Articolul 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori prevede:

“(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de profesioniști pe piața produsului sau serviciului respectiv.”

Din analiza acestor texte de lege rezultă că pentru a fi declarată abuzivă, o clauză contractuală trebuie să întrunească urmatoarele condiții:

– clauza să nu fi fost negociată cu consumatorul. În scopul protejării consumatorului, prin textul art. 4 al. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000 a fost răsturnată sarcina probei, comerciantul avand sarcina să dovedească împrejurarea că au fost negociate clauzele contractuale. 

– prin ea însăși, sau împreuna cu alte prevederi din contract, clauza creeaza, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Cu privire la penalitățile de întârziere în cuantum de 0,5 %/zi de întarziere, calculate asupra valorii totale a facturii pânâ la data achitarii integrale a sumelor datorate, apreciez că sunt aplicabile dispozițiile lit. i) din anexa Legii nr. 193/2000 prevăd că este considerată abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.

Stipularea unei penalități de 0,5% pe zi de întarziere, echivalând cu o penalitate cumulată de 182,5% pe an, contravine dispozițiilor imperative ale Legii nr. 193/2000.

Cu privire la clauzele care prevăd despăgubiri/taxă de reziliere, egale cu valoarea abonamentului înmulțită cu numărul de luni rămase până la expirarea perioadei minine contractuale, acestea obligă consumatorul la plata unor despagubiri în situația rezilierii contractului înainte de perioada minimă contractuală. Apreciez că ele încalcă dispozițiile lit. j) ale Anexei la Legea nr. 193/2000, care prevede că sunt abuzive clauzele care restrâng sau anulează dreptul consumatorului de a denunța sau rezilia unilateral contractul, în cazurile în care profesionistul a impus consumatorului, prin contract, clauze referitoare la plata unei sume fixe în cazul denuntarii unilaterale.

Aceste clauze încalcă și dispozițiile lit. r) ale Anexei la Legea nr. 193/2000 deoarece permit profesionistului obținerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau rezilierii contractului de către acesta din urma, fără a prevedea existența compensațiilor în sumă echivalentă si pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către profesionist.

Aceste clauze obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari față de pagubele suferite de profesionist, întrucât acestea depașesc cu mult atât rata dobânzii legale penalizatoare, cât și debitul neachitat.

Pentru aceste motive, apreciez că sunt abuzive clauzele privind penalitățile de întârziere și privind despăgubiri/taxă de reziliere din contractele încheiate de consumatori cu Orange Romania SA.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Turda, reclamanta Investcapital LTD a solicitat obligarea pârâtei P.E., la plata sumei de 2695,97 lei debit principal, 15,98 lei penalități de întârziere, 2203,33 lei daune/taxe de reziliere și echipamente, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, cu cheltuieli de judecată.

În fapt, reclamanta a arătat că între Orange România S.A. şi pârâta s-a încheiat un contract de furnizare servicii în baza căruia pârâta datorează plata valorii abonamentului. Creanţa sa este una certă, lichidă şi exigibilă. Reclamanta a mai arătat că în urma încheierii contractului de cesiune de creanţe a dobândit dreptul de creanţă pe care Orange România S.A. îl deţinea împotriva pârâtei.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 1026 şi urm C.proc.civ., art. 1566 şi urm C.civ., art. 2 şi art. 3 din OG nr. 13/2011

Pârâta a depus întâmpinare la data de 30.04.2024 prin a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar cu privire la fondul cauzei a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Analizând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, invocată de pârâtă la primul termen de judecată, conform art. 248 alin. 1 C. proc. civ., reţine următoarele:

În drept, potrivit art. 2.500 alin. 1 C. civ., Dreptul material la acțiune, denumit în continuare drept la acțiune, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. Conform art. 2.512 alin. 1 C. civ., Prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, și fără a fi ținut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credință., iar conform art. 2.513 al aceluiași act normativ. Prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

Instanța, în raport de aceste dispoziţiile legale constată că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost invocată cu respectarea dispozițiilor legale susmenționate, prin întâmpinarea formulată de către pârât.

În ceea ce privește natura dreptului, instanța reține că, în prezenta cauză, reclamanta solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 22695,97 lei debit principal, 15,98 lei penalități de întârziere, 2203,33 lei daune/taxe de reziliere și echipamente, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, fiind vorba despre un drept de creanță. Prin urmare, dreptul dedus judecății este prescriptibil în termenul general de prescripție de 3 ani, conform art. 2.517 C.civ.

