Drepturi salariale pentru orele suplimentare prestate şi pentru zilele lucrătoare, respectiv de repaus săptămânal lucrate. Dovada numărului de ore și a acordului angajatorului

Prin sentinţa civilă nr. 3074 din 21.12.2022 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. 190/117/2021, s-a admis acţiunea formulată şi precizată de către reclamantul G.N. și fost obligata pârâta (fostul angajator al reclamantului) să plătească acestuia suma de 85.225 lei reprezentând drepturi salariale pentru orele suplimentare prestate şi pentru zilele lucrătoare, respectiv de repaus săptămânal lucrate, dobânda legală si cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat și onorariu expert. 

Prin apelul declarat, angajatorul a criticat hotărârea primei instanţe arătând că reclamantul nu a făcut dovada că a fost obligat de angajator să efectueze ore suplimentare pentru care nu a fost remunerat în condiţiile în care expertiza contabilă a avut în vedere documente externe care nu emană de la angajator şi care nu au o legătură directă cu raporturile de muncă din speţă.

Reclamantul intimat a fost angajat pe funcţia de gestionar depozit carburanţi. Cu toate că în contractul individual de muncă s-a prevăzut durata muncii ca fiind 8 ore/zi, 40 ore/săptămână, pârâta apelantă a emis o dispoziţie scrisa semnată de ambele părţi prin care programul de munca al reclamantului era de luni până vineri de la ora 7.00 la ora 19.00; trei sâmbete pe lună de la ora 7.00 la ora 15.00 şi al treilea weekend al fiecărei luni: liber vineri, sâmbăta, duminica şi luni.

Reglementarea cuprinsă în Codul muncii la art. 121 alin. (1) stabileşte, în privinţa orelor suplimentare, următoarele: „La solicitarea angajatorului salariaţii pot efectua muncă suplimentară, cu respectarea prevederilor art. 114 sau 115, după caz”. Totodată, potrivit art. 123 alin. (1), „În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art. 122 alin. (1) în luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia”.

Din aceste prevederi rezultă că munca prestată de salariat în afara duratei normale a timpului de muncă, fără a exista acordul angajatorului, nu are regimul juridic al orelor suplimentare, si, prin urmare, nu îi conferă angajatului dreptul de a obține plata acestora. Însă, din probele administrate rezultă că apelanta pârâta cunoştea faptul că reclamantul trebuia să efectueze ore suplimentare şi a beneficiat de munca prestată de acesta peste durata normală a timpului de muncă de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână prevăzută la art. 112 din Codul Muncii.

Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că reclamantul, în calitate de gestionar depozit carburanţi, a operat staţia de carburanţi aflată în proprietatea Rompetrol Downstream SRL. Faptul că reclamantul trebuia să fie prezent la locul de muncă la momentul la care se efectuau operaţiuni asupra staţiei de carburant, chiar dacă era depăşit programul normal de lucru, este recunoscut de pârâta apelantă prin cererea de apel: „chiar daca au fost momente şi date în care dl. G. a fost prezent pe şantier la ore care nu se încadrau în programul normal de lucru, acesta fie a beneficiat de plata orelor suplimentare (…) fie acesta a fost prezent strict la momentul livrărilor (…).”

Orele suplimentare efectuate de reclamant au fost determinate pe baza documentelor cu privire la operarea staţiei de carburanţi, respectiv tichetele emise de staţie la deschidere şi la închidere care aveau imprimată data şi ora. Doar în situaţia în care aceste tichete au fost ilizibile, expertul a preluat informaţiile din situaţiile comunicare de Rompetrol Downstream SRL, proprietarul staţiei de carburant, din care rezultă data şi ora la care s-a furnizat carburant. Contrar susţinerilor pârâtei apelante, aceste înscrisuri au legătură cu raporul de muncă dintre părţi, având în vedere că cuprind informaţii legate de staţia de carburanţi aflată în gestiunea reclamantului.

În consecinţă, Curtea a reţinut că a existat o solicitare a angajatorului pentru ca reclamantul să efectueze ore suplimentare, având în vedere că funcţia de gestionar al depozitului de carburant presupune prezenţa la locul de muncă de la ora deschiderii şi până la închiderea depozitului, astfel cum rezultă din responsabilităţile menţionate în fişa postului reclamantului (de exemplu asigură gestiunea fizică a stocului de marfă, operează în stoc mişcările de marfă, păstrează documente justificative legate de stocuri, efectuează operaţiuni de intrare în stoc a mărfii, efectuează recepţia fizică a mărfii la intrarea în magazia firmei).

Pârâta apelantă a contestat faptul că reclamantul ar fi efectuat ore suplimentare neplătite, însă nu a făcut dovada că reclamantul nu ar fi stat la locul de muncă în toată perioada care rezultă din tichetele emise de staţia de carburant şi situaţiile comunicare de Rompetrol Downstream SRL.

