Prin sentinţa civilă nr. 2123 din 20.06.2023 a Judecătoriei Turda, pronunţată în dosarul nr. 9475/328/2022, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cererii formulate de reclamanţi în favoarea Tribunalului Cluj – Secţia Civilă. 

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă, reţinând prevederile art. 129 alin. 2 pct. 2 şi art. 130 alin. 2 C.proc.civ. a constatat că reclamanţii urmăresc valorificarea promisiunii bilaterale încheiate între părţi la data de 22.04.2010, prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, respectiv intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară. 

Având în vedere că cererea formulată de către reclamanţi are caracter evaluabil în bani şi priveşte pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic având ca efect transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, Judecătoria a constatat că în cauză sunt incidente prevederile art. 104 alin. 1 C.pr.civ. Întrucât din certificatul de atestare fiscală depus la dosarul cauzei rezultă că apartamentul în litigiu are o valoare impozabilă de 296.102 lei şi ţinând cont de prevederile art. 94 pct. 1 lit. k şi art. 95 pct. 1 Cod procedură civilă, prima instanţă a constatat că valoarea obiectului cererii depăşeşte pragul de 200.000 lei prevăzut de art. 94 pct. 1 lit. k. C.pr.civ., motiv pentru care a apreciat că revine tribunalului competenţa de soluţionare a acţiunii. 

Prin sentinţa civilă nr. 484 din 02.11.2023 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. 9475/328/2022, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a declinat competenta de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Turda. 

S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, s-a dispus trimiterea cauzei la Curtea de Apel Cluj – Secţia I Civilă în vederea efectuării regulatorului de competenţă şi suspendarea prezentei cauze. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul, reţinând Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 8/10.06.2013, pronunţată în recurs în interesul legii, a constatat că prevederile art. 104 Cod procedură civilă sunt aplicabile cererilor reale imobiliare. Or, în prezenta speţă, prin raportare la statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Tribunalul a conchis că dispoziţiile art. 104 C.pr.civ nu sunt aplicabile, fiind, în schimb incidente dispoziţiile art. 101 alin. 1 Cod procedură civilă. Astfel, în condiţiile în care în cuprinsul anttecontractului de vânzare-cumpărare dedus judecăţii cuantumul preţului este de 20.000 lei, Tribunalul a constatat că în speţă sunt pe deplin incidente dispoziţiile art. 94 alin. 1 lit. k C.pr.civ.

Analizând conflictul negativ de competenţă ivit între Tribunalul Cluj – Secţia civilă şi Judecătoria Turda, Curtea de Apel Cluj a reţinut următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Turda, reclamanţii au solicitat instanţei ca pârâtul să fie obligat să predea actul autentic transmisibil de proprietate asupra imobilului situat în Turda, sau, în caz de refuz, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare, cu consecința intabulării în CF a dreptului de proprietate.

Prevederile art. 104 alin. 1 Cod procedură civilă, reţinute de Judecătoria Turda, nu sunt în speţă, întrucât au în vedere cererile în materie imobiliară, care au ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi reale asupra unui imobil.

Contrar considerentelor reţinute prin sentinţa pronunţată de Judecătoria Turda şi în acord cu Tribunalul, Curtea apreciază că în cauză sunt incidente prevederile art. 101 alin. 1 Cod procedură civilă, având în vedere că acţiunea prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătorești care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare nu are caracter real, ci reprezintă o acţiune personală.

În acest sens se impun dezlegările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cuprinse în Decizia nr. 8/10.06.2013, pronunţată în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că acţiunea prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătorești care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil are caracterul unei acţiuni personale imobiliare.

Aşadar, dispoziţiile art. 101 Cod procedură civilă reglementează competenţa după valoarea cererii în cazuri speciale, stabilind, în cuprinsul alin. 1, că „în cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act juridic, pentru stabilirea competenţei instanţei se va ţine seama de valoarea obiectului acestuia, sau, după caz, de aceea a părţii din obiectul dedus judecăţii”.

Prin urmare, competenţa se va determina în funcţie de valoarea obiectului menţionat în antecontractul de vânzare-cumpărare, în cauză aceasta fiind în cuantum de 20.000 lei. Având în vedere că această sumă se situează sub pragul de 200.000 lei instituit de prevederile art. 94 pct. 1 lit. k Cod procedură civilă, Curtea a constatat că revine judecătoriei competenţa materială de soluţionare a cauzei în primă instanţă.