Având în vedere prevederile art. 2.526 C. civ., potrivit cărora când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestație devine exigibilă, precum şi faptul că cererea de valoare redusă formulată de către reclamantă a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 22.02.2024, instanţa constată că dreptul reclamantei privind obligarea pârâtei la plata contravalorii facturilor emise în perioada 27.05.2017-27.09.2017 și devenite scadente în 14 zile calendaristice, conform art. 5 din contractul încheiat între părți, este prescris.

Pentru aceste considerente, instanța va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâta și, în consecință, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta INVESTCAPITAL LTD în contradictoriu cu pârâta ca prescrisă.

(Sentința civilă nr. 7460/2024, pronunțată de Judecătoria Turda în dosar nr. 1744/328/2024, definitivă prin neapelare)

În ceea ce priveşte starea de coproprietate asupra imobilului înscris în Cartea funciară, având destinația „curte şi grădină”, în suprafață de 4093 mp, instanţa a reţinut că potrivit art. 728 Cod civil de la 1864, nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. De-asemenea, art. 730 Cod civil de la 1864, statuează: dacă toți erezii sunt prezenți și majori, se pot împărți între dânșii, oricum ar voi, fără îndeplinirea vreunei formalități. Așadar, legislaţia civilă nu prevede nicio condiţie de formă pentru validitatea partajului voluntar, acesta putând fi încheiat chiar verbal, forma scrisă fiind necesară doar pentru dovedirea acestuia. 

Potrivit susţinerilor reclamanţilor, între titularii dreptului de proprietate asupra terenului mai sus descris, a intervenit un partaj voluntar prin care imobilul, având destinația „curte şi grădină”, în suprafață de 2000 mp, parte din imobilul în suprafață de 4093 mp, a revenit antecesorului lor. 

Cu privire la existenţa partajului în forma solicitată de către reclamanţi, instanţa a constatat, pe de o parte, că martorii audiaţi în cauză au confirmat folosinţa îndelungată a terenului în modalitatea propusă spre partajare, iar pe de altă parte, raportat la prevederile art. 358 Cod de procedură civilă, pârâţii cu domiciliu cunoscut, deşi legal citaţi, nu au înţeles să depună întâmpinare şi nici nu s-a prezentat în faţa instanţei în vederea administrării probei interogatoriului. În ceea ce îi priveşte pe pârâţii cu domiciliu necunsocut, interesele acestora au fost ocrotite de curatorul special desemnat în cauză, care nu a manifestat opoziţie la solicitările reclamanţilor vizând existenţa unui partaj şi modalitatea de realizare a acestuia. 

În consecinţă, instanţa a constatat că a intervenit partajul voluntar asupra imobilului în litigiu, în modalitatea invocata de reclamanți.

(Sentința civilă nr. 723/2023, pronunțată de Judecătoria Turda în Dosar nr. 6172/328/2021)

Reclamanta a solicitat să se constate ca în masa succesorală ramasă dupa defunctul MI se include dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și obligația de a incheia contract autentic de vânzare cumpărare cu reclamanta, să se constate ca pârâții sunt succesorii defunctului și să fie obligati pârâții să îi predea act autentic de vânzare-cumpărare, în caz contrar sentința urmând să țina loc de contract.

Prin Sentința civilă nr. 1250/2008, pronunțată de Judecătoria Turda în Dosar nr. 1312/328/2017 instanța a obligat pârâții sa îi predea reclamantei act autentic de vânzare-cumparare, în caz contrar sentința urmând să țina loc de contract, fără a se pronunța cu privire la primul petit.

Reclamanta a solicitat completarea dispozitivului hotarârii. La soluționarea cererii de completare dispozitiv, instanța a admis excepția lipsei de interes in formularea primului petit, cu următoarea motivare:

Succesorii pot exercita acțiunile patrimoniale la care avea dreptul defunctul, cum este în speță acțiunea prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic.

Astfel, potrivit art. 412 al. 1 pct. 1 c.p.c. judecarea cauzelor se suspenă prin decesul uneia dintre parți, până la introducerea în cauză a moștenitorilor. Potrivit acestor dispoziții are loc o transmitere de calitate procesuală către moștenitori, singura condiție impusă de lege fiind calitatea de moștenitor. Dacă transmiterea calității procesuale ar fi condiționată de dezbaterea succesiunii, legea ar fi prevăzut în mod expres necesitatea dovedirii transmiterii calității procesuale prin depunerea unui certificat de moștenitor, în care să fie menționat activul succesoral, care să cuprindă și dreptul de a exercita respectiva acțiune.

