveste facturile fiscale fiind in sens contrar, respectiv acela ca se impune acceptarea lor expresa de catre debitoare prin semnatura de primire, imprejurare ce rezulta din faptul ca in chiar formularul tipizat al facturilor fiscale se regaseste o rubrica alocata semnaturii de primire, care este si intitulata ca atare. 

Pentru considerentele aratate, constatand ca intre parti nu a fost incheiat in forma scrisa un contract constatator al creantei care sa fi fost insusit de catre debitoare prin semnatura, iar facturile fiscale, avizele de insotire a marfii si scrisorile de transport CMR de care se prevaleaza creditoarea nu au fost acceptate prin semnatura de catre debitoare, nefiind facuta nici dovada acceptarii tacite a facturilor de catre debitoare si nici dovada recunoasterii debitului de catre debitoare, astfel ca creanta invocata de catre creditoare nu este certa, tribunalul a retinut ca nu sunt intrunite conditiile de admisibilitate prevazute de art. 1014 alin. 1 Cod proc.civ., contestatia debitoarei sub aceste aspecte fiind intemeiata, motiv pentru care, in baza dispozitiilor art. 1021 alin. 1 Cod proc.civ., tribunalul a respins, ca inadmisibila, cererea de emitere a unei ordonante de plata.

(Incheierea civila nr. 283/2020, pronuntata de Tribunalul Specializat Cluj in Dos. 1084/1285/2019)

Prin încheierea civilă nr. 4730/27 decembrie 2016 pronunţată în dosarul nr. 7335/328/2016, Judecătoria Turda a respins cererea depusă de executorul judecătoresc privind pe creditoarea SECAPITAL S.a.R.L având ca obiect încuviinţarea executării silite a contractului de credit încheiat între BRD GROUPE SOCIETE GENERALE SA în calitate de împrumutător şi debitorul AAL, în calitate de împrumutat, reţinând, în esenţă, că partea care a solicitat încuviinţarea executării silite nu are un titlu executoriu susceptibil de a fi pus în executare.

Învestit cu soluționarea apelului formulat de SECAPITAL S.a.R.L, Tribunalul Specializat Cluj a reţinut că reprezintă o chestiune de ordine publică calitatea de titlu executoriu al unui act juridic, declararea prin lege ca atare a unui act juridic fiind prerogativa exclusivă a legiuitorului.

Contractele de împrumut sub semnătură privată nu au, de regulă, calitatea de titluri executorii. Cu toate acestea, prin excepţie, în considerarea calităţii de împrumutător frecvent a instituţiilor financiare (bancare şi nebancare, inclusiv societăţile de leasing), legea recunoaşte contractelor de credit încheiate de instituţiile financiare valoarea de titluri executorii. În acest sens, art. 120 din OUG nr. 99/2006 stabileşte că contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit constituie titluri executorii.

Relativ la creanţele rezultate din contractele de credit încheiate de o instituţie de credit şi cesionate ulterior, tribunalul reţine că cesiunea de creanţă reprezintă operaţiunea prin care creditorul cedent transmite, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, dreptul de creanţă unei alte persoane, numită cesionar, care devine astfel credito r în locul său, însă, ceea ce se transmite este dreptul de creanţă, care nu se confundă cu titlul executoriu, acesta din urmă neputând fi transmis prin cesiune de creanţă. De altfel, dispoziţiile art. 120 din OUG nr. 99/2006, potrivit cărora contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit constituie titluri executorii, sunt lipsite de orice echivoc şi conferă caracterul de titlu executoriu doar acelor contracte care sunt încheiate de o instituţie de credit.

Fără îndoială, cesiunea de creanţă are ca efect transferul dreptului de creanţă din patrimoniul cedentului în patrimoniul cesionarului, creanţa fiind transmisă cu toate accesoriile şi garanţiile ei, însă titlul executoriu constituit în baza legii şi în considerarea persoanei, în speţă a instituţiei financiare, nu poate fi transmis în temeiul contractului de cesiune, nefiind nici un accesoriu al dreptului de creanţă şi nici o garanţie.