Având în vedere aceste considerente, în conformitate cu prevederile art. 135 alin. 1 şi alin. 4 Cod procedură civilă, Curtea a stabilit competenţa de soluţionare a acţiunii, având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, în favoarea Judecătoriei Turda.

(Sentința civilă nr. 109/F/CC/2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în Dosar nr. 9475/328/2022)

În fapt, potrivit extraselor de carte funciară reclamanta este proprietara terenurilor înscrise în aceste cărţi funciare. Prin somaţia nr. 77/17.02.2022, emisă de Poliţia Locală a Municipiului Turda, reclamantei i s-a adus la cunoștință că pe terenul proprietatea sa au fost depozitate deşeuri de pulbere şi praf alb(ipsos) în interiorul unei hale, fost grajd CAP, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 70 lit. h) din O.U.G. nr. 195/2002 privind protecţia mediului, i s-a adus la cunoştinţă că are obligaţia de a nu degrada mediul natural sau amenajat prin depozitări necontrolate de deşeuri de orice fel, fiind, totodată, somată ca, în termen de 15 zile de la primirea somaţiei, să întreprindă demersuri pentru gestionarea deşeurilor şi salubrizarea întregii incinte.

În continuare, se reţine că potrivit adresei emise de garda Naţională de Mediu – Comisariatul Judeţean Cluj, pârâta a fost sancţionată contravenţional pentru desfăşurarea de activităţi generatoare de pulberi în suspensie şi sedimentabile în vecinătate, descărcate printr-o tubulară improvizată în hala învecinată şi antrenaţi prin curenţii de aer afectează terenurile învecinate.

Din declaraţia martorului Rusu Teodor reiese că societatea pârâtă a eliberat deşeuri de gips, destul de nocive, în hala reclamantei printr-un racord creat între hala pârâtei şi cea a reclamantei, iar drumul de acces proprietatea reclamantei a fost transformat într-un timp în depozit de către pârâtă.

Pârâta a arătat că a fost tot timpul deschisă să soluţioneze amiabil litigiul şi să cureţe benevol terenul, solicitarea acesteia fiind doar de a nu fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, potrivit art. 555 alin. (1) Cod civil, proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege. Art. 1349 Cod civil prevede:

‘(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

(3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului.

ART. 1357 Condițiile răspunderii

(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.

(2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.

ART. 1381 Obiectul reparației

(1) Orice prejudiciu dă dreptul la reparație.

(2) Dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat.

(3) Dreptului la reparație îi sunt aplicabile, de la data nașterii sale, toate dispozițiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea și stingerea obligațiilor.

ART. 1385 Întinderea reparației

(1) Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel.”

Potrivit dispozițiilor art. 1357 Cod civil orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.

ART. 1528 Cod civil, dispune că „în cazul neexecutării unei obligaţii de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuşi ori să facă să fie executată obligaţia”.

Aşadar, pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie se cer a fi întrunite cumulativ patru condiții, respectiv, existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul .

Prin ansamblul probatoriu administrat în cauză, mai sus sintetizat, instanța a apreciat faptul că reclamanta a făcut dovada elementelor răspunderii civile delictuale.

Astfel, instanța a reținut că s-a făcut dovada existenței faptei, pârâta confirmând, de altfel, susţinerile reclamantei legate de depozitarea deşeurilor şi materialelor pe terenul său, a vinovăției pârâtei şi a raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, din probatoriul administrat reieşind că deşeurile depozitate de reclamantă pe terenul şi în hala reclamantei afectează mediul înconjurător şi au atras atenţionarea reclamantei din partea autorităţilor cu privire la faptul că degradează mediul, cu obligarea ei la gestionarea deşeurilor şi la salubrizarea întregii zone, afectându-i inclusiv dreptul de proprietate, fiind irelevant sub acest aspect dacă reclamanta foloseşte efectiv sau nu terenul respectiv.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 1381, art. 1385, art. 1528 Cod civil, instanţa a admis acţiunea și a obligat pârâta: la îndepărtarea, în totalitate şi cu respectarea prevederilor legale în domeniul protecției mediului, de pe terenul înscris în C.F. nr. 55897 Turda a tuturor materialelor şi deșeurilor de praf şi pulbere albă de ipsos, şi să readucă terenul şi construcția la starea inițială, în termen de cel mult 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, iar, în caz de refuz, a autorizat reclamanta să înlăture materialele, pe cheltuiala pârâtei; la îndepărtarea tuturor materialelor depozitate pe terenul înscris în C.F. nr. 55081 Turda şi pe terenul înscris în C.F. nr. 55080 Turda, iar, în caz de refuz, a autorizat reclamanta să înlăture materialele, pe cheltuiala pârâtei.