Mai mult, dacă ar fi necesar să se constate că în succesiunea autorului a rămas și dreptul de a exercita acțiunile pe care putea să le exercite acesta, în cazul decesului uneia dintre parți în timpul litigiului, calitatea procesuală nu ar putea fi preluată decât după stabilirea compunerii masei succesorale sau instanța ar trebui să se pronunțe și pe acest aspect, deși în practică succesorii, care pot avea și calitate procesuală pasivă, nu investesc instanța cu un petit privind componența masei succesorale a defunctului în locul căruia au fost introduși în litigiu.

Dacă s-ar impune ca instanța să faca o astfel de constatare în dispozitivul hotarârii, in condițiile in care s-a pronunțat pe acțiunea in realizare (pronunțarea unei hotărâri care sa tină loc de act autentic), ar trebui să se pronunțe si in situația în care decesul intervine în cursul litigiului.

Pe de alta parte, instanța nu putea pronunța o hotărâre care să țină loc de act autentic, in contradictoriu cu succesorii promitentului daca nu ar fi avut în vedere această transmisiune.

(Sentința civilă pronunțată în ședința publica din data de 11.09.2018, de Judecătoria Turda în Dosar nr. 1312/328/2017)

Prin acțiunea introductivă, reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu pârâta EOS CREDIT FUNDING BL DAC, rectificarea situației de carte funciară a imobilului aflat în proprietatea lor, prin radierea inscrierilor de sub C1, C2, C3 si C4 privind dreptul de ipotecă, operate în favoarea pârâtei.

În motivare, reclamanții au arătat ca prin Sentința civilă nr. 710/2020, pronunțată de Judecătoria Turda în Dos. 4816/328/2019, definitivă prin Decizia civilă nr. 1295/A/2021 s-a admis contestația la executare formulata de reclamanți, s-a dispus anularea tuturor actelor de executare întocmite în dosarul execuțional, la cererea creditorului EOS CREDIT FUNDING BL DAC, față de împrejurarea că este prescris dreptul de a cere executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit, precum și a titlului executoriu reprezentat de contractele de ipotecă.

Atât instanța de fond cât și instanța de apel au stabilit că raportul juridic dedus judecății este supus vechiului cod civil, care, prin art. 1800 alin. 1 pct. 1 C.civ. stabilea că ipotecile se sting prin stingerea obligației principale. Cum realizarea dreptului de creanță al creditoarei cesionare EOS CREDIT FUNDING DAC s-a prescris, valorificarea dreptului de ipotecă nu poate fi realizată conform dreptului material incident în cauză.

Deși Sentința civilă nr. 710/2020 este definitivă încă din data de 8.11.2022, nici pană în prezent pârâta nu a efectuat demersurile necesare pentru radierea din cartea funciară a înscrierilor efectuate în baza contractelor de ipotecă. Acest fapt le produce reclamanților un prejudiciu prin aceea ca sunt în imposibilitate de a valorifica dreptul lor de proprietate.

Potrivit art. 908 cod civil “orice persoană interesată poate cere rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii, dacă:

1. înscrierea sau încheierea nu este valabilă ori actul în temeiul căruia a fost efectuată înscrierea a fost desfiinţat, în condiţiile legii, pentru cauze ori motive anterioare sau concomitente încheierii ori, după caz, emiterii lui;

2. dreptul înscris a fost greşit calificat;

3. nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea;

4. înscrierea în cartea funciară nu mai este, din orice alte motive, în concordanţă cu situaţia juridică reală a imobilului.”

Potrivit alineatului 2 al aceluiași articol, “rectificarea înscrierilor în cartea funciară se poate face fie pe cale amiabilă, prin declaraţia autentică notarială a titularului dreptului ce urmează a fi radiat sau modificat, fie, în caz de litigiu, prin hotărâre judecătorească definitivă.”

Având în vedere că s-a constatat prescripția dreptului de a cere executarea silită în baza contractelor de ipotecă, care stau la baza înscrierilor din CF, precum și pasivitatea pârâtei, se impune a se dispune rectificarea de carte funciară, în sensul solicitat de reclamanți.  