Proba faptului negativ determinat nu este imposibilă, ci se face prin dovedirea faptului pozitiv contrar, respectiv că programul de lucru al reclamantului se desfăşura cu intermitenţe, în sensul că venea şi pleca de la locul de muncă, fiind prezent numai la momentul la care se furniza carburant, că erau mai mulţi gestionari ai depozitului de carburant, care lucrau în schimburi sau alte asemenea.

Referitor la orele suplimentare plătite de apelantă, Curtea a reţinut că expertiza contabilă efectuată în cauză a avut în vedere orele suplimentare achitate, care au rezultat din documentele puse la dispoziţie de angajator. Însă, din coroborarea dispoziţiei apelantei pârâte cu privire la un program de lucru peste durata normală de 40 ore/săptămână (de luni până vineri de la ora 7.00 la ora 19.00; trei sâmbete pe lună de la ora 7.00 la ora 15.00 şi al treilea weekend al fiecărei luni: liber vineri, sâmbăta, duminica şi luni) cu datele rezultate din tichetele emise de staţia de carburant şi situaţiile comunicare de Rompetrol Downstream SRL, cu privire la data şi ora la care s-a furnizat carburant, rezultă că reclamantul a efectuat mai multe ore suplimentare decât cele achitate de fostul angajator.

Faptul că reclamantul nu a formulat o cerere adresată angajatorului cu privire la plata orelor suplimentare cât timp a fost angajat, nu prezintă relevantă, având în vedere că era obligaţia angajatorul să ţină evidenţa orelor de muncă prestate zilnic de salariat, conform art. 119 alin. 1 din Codul Muncii şi să plătească orele suplimentare, astfel cum prevede art. 40 alin. 2 lit. c şi art. 166 din Codul Muncii.

În consecinţă, în temeiul art. 480 alin. 1 C.pr.civ., Curtea a respins ca nefondat apelul declarat de angajator și a păstrat în tot Sentința pronunțată de Tribunal, obligand apelanta la plata cheltuielilor de judecată în apel.

(Sentinţa civilă nr. 3074 din 21.12.2022 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. 190/117/2021, definitivă prin Decizia civilă nr. 628/A/2023 a Curții de Apel Cluj)

Apel împotriva încheierii de autorizare modificare acte asociație (composesorat). Respingere pentru neurmarea procedurii prevăzute de art. 23 din OG nr. 26/2000 pentru anularea hotărârii AG

Instanța de fond a constatat ca fiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 8, 13, 14, 19, 21, 28 şi 29 din statutul Composesoratului, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 528 şi art. 534 din Codul de procedură civilă, a admis cererea formulată în cauză cu consecinţa autorizării modificărilor solicitate conform dispozitivului.

Împotriva acestei încheieri a formulat apel membrul composesor LI, solicitând schimbarea încheierii apelate în sensul respingerii solicitării formulate de Composesorat de autorizare a modificării actelor constitutive, prin Hotărârea Adunării Generale extraordinare din data de 31.10.2021. Motivele de nelegalitate ale acestei incheieri derivă din nerespectarea prevederilor legale; în speță judecătorul fondului a admis modificarea actelor constitutive în baza Hotărârii Adunarii Generale extraordinare a Composesoratului din data de 31.10.2021, hotarare adoptată cu încălcarea prevederilor statutare, cu privire la modalitatea de convocare a adunării generale, care trebuia convocată prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, expediată fiecarui membru composesor cu 15 zile înainte de data sedinței.

Analizând apelul prin prisma motivelor invocate, a probațiunii administrate şi a dispozițiilor legale incidente în materie, tribunalul a apreciat că acesta este nefondat.

Potrivit art. 23 din OG nr. 26/2000 ”(1) Hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii şi ale statutului sunt obligatorii chiar şi pentru membrii asociaţi care nu au luat parte la adunarea generală sau au votat împotrivă. (2) Hotărârile adunării generale, contrare legii sau dispoziţiilor cuprinse în statut, pot fi

atacate în justiţie de către oricare dintre membrii asociaţi care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat împotrivă şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal de şedinţă, în termen de 15 zile de la data când au luat cunoştinţă despre hotărâre sau de la data când a avut loc şedinţa, după caz. (3) Cererea de anulare se soluţionează în camera de consiliu de către judecătoria în circumscripţia căreia asociaţia îşi are sediul. Hotărârea instanţei este supusă numai apelului.”

În speță, criticile apelantului vizează pretinse nereguli în adoptarea hotărari Adunării generale a Composesoratului din data de 31.10.2021, respectiv convocarea nestatutară a acestei adunări generale, hotărare care a stat la baza pronunțării soluției primei instanțe.

Aceste critici nu pot fi însă valorificate pe calea prezentului demers ce are ca obiect înregistrarea modificărilor intervenite în actele constitutive și organele de conducere al intimatului, ci eventual, în cadrul unei cereri de anulare a respectivei hotărari, astfel cum prevăd dispozițiile art. 23 din OG nr.26/2000 anterior citat .