În ceea ce privește plata cheltuielilor de judecată, având în vedere soluția pronunțată, faţă de prevederile art. 453 şi art. 454 Cod procedură civilă, reţinând şi că prealabil înregistrării cererii pârâta a fost pusă în întârziere, astfel că disponibilitatea pârâtei de a curăţa benevol terenul, în contextul în care nu a făcut-o nici până la acest moment, nu se încadrează în situaţiile în care legiuitorul permite exonerarea pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată, instanţa a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu avocaţial. 

(Sentința civilă nr. 795/2023, pronunțată de Judecătoria Turda în Dosar nr. 4017/328/2022)

Din extrasul din registrul de deces reiese că M.A. a decedat în 01.01.2001, iar din încheierea de verificare a evidențelor succesorale reiese că nu a fost dezbătută succesiunea pe cale notarială după această defunctă. Conform actelor de stare civilă, soțul acesteia a decedat la data de 07.09.1973, iar defuncta a avut patru copii. 

În drept, față de data decesului defunctei Moldovan Ana, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. din 1864, având în vedere dispoziţiile art. 91 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, conform cărora moştenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a Codului civil sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii moştenirii. Conform art. 669 C. civ. din 1864, copiii sau descendenţii lor succed tatălui, mamei, moşilor, moaşelor şi oricărui alt ascendent, fără deosebire de sex şi chiar de ar fi născuţi din deosebite căsătorii. Ei succed în părţi egale când se găsesc toţi în gradul dintâi şi sunt chemaţi după propriul lor drept; ei succed pe tulpină când sunt chemaţi toţi sau unul din ei prin reprezentare.

Prevederile art. 689 C. civ. din 1864 reglementează acceptarea tacită a unei succesiuni, fiind prevăzut că acceptarea poate fi sau expresă sau tacită. Este tacită când eredele face un act, pe care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de erede, şi care lasă a se presupune neapărat intenţia sa de acceptare.

Din declarațiile martorilor reiese că doar unul dintre fii defunctei, M.I. a folosit terenurile, care i-au aparținut acesteia, după moartea mamei sale. Pârâții, deși legal citați cu mențiunea personal la interogatoriu, nu s-au prezentat în fața instanței pentru administrarea probei cu interogatoriul, împrejurare care, în temeiul art. 358 C. proc. civ., va fi socotită de instanță ca fiind o recunoaștere deplină a calității de unic moștenitor a fiului defunctei, M.I.

Din actele de stare civilă depuse la dosar reiese că pârâții au calitatea de succesibili ai defunctei M.A., însă în conformitate cu prevederile art. 669 C. civ. din 1864, doar M.I. a efectuat acte de acceptare tacită a succesiunii constând în folosirea terenurilor. Prin urmare instanța a constatat că acesta este unicul moștenitor al defunctei, în calitate de descendent.

(Sentința civilă nr. 76/2023, pronunțată de Judecătoria Turda în dos. 7496/328/2021)

Între pârâtul C.S. şi pârâta G. M., respectiv tată și fiică, a fost încheiat Contractul de întreţinere la BNP A.M. Potrivit acestuia, pârâtul C.S. a transmis pârâtei G.M. nuda proprietate asupra imobilului situat în Cacova Ierii, jud. Cluj, iar pârâta s-a obligat să îl întrețină pe pârâtul C.S., respectiv să îi asigure hrana zilnică, menaj, îmbrăcăminte, încălțăminte, locuința cu curent electric și încălzire, procurare de medicamente și administrarea tratamentului, înmormântarea. Prin același contract s-a menținut un drept de uzufruct viager asupra bunului, în favoarea pârâtului C.S.

În drept, potrivit dispoziţiilor art. 1549 din Codul civil:

1) Dacă nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin.

(2) Rezoluţiunea poate avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci când executarea sa este divizibilă. De asemenea, în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de către una dintre părţi a obligaţiei nu atrage rezoluţiunea contractului faţă de celelalte părţi, cu excepţia cazului în care prestaţia neexecutată trebuia, după circumstanţe, să fie considerată esenţială.

(3) Dacă nu se prevede altfel, dispoziţiile referitoare la rezoluţiune se aplică şi în cazul rezilierii.