Notă: Pe parcursul litigiului, pârâta a îndeplinit demersurile pentru radierea dreptului său de ipotecă.

(Judecătoria Turda, dosar nr. 6984/328/2022)

Prin contractul de întreținere încheiat în data de 09 octombrie 2003 între numiții V.D. sen. și V.I., în calitate de întreținuți, și pârâtul V.E., în calitate de întreținător, acestuia i-a fost transmis dreptul de proprietate asupra imobilului situat în com. Moldovenești, constând din casă compusă din două camere, bucătărie, cămară, baie, respectiv casă situată pe același teren compusă din două camere, bucătărie, cămară, baie, antreu și 3 pivnițe. În schimbul dreptului de proprietate, pârâtul s-a obligat să îi întrețină și să îi îngrijească pe numiții V.D. sen. și V.I. pe toată durata vieții cu toate cele necesare traiului (alimente, spălat, curățenie, medicamente, asistență medicală etc), iar la deces să îi înmormânteze pe cheltuială proprie, cu respectarea obiceiului locului.

Prin acțiunea formulată, reclamantul V.D. jr, fiul întretinutilor, a solicitat sa se constate nulitatea absoluta a contractului de întreținere, pentru lipsa cauzei.

Referitor la contextul încheierii contractului de întreținere, martorii reclamantului au arătat că întretinuții erau oameni gospodari, care câștigau bine din munca depusă, din produsele vândute la piață sau la târg, iar aceștia nu erau persoane care să aibă nevoie de ajutor în gospodărie sau la muncile agricole. De asemenea, la nivelul anului 2003 aceștia aveau o stare bună de sănătate și mergeau împreună la muncile câmpului cu o căruță, descurcându-se fără a avea nevoie de ajutor. 

O depoziție complet opusă a fost dată de martorii pârâtului, care au arătat că în anul 2003 întreținuții nu mai puteau lucra pe câmp, doar prin curte sau în grădină, unde mai făceau activități minore, iar în anii 2003 și 2004 au suferit două intervenții chirurgicale. La momentul încheierii contractului de întreținere întreținuții nu aveau suficiente fonduri pentru a suporta costurile medicamentelor și alimentelor, deși obțineau o serie de venituri din agricultură sau creșterea animalelor.

În drept, instanța a reținut că scopul său cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul. Cauza se prezintă ca un proces psihologic, premergător acordului de voințe, ce constă în rațiunea (motivul, mobilul, imboldul) care determină părțile să încheie contractul. Cauza este un element structural, esențial al construcției juridice, în funcție de care trebuie apreciat întregul parcurs al contractului: formarea, executarea și finalitatea acestuia.

Chiar dacă reclamantul a invocat lipsa oricărei cauze a contractului de întreținere, martorii pârâtului au declarat că întreținuții le-au relatat despre încheierea convenției, aceștia având reprezentarea și comunicând scopul pentru care a fost necesară întocmirea acestui înscris, respectiv obținerea de la întreținător a unui ajutor suplimentar raportat la veniturile reduse obținute din pensie.

De asemenea, aspectele invocate de martorii reclamantului, privind starea de sănătate a întreținutilor și munca desfășurată de aceștia pe câmp până aproape de momentul decesului vin în totală contradicție cu declarațiile celorlalți martori audiați, dar și cu înscrisurile depuse la dosar. Astfel, pe de o parte, întreținuții aveau o vârstă înaintată la momentul încheierii contractului de întreținere, respectiv 79 ani și 75 ani iar pe de altă parte întreținutul a suferit și o intervenție chirurgicală la prostată în anul 2003, fiind astfel puțin plauzibile susținerile martorilor propuși de pârât. 

În același timp, chiar dacă s-ar reține aspectele invocate de martorii reclamantului, contractul de întreținere este un contract cu derulare în timp, în care elementul alea este determinant, părțile neputând fi sigure la momentul încheierii convenției de durată pentru care întreținerea urmează să fie prestată sau de cuantumul acesteia, în sensul în care, raportat la vârsta înaintată a întreținutilor, deteriorarea stării de sănătate a acestora putea interveni subit. De altfel, întreținutul a decedat în luna iunie a anului 2004 la mai puțin de un an de la momentul încheierii contractului, iar soția acestuia în anul 2005, după o perioadă de aproximativ 6 luni în care a avut nevoie de ajutor din partea altor persoane, aspect confirmat de către toți martorii audiații. Or, cel puțin din perspectiva acesteia din urmă, apare pe deplin justificată încheierea contractului de întreținere, în timp ce eventuala nerespectare a obligației de întreținere de către pârât, invocată de reclamant ar fi putut constitui un motiv de rezoluțiune a contractului, neavând relevanță în cazul solicitării de constatare a nulității absolute pentru lipsa cauzei.