Mai mult, o cesiune de creanţă nu poate avea aceeaşi valoare juridică cu o cesiune de contract (sub imperiul NCC) pentru ca cesionarul să preia inclusiv valoarea executorie a acestuia, ci este doar un act juridic în temeiul căruia cesionarul a preluat exclusiv dreptul de a solicita restituirea împrumutului de la debitor, fără însă a se putea bucura şi de forţa executorie a contractului de împrumut încheiat de o instituţie de credit.

În ce priveşte dispoziţiile art. 1568 Cod civ., cesiunea de creanţă odată notificată debitorului, îndreptăţeşte pe creditorul cesionar să invoce creanţa cedată fată de debitorul cedat, însă aceasta nu înseamnă că acesta dobândeşte însuşi titlul executoriu deţinut de creditorul cedent. Astfel, în lipsa unei

prevederi legale în sens contrar, caracterul de titlu executoriu al contractului de  credit încheiat de o instituţie financiară, cum este creditoarea cedentă BRD – GROUPE SOCIETE GENERALE S.A, o priveşte doar pe aceasta, în baza dispoziţiilor art. 120 din OUG nr. 99/2006, ca fiind creditoarea menţionată si individual izată în însuşi cuprinsul titlului executoriu, iar nu şi pe eventualii creditori cesionari ai creanţei rezultate din acel contract, ceea ce se cesionează în condiţiile art. 1568 Cod civ., fiind creanţa, iar nu titlul executoriu.

În ceea ce priveşte prevederile art. 644 Ncpc, se apreciază că acestea nu modifică cu nimic concluzia anterior expusă. Astfel, se constată că potrivit articolului menţionat, „sunt părţi în procedura de executare silită creditorul şi debitorul.

Calitatea de creditor sau de debitor se poate transmite oricând în cursul executării silite, potrivit legii. În acest caz, actele de executare îndeplinite până la data transmiterii calităţii procesuale produc efecte, în condiţiile legii, faţă de succesorii în drepturi ai creditorului sau ai debitorului, după caz”. Textul enunţat are, însă, incidenţă exclusiv în cadrul unei executări silite deja demarate, iar aplicarea acestuia nu poate fi extinsă prin analogie în cazul de faţă, fiind în prezenta a două situaţii de fapt complet diferite, premisele de la care porneşte analiza fiind de asemenea complet diferite. Transmiterea calităţii de creditor în cursul executării silite, permisă de dispoziţiile art. 644 Ncpc, se realizează la un moment la care condiţiile prevăzute de lege pentru încuviinţarea executării silite, privind calitatea părţilor, existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile, precum şi a unui titlu executoriu, au fost deja analizate.

Legiuitorul a reglementat prin acest text efectele transmiterii calităţii procesuale în cursul executării silite, arătând în acest sens că „actele de executare îndeplinite până la data transmiterii calităţii procesuale produc efecte, în condiţiile legii, faţă de succesorii în drepturi ai creditorului sau ai debitorului, după caz”. 

Dispoziţiile legale invocate nu fac altceva decât să îi facă opozabile noului creditor actele de executare anterior efectuate, opţiunea legiuitorului fiind în sensul de a nu impune noului creditor obligaţia de a parcurge la rândul său etapa încuviinţării executării silite şi a reface toate actele de executare. Or, nu se poate desprinde din această împrejurare concluzia că, în urma transmiterii calităţii procesuale, noul creditor a obţinut însuşi titlul executoriu. 

Prin urmare, soluţia instanţei de fond a fost apreciată ca legală si temeinică si a fost menținută, în considerarea motivelor mai sus expuse.

(Decizia civilă nr. 1691/A/2017, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj in dos. 7335/328/2016*)

Potrivit art. 719 alin. 1 Cod procedură civilă, „Până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părţii interesate şi numai pentru motive temeinice, instanţa competentă poate suspenda executarea”, iar potrivit art. 719 alin. 2 Cod procedură civilă, „Pentru a se dispune suspendarea, cel care o solicită trebuie să dea în prealabil o cauţiune, calculată la valoarea obiectului contestaţiei” conform regulilor stabilite la lit. a)-d) din art. 719 alin. 2 Cod procedură civilă.