Conform art. 2263 alin. (2) C.civ., atunci când comportamentul celeilalte părți face imposibilă executarea contractului în condiții conforme bunelor moravuri, cel interesat poate cerere rezoluțiunea. În același timp, conform art. 2263 alin. (3) C.civ. În cazul prevăzut la alin. (2) dar și atunci când se întemeiază pe neexecutarea fără justificare a obligației de întreținere, rezoluțiunea nu poate fi pronunțată decât de instanță.

În final, conform art. 1560 C.civ., (1) Creditorul a cărui creanță este certă și exigibilă poate să exercite drepturile și acțiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite. (2) Creditorul nu va putea exercita drepturile și acțiunile care sunt strâns legate de persoana debitorului. (3) Cel împotriva căruia se exercită acțiunea oblică poate opune creditorului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut opune debitorului.

Rezoluţiunea este unul din drepturile de care dispune creditorul în caz de neexecutare fără justificare a obligaţiilor contractuale de către debitor, alături de drepturile de a cere executarea silită, reducerea prestaţiilor sau de a invoca alt mijloc legal pentru realizarea dreptului său. Alineatul (1) al art. 1549 C.civ. prezintă rezoluţiunea drept un mijloc juridic subsecvent alegerii creditorului de a renunţa la executarea silită, eventual în mod cumulativ cu dreptul la dauneinterese. Alegerea creditorului între executare silită şi rezoluţiune depinde, în principal, de posibilitatea practică de realizare a interesului urmărit prin încheierea contractului precum şi de felul obligaţiei (de a da, a face, a nu face, implicând sau nu faptul personal al debitorului).

De asemenea, potrivit art. 1554 alin. (1) C.civ. contractul desființat prin rezoluțiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ținută, în acest caz, să restituie celeilalte părți prestațiile primite.

Pe cale oblică, este admisibilă acțiunea în rezoluțiunea unui contract de întreținere.

Reclamanții au încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare cu pârâtul C.S. și au solicitat instanței rezolutiunea contractului de întreținere încheiat între pârâtul C.S. şi pârâta G. M. și ponunțarea unei hotărâri judecătorești, care să țină loc de contract de vânzare cumpărare în favoarea lor.

Pârâții nu au depus întâmpinare dar, cu ocazia administrării probei interogatoriului, ambii pârâți au recunoscut cele susținute de reclamanți, atât cu privire la contractul de întreținere cât și cu privire la promisiunea de vânzare încheiată subsecvent.

Reclamanții au dovedit în prezenta cauză faptul că dețin un drept de creanță, certă și exibilă, prin depunerea la dosar a contractului de vânzare-cumpărare din data de 29.09.2022.

În aceste condiții instanța a admis cererea formulată de către reclamanți și a dispus rezoluțiunea contractului de întreținere încheiat între pârâți, cu repunerea părților în situația anterioară.

În ceea ce privește capătul de cerere privind pronunțarea unei hotărâri care ține loc de contract de vânzare, instanţa a constatat că actul juridic încheiat între părţi nu respectă prevederile legale imperative privind condiţiile de formă a acestuia, nefiind încheiat în formă autentică, fiind nul ca act de vânzare-cumpărare. Cu toate acestea, în temeiul art. 1260 C.civ. şi conform principiului conversiunii actelor juridice, convenţia încheiată între părţi are valoarea unui antecontract de vânzarecumpărare, în temeiul căruia s-a născut în sarcina pârâtului C.S. obligaţia de a îndeplini toate formalitățile necesare perfectării contractului autentic de vânzare și transmiterii în favoarea reclamanților a imobilulului ce a făcut obiectul contractului.

Încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu a mai avut loc, motiv pentru care reclamanții a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract, invocând neîndeplinirea de către pârât a obligației asumate prin promisiunea bilaterală de vânzare. În drept, în materia promisiunii de contracta, prevederile art.1279 alin. (3) C.civ. instituie regula conform căreia ”dacă promitentul refuză să încheie contractul promis, instanța, la cererea părții care și-a îndeplinit propriile obligații, poate să pronunțe o hotărâre care ține loc de contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerințele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite”. În ceea ce privește promisiunea bilaterală de vânzare, art. 1669 C.civ. alin.(1) statuează în concordanță cu regula generală expusă în cadrul art. 1279 C.civ. ”Când una din părțile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, dacă toate celelalte condiții de validitate sunt îndeplinite”.