În plus, după cum se observă din contract, obligația pârâtului nu a constat doar în prestarea întreținerii, ci și în înmormântarea întreținuților. Așadar, chiar dacă s-ar reține că întreținuții nu erau în nevoie, având venituri din pensii și din agricultură, totuși nu se poate omite faptul că aceștia aveau o vârstă înaintată, astfel încât scopul pentru care au încheiat contractul de întreținere a fost acela ca, în caz de nevoie, pârâtul să le asigure cele necesare și să-i înmormânteze.

Instanţa a mai precizat că aspectele invocate de reclamant referitor la lipsa unui loc de muncă al pârâtului în momentul în care a fost încheiat contractul de întreţinere nu constituie un argument pentru a se reţine lipsa cauzei contractului de întreţinere, eventuala nerespectare a obligaţiilor contractuale de către întreţinător din cauza lipsei fondurilor necesare acestuia generând eventual dreptul întreţinutului de a solicita rezoluţiunea convenţiei.

Deci, cauza încheierii contractului a existat, a fost legală și morală, nefiind încălcate prevederile art. 966 din Codul civil din 1864. Pentru aceste considerente, instanţa a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamant. 

(Sentința civilă nr. 1570/2021, pronunțata de Judecătoria Turda in dos. 10176/328/2019, definitivă prin respingerea apelului prin Decizia civilă nr. 501/A din 08.04.2022 a Tribunalului Cluj și prin respingerea recursului prin Decizia civilă nr. 52/R/2023 a Curții de Apel Cluj)

Printr-un contract de schimb sub semnatura privata, incheiat la data de 24.09.2019, reclamanţii au convenit la înstrăinarea terenului prevazut cu nr. cad. 50531 pârâţilor, la schimb cu terenul situat în tarlaua 65 extravilan în suprafață de 1 ha, solicitând, în temeiul art. 1669 alin. 1 C.civ., pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de schimb.

Instanța a stabilit că nu este necesară parcurgerea procedurii instituite de Legea nr. 17/2014 vânzarea terenurilor agricole situate în extravilan. 

Din chiar titlul Legii nr. 17/2014 (lege privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan) rezultă că aceasta este un act normativ cu caracter special al cărei domeniu de reglementare este reprezentat de operaţiunile de vânzare-cumpărare a terenurilor agricole situate în extravilan.

Totodată, art. 4, alin. 1 şi art. 5 alin. 1 din acest act normativ subliniază că este vorba numai de înstrăinările, prin vânzare, iar nu în alt mod, care trebuie să se supună condiţiei respectării dreptului de preemţiune. Legea nr.17/2014, fiind una specială în raport cu prevederile de drept comun cuprinse în Codul civil, nu se poate aplica şi în cazul contractului de schimb.

Ca atare, constatând că toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite, instanţa a admis cererea şi a obligat pârâţii să încheie cu reclamanţii contract autentic de schimb asupra imobilului din litigiu, în caz contrar sentinţa urmând să ţină cont de act autentic translativ de proprietate.

(Sentința civilă nr. 1086/2020, pronunțată de Judecătoria Turda în Dosar nr. 9175/328/2019)

Reprezentantul pârâtului a formulat cererea de înscriere în fals în privința împuternicirii avocațiale a reprezentantei convenționale a reclamantei, raportat la o Decizie a Înaltei Curți potrivit căreia nu se poate invoca lipsa calității de reprezentant dacă nu se înscrie în fals cu privire la împuternicirea avocațială și consideră că este admisibilă o astfel de solicitare chiar dacă are ca obiect împuternicirea avocațială raportat la dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă şi raportat la Decizia Înaltei Curți.

Raportat la prevederile art. 292 Cod procedură civilă instanța a respins solicitarea de înscriere în fals formulată de către pârât, apreciind că prevederile art. 304 Cod procedură civilă se referă exclusiv la înscrisurile depuse de către părți în probațiune, mai exact la înscrisurile de care părțile înțeleg să se folosească în proces pentru a-şi dovedi pretențiile deduse judecății. Soluția dispusă de către instanță este justificată şi faţă de soluţia pronunțată de către Înalta Curte de Casație şi Justiție în Decizia nr.196/2022 în cuprinsul căreia s-a statuat că atât împuternicirea avocațială cât şi contractul de asistență juridică sunt acte întocmite de către avocat şi nu pot fi înlăturate din proces în temeiul normelor de drept relative la administrarea probei cu înscrisuri prevăzute la art. 292 Cod procedură civilă.