Analizând cererea petenţilor prin prisma condiţiilor de admisibilitate a cererii de suspendare a executării silite prevăzute de art. 719 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, instanţa a constatat că, în cauză, s-a făcut dovada consemnării cauţiunii în cuantum de 10.239,31 lei, conform recipisei de consemnare nr. 205500522/1 din 05.06.2019.

Cu privire la îndeplinirea celeilalte condiţii prevăzute de lege, respectiv existenţa unor motive temeinice, instanţa reţine că în cadrul contestaţiei la executare ce face obiectul dosarului nr. /328/2019, petenţii au invocat ca şi motive de nelegalitate a executării silite, prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, faptul că executarea silită a fost demarată în lipsa unui titlu exececutoriu, lipsa dovezii calităţii de reprezentant al mandatarului care a depus cererea de executare silită, lipsa calităţii de creditor al EOS CREDIT FUNDING BL DAC, precum şi lipsa caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei executate.

Analizând dosarului execuţional şi înscrisurile existente la dosar, instanţa a reţinut că în cadrul dosarului execuţional s-a demarat procedura de executare silită imobiliară cu privire la imobilul proprietatea petenţilor care reprezintă unicul imobil al petenţilor şi, totodată locuinţa acestora şi al celor 2 copii minori ai acestora.

Existând posibilitatea reală ca petenţii şi cei doi minori ai acestora să fie evacuaţi din unicul imobil al familiei, în condiţiile în care există posibilitatea ca executarea silită să fie  anulată pe calea contestaţiei la executare, instanţa consideră că este îndeplinită şi condiţia existenţei unor motive temeinice pentru a suspenda executarea silită.

În consecinţă, instanţa de fond a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 719 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă și a dispus suspendarea executării silite până la soluţionarea contestaţiei la executare, formulată de petenți.

În apel, Tribunalul Specializat Cluj a constatat, în acord cu prima instanţă, că există motive temeinice, invocate de către debitori, pentru suspendarea temporară a executării silite.

Imobilul obiect al executării silite constituie locuinţa familiei debitorilor, astfel că odată scos la licitaţie și adjudecat, există posibilitatea ca debitorii intimați să fie evacuaţi şi puşi într-o situaţie delicată. După cum CJUE a subliniat într-o cauză privind contractele încheiate de consumatori, invocată și de intimați, respectiv cauza C-34/13 Monica Kusionova c. Smart Capital., în dreptul Uniunii dreptul la locuinţă este un drept fundamental garantat şi pierderea locuinţei familiei pune familia consumatorului într-o situaţie fragilă (prg. 63, 65). Din această hotărâre se poate trage concluzia că locuinţa familiei nu poate fi pusă în executare în orice condiţii, ci trebuie păstrată proporţionalitatea între interesul pecuniar al creditorului profesionist şi dreptul consumatorilor la apărarea vieţii de familie, respectiv a dreptului la locuinţă.

Analizând această proporționalitate, tribunalul a constatat că nici întoarcerea executării silite, invocată de apelantă, nu constituie în această ipoteză o soluţie viabilă, în condiţiile în care dacă executarea silită s-ar desfiinţa, iar imobilul ar fi fost adjudecat sau chiar supus unor înstrăinări ulterioare, preluarea acestuia de către debitori ar fi dificilă, dacă nu chiar imposibilă în cazul terților dobânditori de bună-credinţă, raportat la art. 723 alin. 2 C.proc.civ.

Aşadar, continuarea vânzării imobilului locuinţa contestatorilor pentru o creanţă contestată impune concluzia că interesele debitorilor ar fi grav vătămate prin executarea silită, iar aceste interese prevalează faţă de cele ale creditoarei, a cărei executare silită este oprită doar temporar, urmând ca după clarificarea aspectelor invocate să poată continua executarea silită în măsura în care în urma analizei pe fond a contestaţiei la executare aceasta ar fi neîntemeiată.

Totodată, după cum corect a reținut și prima instanță, efectele temporare ale suspendării executării silite în patrimoniul apelantei sunt atenuate de posibilitatea recuperării eventualelor pagube prin executarea cauţiunii în valoare de 10.239,31 lei, consemnată la dispoziția instanței, valoare lichidă care, în condiţiile desfăşurării normale a procesului civil având ca obiect contestaţie la executare, va acoperi prejudiciile suferite de apelantă prin întârzierea executării silite.