Din prevederile art. 1279 și art. 1669 C.civ., rezultă că, pentru pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, instanța trebuie să verifice îndeplinirea în mod cumulativ a următoarelor condiții:

– existența unei promisiuni bilaterale de vânzare, încheiate în mod valabil între părți;

– refuzul nejustificat al pârâtului, în calitate de promitent, de a-și îndeplini obligația de a încheia contractul la termenul stabilit;

– îndeplinirea de către reclamant a obligațiilor asumate prin promisiunea bilaterală de vânzare;

– existența dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul promitentului-vânzător la momentul pronunțării hotărârii judecătorești;

– îndeplinirea condițiilor de validitate ale vânzării;

În plus față de cele expuse în paragraful anterior, având în vedere dispozițiile art 57 din O.U.G nr. 80/2013, coroborate cu art. 159 alin.(5) și (6) din Legea nr. 207/2015, pentru pronunțarea unei hotărâri judecătorești care ține loc de act autentic de înstrăinare a unor bunuri imobile este necesară depunerea unui extras de carte funciară pentru bunurile imobile ce au carte funciară deschisă precum și a unui certificat de atestare fiscală emis de compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale din care să reiasă că au fost achitate toate obligațiile fiscale de plată datorate bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează.

Prima condiție, și anume existența unei promisiuni bilaterale de vânzare încheiate în mod valabil între părți, este verificată în prezenta cauză. Referitor la refuzul nejustificat al pârâtului, în calitate de promitent vânzător, de a se prezenta la notar în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, în speța dedusă judecății, pârâtul nu și-a îndeplinit obligația asumată. În același timp, pârâtul a recunoscut cu ocazia administrării interogatoriului, pretențiile reclamanților.

Constatând îndeplinite condițiile menționate în paragrafele anterioare, instanța a admis și acest capăt de cerere formulat de reclamanți. 

(Sentința civilă nr. 1494/2023, pronunțată de Judecătoria Turda în dos. nr. 8918/328/2022, definitivă prin neapelare)

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat la petitul 1 să se constate că masa succesorală rămasă după defunctul său tată este compusă din dreptul de proprietate asupra mai multor imobile și să se constate calitatea de moștenitor a reclamantei și a pârâtelor, în calitate de fiice, iar la petitul 2 a solicitat să se dispună sistarea stării de indiviziune, în modalitatea indicată.

Instanța a stabilit taxa de timbru aferentă petitului 1, prin raportare la prevederile art. 3 al. 1 din OUG nr. 80/2013 și taxa de timbru aferentă petitului 2 prin raportare la prevederile art. 5 din OUG nr. 80/2013.

În cadrul cererii de reexaminare, reclamanta a invocat prevederile art. 5 al. 2 din OUG 80/2013, arătând că prin cererea de chemare în judecată a formulat mai multe cereri în materia partajului judiciar, dintre cele prevăzute de art. 5 alin. 1 din O.U.G. nr. 80/2013, astfel încât sunt aplicabile prevederile art. 5 alin. 2 din O.U.G. nr. 80/2013, care prevede că, în ipoteza în care cererile în materia partajului judiciar prevăzute la alin. 1 se formulează în cadrul aceleiași acțiuni, aceasta se taxează cu o singură taxă, stabilită potrivit alin. 1, calculată la valoarea cea mai mare.

În concret, la petitul 1 reclamanta a solicitat stabilirea bunurilor supuse împărțelii (constatarea compunerii masei succesorale) – art. 5 alin. 1 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013. Faptul că a solicitat în mod literal constatarea componenței masei succesorale nu determină o altă concluzie, câtă vreme operațiunea care urmează a fi realizată de către instanță este aceea de a stabili dacă bunurile indicate în acțiune intră în componența masei succesorale, pentru ca mai apoi să se procedeze la partajul propriu-zis, dedus judecății prin petitul 2. Situația ar fi fost alta în cazul în care s-ar fi prevalat de un certificat de moștenitor, care cuprinde deja individualizarea bunurilor succesorale.

Ca atare, în speță sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 5 alin. 2 din O.U.G. nr. 80/2013. Având în vedere valoarea obiectului cererii de 331.723 lei, taxa de timbru este în sumă de 3.461 lei (jumătate din taxa stabilită potrivit art. 3 alin. 1 din O.U.G. nr. 80/2013). La aceasta se adaugă, potrivit art. 5 alin. 3 din O.U.G. nr. 80/2013, taxa pentru stabilirea calității de coproprietar și cota care revine fiecăruia, de 50 lei pentru fiecare moștenitor, deci 250 lei, și 100 lei aferent celor două solicitări de întabulare.