Instanța a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității de reprezentant a avocatei reclamantei, apreciind că dovada dreptului de reprezentare dată unui avocat se face cu împuternicirea avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică, contract ale cărui mențiuni privind identitatea părților semnatare atestate fiind de avocat nu sunt supuse verificării instanței pe cale incidentală, aspect pe care l-a reținut de altfel inclusiv Înalta Curte de Casație şi Justiție în decizia adusă în discuţie.

(Încheierea de ședința din 19.01.2023, pronunțată de Judecătoria Turda, în Dosar nr. 3712/328/2022)

Potrivit art. 617 al. 2 cod civil, “trecerea trebuie să se facă în condiţii de natură să aducă o minimă stânjenire exercitării dreptului de proprietate asupra fondului ce are acces la calea publică; în cazul în care mai multe fonduri vecine au acces la calea publică, trecerea se va face pe fondul căruia i s-ar aduce cele mai puţine prejudicii.”

În ceea ce priveşte servitutea de trecere, s-a constatat că prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză de către expert, s-a răspuns obiectivelor formulate de către părţi, fiind întocmită şi o completare la raport, formulându-se mai multe variante de instituire a servituţii de trecere.

Instanța, reţinând în cauză încidenţa art. 755 şi urm. Cod civil, a apreciat că varianta 1 din completarea la raportul de expertiză este cea viabilă în cauză, servind interesul tuturor părţilor şi afectând cât mai puţine proprietăţi învecinate. Aceasta deoarece instituirea acestei servituţi de trecere cu ieşire pe str. Dr. I Raţiu, astfel cum solicită reclamanta, ar afecta patru imobile cu proprietari diferiţi, pe o lungime totală de aproape 36 m, pe când varianta cu ieşire la strada Vasile Alexandri afectează doar imobilul reclamantei pe o lungime de aproape 17 m. Faţă de aceste concluzii, este evident că cea mai scurtă cale de trece este pe proprietatea reclamantei, considerent pentru care s-a dispus instituirea servituţii de trecere în favoarea pârâţilor în conformitate cu varianta 1 din completarea la raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză de către expert.

În plus, potrivit art. 618 al. 1 c.civ. “dacă lipsa accesului provine din vânzare, schimb, partaj sau dintr-un alt act juridic, trecerea nu va putea fi cerută decât celor care au dobândit partea de teren pe care se făcea anterior trecerea.” În prezenta cauză, servitutea provine din partaj și, ca atare, nu poate fi impusă decât asupra terenului care se va atribui reclamantei, neputand fi stabilită asupra unor terenuri apartinând unor terți.

(Sentinţa civilă nr. 2717/2018 pronunţată în dosar nr. 1306/328/2014 al Judecătoriei Turda)

Potrivit art. 483 al. 2 c.p.c. “nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) – j^3), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor, precum şi în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.” În speță s-a invocat inadmisibilitatea căii de atac a recursului, față de obiectul cauzei, acela de stabilire a unui drept de servitute de trecere. S-a invocat că cererile referitoare la dreptul de trecere sunt prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. e) și față de prevederile art. 483 al. 2 c.p.c. hotarârea pronunțată în cauză nu este supusă recursului.

În ce priveşte admisibilitatea recursului, Curtea de Apel Cluj a reţinut că, deși obliectul principal al acțiunii este stabilirea unui drept de servitute de trecere, în cauză s-a formulat şi un petit privind rectificarea cărţii funciare. Dispozițiile art. 31 al. 5 din Legea nr. 7/1996 , care arată că hotărârea poate fi atacată doar cu apel, se aplică doar în ipoteza procedurii reexaminării, procedură care este incidentă atunci când se emite o încheiere privind cererea de rectificare.

Prin urmare rectificarea de carte funciară urmează dreptul comun şi nu există dispoziţii legale cu privire la căile de atac, astfel că recursul este admisibil, dat fiind că nu este exclus.

(Decizia civilă nr.  147/R/2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosar nr. 1306/328/2014)