Deci, contrar susținerilor apelantei, prima instanță nu a dispus automat suspendarea executării silite, doar ca urmare a formulării unei contestații la executare, ci a analizat dacă există motive temeinice în acest sens, motive care, după cum s-a reținut mai sus, au fost dovedite în cauză.

În consecință, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 480 alin. 1 C.proc.civ., Tribunalul Specializat Cluj a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta EOS CREDIT FUNDING BL DAC.

(Încheierea civilă nr. 2058/2019 pronunţată de Judecătoria Turda în dosarul nr. 4816/328/2019/a1, definitivă prin respingerea apelului prin Decizia civilă nr. 1547/2019, pronunțată de tribunalul Specializat Cluj.)

Prin sentinţa civilă nr. 7818/2017 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca la data de 08.11.2017 a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta BRD – GROUPE SOCIETE GENERALE SA şi în consecinţă instanţa a constatat nulitatea absoluta a clauzei abuzive referitoare la comisionul de administrare cuprinsă în Contractul de Credit încheiat între părţi şi a obligat parata BRD – GROUPE SOCIETE GENERALE SA să restituie reclamanţilor sumele încasate lunar cu titlul de comision de administrare începând cu data încheierii contractului.

Prin decizia civilă nr.2186 din 22.10.2018 pronunţată în dosarul nr. 9074/211/2017 al Tribunalului Specializat Cluj s-a respins ca neîntemeiat apelul declarat de apelanta BRD GROUPE SOCIETE GENERALE SA, împotriva sentinţei civile nr. 7818/2017 pronunţate la 08.11.2017 în dosarul  9074/211/2017 al Judecătoriei Cluj-Napoca, pe care a menţinut-o în întregime.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs BRD – GROUPE SOCIETE GENERALE SA solicitând admiterea recursului, casarea în totalitate a hotărârii recurate şi rejudecarea procesului în fond de către instanţa de recurs, cu consecinţa admiterii apelului formulat de către recurenta şi respingerii cererii introductive de instanţă. Recursul a fost respins neîntemeiat.

Pentru a ponunța aceste soluții instanțele au avut in vedere urmatoarele argumente:

În materia protecţiei consumatorilor, prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislatia natională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european si cel national au urmărit atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instantei de judecată posibilitatea de a analiza acele clauze, în măsura în care se apreciază că sunt abuzive. O asemenea interventie nu încalcă principiul fortei obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 Cod civil, libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discretionară de a contracta. Raportându-se la jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului redata in cele ce preced, jurisprudenţa ce este obligatorie pentru instanţele naţionale si la prev. art. 4 alin. 2 teza finala din Directiva 93/13/CEE a Consiliului (dreptul Uniunii Europene impunându-se a fi aplicat cu prioritate fata de prev. art. 20 alin. 2 din Constitutie), instanţa a considerat că are posibilitatea să analizeze caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind comisionul de administrare.

Documentul supus spre analiză reprezintă un contract standard, preformulat şi, prin urmare, este incidentă o prezumţie simplă potrivit căreia clauzele cuprinse în acesta nu au fost negociate direct cu consumatorul, în baza art. 4 alin.3 teza finală din Legea nr. 193/2000, conform căruia pârâtei îi revine obligaţia de a proba faptul că aceste clauze au fost negociate, o asemenea probă nefiind făcută în speţă. 

Cu privire la acest aspect se reţine că legea impune ca fiecare clauză contractuală, în parte, să fie rezultatul negocierii dintre consumator şi profesionist, sarcina probei în acest sens revenind profesionistului. Cu privire la acest aspect, nu se poate reţine apărarea pârâtei din întâmpinare, privind faptul că reclamanţii nu au făcut dovada unei solicitări de negociere, câtă vreme legiuitorul a prevăzut în mod expres că sarcina probei revine profesionistului. De asemenea, această negociere ar presupune faptul că reclamanţii au avut o şansă rezonabilă de a face propuneri care să poată duce la modificarea contractului de credit. Mai mult, nu s-a probat nici măcar faptul că reclamanţilor li s-ar fi adus la cunoştinţă posibilitatea iniţierii unei negocieri la momentul încheierii contractului.