Cu privire la această modalitate de calcul al taxei judiciare de timbru: 

– Încheierea civilă nr. 13310/2024, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosar nr. 14949/211/2024/a1

– Încheierea civilă nr. 380/2025, pronunțată de Judecătoria Turda în dosar nr. 11322/328/2024/a1

– Încheierea civilă nr. 3364/2025, pronunțată de Judecătoria Turda în dosar nr. 2707/328/2025/a1

Articolul 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori prevede:

“(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de profesioniști pe piața produsului sau serviciului respectiv.”

Din analiza acestor texte de lege rezultă că pentru a fi declarată abuzivă, o clauză contractuală trebuie să întrunească urmatoarele condiții:

– clauza să nu fi fost negociată cu consumatorul. În scopul protejării consumatorului, prin textul art. 4 al. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000 a fost răsturnată sarcina probei, comerciantul avand sarcina să dovedească împrejurarea că au fost negociate clauzele contractuale. 

– prin ea însăși, sau împreuna cu alte prevederi din contract, clauza creeaza, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Cu privire la penalitățile de întârziere în cuantum de 0,5 %/zi de întarziere, calculate asupra valorii totale a facturii pânâ la data achitarii integrale a sumelor datorate, apreciez că sunt aplicabile dispozițiile lit. i) din anexa Legii nr. 193/2000 prevăd că este considerată abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.

Stipularea unei penalități de 0,5% pe zi de întarziere, echivalând cu o penalitate cumulată de 182,5% pe an, contravine dispozițiilor imperative ale Legii nr. 193/2000.

Cu privire la clauzele care prevăd despăgubiri/taxă de reziliere, egale cu valoarea abonamentului înmulțită cu numărul de luni rămase până la expirarea perioadei minine contractuale, acestea obligă consumatorul la plata unor despagubiri în situația rezilierii contractului înainte de perioada minimă contractuală. Apreciez că ele încalcă dispozițiile lit. j) ale Anexei la Legea nr. 193/2000, care prevede că sunt abuzive clauzele care restrâng sau anulează dreptul consumatorului de a denunța sau rezilia unilateral contractul, în cazurile în care profesionistul a impus consumatorului, prin contract, clauze referitoare la plata unei sume fixe în cazul denuntarii unilaterale.

Aceste clauze încalcă și dispozițiile lit. r) ale Anexei la Legea nr. 193/2000 deoarece permit profesionistului obținerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau rezilierii contractului de către acesta din urma, fără a prevedea existența compensațiilor în sumă echivalentă si pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către profesionist.

Aceste clauze obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari față de pagubele suferite de profesionist, întrucât acestea depașesc cu mult atât rata dobânzii legale penalizatoare, cât și debitul neachitat.

Pentru aceste motive, apreciez că sunt abuzive clauzele privind penalitățile de întârziere și privind despăgubiri/taxă de reziliere din contractele încheiate de consumatori cu Orange Romania SA.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Turda, reclamanta Investcapital LTD a solicitat obligarea pârâtei P.E., la plata sumei de 2695,97 lei debit principal, 15,98 lei penalități de întârziere, 2203,33 lei daune/taxe de reziliere și echipamente, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, cu cheltuieli de judecată.

În fapt, reclamanta a arătat că între Orange România S.A. şi pârâta s-a încheiat un contract de furnizare servicii în baza căruia pârâta datorează plata valorii abonamentului. Creanţa sa este una certă, lichidă şi exigibilă. Reclamanta a mai arătat că în urma încheierii contractului de cesiune de creanţe a dobândit dreptul de creanţă pe care Orange România S.A. îl deţinea împotriva pârâtei.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 1026 şi urm C.proc.civ., art. 1566 şi urm C.civ., art. 2 şi art. 3 din OG nr. 13/2011

Pârâta a depus întâmpinare la data de 30.04.2024 prin a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar cu privire la fondul cauzei a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Analizând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, invocată de pârâtă la primul termen de judecată, conform art. 248 alin. 1 C. proc. civ., reţine următoarele:

În drept, potrivit art. 2.500 alin. 1 C. civ., Dreptul material la acțiune, denumit în continuare drept la acțiune, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. Conform art. 2.512 alin. 1 C. civ., Prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, și fără a fi ținut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credință., iar conform art. 2.513 al aceluiași act normativ. Prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

Instanța, în raport de aceste dispoziţiile legale constată că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost invocată cu respectarea dispozițiilor legale susmenționate, prin întâmpinarea formulată de către pârât.

În ceea ce privește natura dreptului, instanța reține că, în prezenta cauză, reclamanta solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 22695,97 lei debit principal, 15,98 lei penalități de întârziere, 2203,33 lei daune/taxe de reziliere și echipamente, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, fiind vorba despre un drept de creanță. Prin urmare, dreptul dedus judecății este prescriptibil în termenul general de prescripție de 3 ani, conform art. 2.517 C.civ.