Simplul fapt că reclamanţii aveau opţiunea de a evalua alte oferte, cu posibilitatea de a refuza încheierea prezentului contract, nu este de natură să conducă la ideea că a existat o negociere, neexistând echivalenţă între aceste situaţii. A decide în sens contrar, şi anume că simpla posibilitate de a încheia sau nu un anumit contract înseamnă a îi negocia clauzele, ar însemna să se lase fără aplicabilitate practică reglementările privind clauzele abuzive, câtă vreme există foarte puţine contracte pe care un consumator este obligat să le încheie.

A negocia o clauză contractuală presupune a oferi consumatorului posibilitatea de a îşi spune opinia cu privire la aceasta, precum şi şanse rezonabile ca prin aceasta să ducă la modificarea clauzei, ceea ce în speţă nu s-a dovedit că s-ar fi întâmplat. Trebuie subliniat, însă, că legea nu prezumă caracterul abuziv al clauzelor contractuale pre-formulate, ci doar faptul că asemenea clauze nu sunt negociate cu consumatorii. Astfel, ceea ce se reproşează băncii nu este faptul că a optat pentru folosirea unor contracte de adeziune, ci faptul că în redactarea contractelor a folosit clauze care sunt de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Analizând prevederea privind comisionul de administrare credit, instanţa a apreciat că ea nu poate fi considerată ca făcând parte din definirea obiectului principal al contractului, prin urmare poate fi analizată din punct de vedere al caracterului abuziv, chiar dacă ar fi exprimată în mod clar şi inteligibil. Astfel, comisionul de rambursare anticipată nu reprezintă o prestaţie esenţială, câtă vreme esenţa raportului contractual este acordarea împrumutului şi preţul acestuia, care se regăseşte exclusiv în dobândă, iar nu şi în celelalte costuri prevăzute în convenţie.

Raportat la cerinţa ca această clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, instanţa a reţinut că această condiţie este îndeplinită.

Chiar dacă s-a susţinut că acest comision reprezintă plata unui serviciu prestat de către bancă clientului, constând în realizarea activităţilor necesare gestionării creditului, el nu a fost definit în cuprinsul contractului, astfel încât nu era posibil pentru consumator să cunoască exact de ce servicii beneficiază, pentru a putea verifica dacă banca într-adevăr îşi îndeplineşte obligaţiile ce îi revin pentru suma plătită. Mai mult, deşi este adevărat că atunci când analizează caracterul abuziv al unei clauze instanţa nu este chemată să se pronunţe cu privire existenţa proporţionalităţii între preţul plătit şi produsul sau serviciul oferit, nu se poate ignora faptul că valoarea acestui comision este în mod vădit disproporţionată faţă de un eventual serviciu de supraveghere a creditului de către pârâtă, din moment ce, potrivit scadenţarului, acesta are o valoare de aproximativ o pătrime/ o treime din valoarea dobânzii, care este obiectul principal al contractului.

Nu se pot reţine apărările pârâtei în sensul că se justifică comisionul de administrare credit din cauză că s-a acordat un împrumut prin programul Prima Casa care are costuri plafonate, deoarece şi în aceste caz costurile trebuiau negociate cu reclamanţii şi stabilite astfel încât să nu creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Întrucât consumatorul este în imposibilitate de a cunoaşte şi verifica serviciile pentru care s-a stabilit o valoare atât de mare a unui comision, s-a constatat că există dezechilibrul solicitat de lege, instanţa urmând a constata caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de administrare.

Pentru aceste motive instanţa a constatat nulitatea absolută a clauzei abuzive referitoare la comisionul de administrare si a dispus punerea parţilor in situaţia anterioara in sensul că obligării paratei BRD – GROUPE SOCIETE GENERALE SA sa restituie reclamanţilor sumele încasate lunar cu titlul de comision de administrare începând cu data încheierii contractului.

(Sentinţa civilă nr. 7818/2017 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, în dos. 9074/211/2017, definitivă prin respingerea apelului, prin Decizia civilă nr. 2186/2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj si recursului prin Decizia civilă nr. 435/2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj.)