Având în vedere prevederile art. 2.526 C. civ., potrivit cărora când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestație devine exigibilă, precum şi faptul că cererea de valoare redusă formulată de către reclamantă a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 22.02.2024, instanţa constată că dreptul reclamantei privind obligarea pârâtei la plata contravalorii facturilor emise în perioada 27.05.2017-27.09.2017 și devenite scadente în 14 zile calendaristice, conform art. 5 din contractul încheiat între părți, este prescris.

Pentru aceste considerente, instanța va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâta și, în consecință, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta INVESTCAPITAL LTD în contradictoriu cu pârâta ca prescrisă.

(Sentința civilă nr. 7460/2024, pronunțată de Judecătoria Turda în dosar nr. 1744/328/2024, definitivă prin neapelare)

În ceea ce priveşte starea de coproprietate asupra imobilului înscris în Cartea funciară, având destinația „curte şi grădină”, în suprafață de 4093 mp, instanţa a reţinut că potrivit art. 728 Cod civil de la 1864, nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. De-asemenea, art. 730 Cod civil de la 1864, statuează: dacă toți erezii sunt prezenți și majori, se pot împărți între dânșii, oricum ar voi, fără îndeplinirea vreunei formalități. Așadar, legislaţia civilă nu prevede nicio condiţie de formă pentru validitatea partajului voluntar, acesta putând fi încheiat chiar verbal, forma scrisă fiind necesară doar pentru dovedirea acestuia. 

Potrivit susţinerilor reclamanţilor, între titularii dreptului de proprietate asupra terenului mai sus descris, a intervenit un partaj voluntar prin care imobilul, având destinația „curte şi grădină”, în suprafață de 2000 mp, parte din imobilul în suprafață de 4093 mp, a revenit antecesorului lor. 

Cu privire la existenţa partajului în forma solicitată de către reclamanţi, instanţa a constatat, pe de o parte, că martorii audiaţi în cauză au confirmat folosinţa îndelungată a terenului în modalitatea propusă spre partajare, iar pe de altă parte, raportat la prevederile art. 358 Cod de procedură civilă, pârâţii cu domiciliu cunoscut, deşi legal citaţi, nu au înţeles să depună întâmpinare şi nici nu s-a prezentat în faţa instanţei în vederea administrării probei interogatoriului. În ceea ce îi priveşte pe pârâţii cu domiciliu necunsocut, interesele acestora au fost ocrotite de curatorul special desemnat în cauză, care nu a manifestat opoziţie la solicitările reclamanţilor vizând existenţa unui partaj şi modalitatea de realizare a acestuia. 

În consecinţă, instanţa a constatat că a intervenit partajul voluntar asupra imobilului în litigiu, în modalitatea invocata de reclamanți.

(Sentința civilă nr. 723/2023, pronunțată de Judecătoria Turda în Dosar nr. 6172/328/2021)

Reclamanta a solicitat să se constate ca în masa succesorală ramasă dupa defunctul MI se include dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și obligația de a incheia contract autentic de vânzare cumpărare cu reclamanta, să se constate ca pârâții sunt succesorii defunctului și să fie obligati pârâții să îi predea act autentic de vânzare-cumpărare, în caz contrar sentința urmând să țina loc de contract.

Prin Sentința civilă nr. 1250/2008, pronunțată de Judecătoria Turda în Dosar nr. 1312/328/2017 instanța a obligat pârâții sa îi predea reclamantei act autentic de vânzare-cumparare, în caz contrar sentința urmând să țina loc de contract, fără a se pronunța cu privire la primul petit.

Reclamanta a solicitat completarea dispozitivului hotarârii. La soluționarea cererii de completare dispozitiv, instanța a admis excepția lipsei de interes in formularea primului petit, cu următoarea motivare:

Succesorii pot exercita acțiunile patrimoniale la care avea dreptul defunctul, cum este în speță acțiunea prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic.

Astfel, potrivit art. 412 al. 1 pct. 1 c.p.c. judecarea cauzelor se suspenă prin decesul uneia dintre parți, până la introducerea în cauză a moștenitorilor. Potrivit acestor dispoziții are loc o transmitere de calitate procesuală către moștenitori, singura condiție impusă de lege fiind calitatea de moștenitor. Dacă transmiterea calității procesuale ar fi condiționată de dezbaterea succesiunii, legea ar fi prevăzut în mod expres necesitatea dovedirii transmiterii calității procesuale prin depunerea unui certificat de moștenitor, în care să fie menționat activul succesoral, care să cuprindă și dreptul de a exercita respectiva acțiune.

Mai mult, dacă ar fi necesar să se constate că în succesiunea autorului a rămas și dreptul de a exercita acțiunile pe care putea să le exercite acesta, în cazul decesului uneia dintre parți în timpul litigiului, calitatea procesuală nu ar putea fi preluată decât după stabilirea compunerii masei succesorale sau instanța ar trebui să se pronunțe și pe acest aspect, deși în practică succesorii, care pot avea și calitate procesuală pasivă, nu investesc instanța cu un petit privind componența masei succesorale a defunctului în locul căruia au fost introduși în litigiu.

Dacă s-ar impune ca instanța să faca o astfel de constatare în dispozitivul hotarârii, in condițiile in care s-a pronunțat pe acțiunea in realizare (pronunțarea unei hotărâri care sa tină loc de act autentic), ar trebui să se pronunțe si in situația în care decesul intervine în cursul litigiului.

Pe de alta parte, instanța nu putea pronunța o hotărâre care să țină loc de act autentic, in contradictoriu cu succesorii promitentului daca nu ar fi avut în vedere această transmisiune.

(Sentința civilă pronunțată în ședința publica din data de 11.09.2018, de Judecătoria Turda în Dosar nr. 1312/328/2017)

Prin acțiunea introductivă, reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu pârâta EOS CREDIT FUNDING BL DAC, rectificarea situației de carte funciară a imobilului aflat în proprietatea lor, prin radierea inscrierilor de sub C1, C2, C3 si C4 privind dreptul de ipotecă, operate în favoarea pârâtei.

În motivare, reclamanții au arătat ca prin Sentința civilă nr. 710/2020, pronunțată de Judecătoria Turda în Dos. 4816/328/2019, definitivă prin Decizia civilă nr. 1295/A/2021 s-a admis contestația la executare formulata de reclamanți, s-a dispus anularea tuturor actelor de executare întocmite în dosarul execuțional, la cererea creditorului EOS CREDIT FUNDING BL DAC, față de împrejurarea că este prescris dreptul de a cere executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit, precum și a titlului executoriu reprezentat de contractele de ipotecă.

Atât instanța de fond cât și instanța de apel au stabilit că raportul juridic dedus judecății este supus vechiului cod civil, care, prin art. 1800 alin. 1 pct. 1 C.civ. stabilea că ipotecile se sting prin stingerea obligației principale. Cum realizarea dreptului de creanță al creditoarei cesionare EOS CREDIT FUNDING DAC s-a prescris, valorificarea dreptului de ipotecă nu poate fi realizată conform dreptului material incident în cauză.

Deși Sentința civilă nr. 710/2020 este definitivă încă din data de 8.11.2022, nici pană în prezent pârâta nu a efectuat demersurile necesare pentru radierea din cartea funciară a înscrierilor efectuate în baza contractelor de ipotecă. Acest fapt le produce reclamanților un prejudiciu prin aceea ca sunt în imposibilitate de a valorifica dreptul lor de proprietate.

Potrivit art. 908 cod civil “orice persoană interesată poate cere rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii, dacă:

1. înscrierea sau încheierea nu este valabilă ori actul în temeiul căruia a fost efectuată înscrierea a fost desfiinţat, în condiţiile legii, pentru cauze ori motive anterioare sau concomitente încheierii ori, după caz, emiterii lui;

2. dreptul înscris a fost greşit calificat;

3. nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea;

4. înscrierea în cartea funciară nu mai este, din orice alte motive, în concordanţă cu situaţia juridică reală a imobilului.”

Potrivit alineatului 2 al aceluiași articol, “rectificarea înscrierilor în cartea funciară se poate face fie pe cale amiabilă, prin declaraţia autentică notarială a titularului dreptului ce urmează a fi radiat sau modificat, fie, în caz de litigiu, prin hotărâre judecătorească definitivă.”

Având în vedere că s-a constatat prescripția dreptului de a cere executarea silită în baza contractelor de ipotecă, care stau la baza înscrierilor din CF, precum și pasivitatea pârâtei, se impune a se dispune rectificarea de carte funciară, în sensul solicitat de reclamanți.  

Notă: Pe parcursul litigiului, pârâta a îndeplinit demersurile pentru radierea dreptului său de ipotecă.

(Judecătoria Turda, dosar nr. 6984/328/2022)