Or, apelantul nu făcut dovada că hotărarea Adunării generale a Composesoratului din data de 31.10.2021 ce a fost avută în vedere de prima instanță la pronunțarea soluției ar fi fost anulată, ca atare ea se află în ființă, existand prezumția că este legală și produce efecte juridice.

Așa fiind, reținand ca nefondate criticile apelantului, tribunalul a respins ca nefondat apelul declarat și a menținut în totul încheierea atacată. 

(Decizia civilă nr. 474/2022 pronunţată de Tribunalul Cluj, în dosar nr. 7050/328/2021)

Partaj de ascendent. Tranzacție judiciară contestată. Valoarea tranzacției.

Între același părți s-au purtat două litigii:

În dosar 389/328/2014, disjuns din dosar 5985/328/2010, reclamantul SM a solicitat, în contradictoriu cu succesorii fratelui său, SN, să se constate că între reclamant și fratele său a intervenit un partaj voluntar, terenul în suprafață de 3300 mp, fiindu-i atribuit reclamantului cu consecința întabulării in CF a dreptului de proprietate astfel dobândit.

Față de opoziția manifestată de pârâți și față de cuprinsul dosarului de fond funciar, care a stat la baza eliberării titlului de proprietate pe seama reclamantului SM și a fratelui său, SN, în dosar 382/328/2011, reclamantul SM a solicitat, în contradictoriu cu succesorii fratelui său, SN, nulitatea titlului de proprietate emis pe seama lui SM și SN, față de împrejurarea ca doar SM a formulat cererea de reconstituire a dreptului de proprietate și, ca atare, SN nu avea calitatea de persoană îndreptațită la reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la suprafața de 3300 mp intravilan și 3 ha extravilan.

Pe parcursul soluționării dosarului având ca obiect fond funciar, în stadiul de recurs, între părți s-a încheiat o tranzacție, în vederea stingerii ambelor litigii, tranzacție prin care:

– reclamantul a recunoscut că a fomulat cererea de reconstituire a dreptului de proprietate și in numele fratelui său, în baza mandatului acordat de acesta

– pârâții au recunoscut partajul intervenit între reclamantul SM și fratele său, SN, prin care terenul intravilan în suprafață de 3300 mp i-a revenit reclamantului.

După ce în dosarul de fond funciar, deși nu s-a luat de tranzacție, aceasta a fost folosită pentru admiterea recursului succesorilor lui SN și menținerea ca valabil a titlului de proprietate, în dosarul având ca obiect partaj, pârâții au contestat tranzacția.

Înstanța a admis acțiunea de partaj formulată de reclamant, pentru următoarele două considerente:

Chiar dacă în dosar 382/328/2011 nu s-a luat de tranzacție, părțile au semnat tranzacția, care se impune a fi respectată potrivit art. 969 cod civil. Simpla contestare a tranzacției de către pârâți, pe considerentul că, abia ulterior semnării și utilizării ei în dos. 382/328/2011, au constatat că nu era ceea ce se dorise, în condițiile în care pârâții, persoane cu discernământ, nu au avut nimic de obiectat cu prilejul semnării tranzacției și în lipsa dovedirii vreunei împrejurări care să ateste că s-ar fi aflat în eroare sau ar fi fost constrânși să semneze actul, nu justifică existența vreunei cauze de nulitate a tranzacției.

Pe de altă parte, din declarațiile martorilor rezultă că a fost voința părinților reclamantului și a fratelui său ca terenul în suprafață de 3300 mp să îi rămână reclamantului întrucât fratelui reclamantului i-au cumpărat parinții o casă cu grădină, în aceeași localitate, nu departe de casa părintească. Din dispozițiile art. 794 si 795 cod civil vechi, aplicabil în speță, rezultă că părinții pot proceda la o împărțeală a averii lor în timpul vieții, către descendenți dar pentru ca o asemenea împărțeală să fie valabilă se cere ca ea să fie făcută prin acte juridice sub formă de donații sau testamente, cu respectarea condițiilor de formă aferente. În speță, deși nu a fost înfățișat nu a fost prezentat un act întocmit în forma si condițiile prevăzute de textele citate, cei doi frați, reclamantul și antecesorul pârâților au executat în mod conștient acest partaj de ascendent nul absolut pentru vicii de formă, fapt care are semnificația unei ratificări a actului nul în condițiile art. 1167 al. 3 din codul civil de la 1864.

(Sentința civilă nr. 1487/2014, pronunțată de Judecătoria Turda în dos. nr. 389/328/2014, definitivă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 95/R/2015, pronunțată de Tribunalul Cluj)

Efectul declarativ al partajului potrivit vechiului cod civil. Acțiune oblică. Soarta antecontractului de vânzare încheiat cu nerespectarea regulii unanimității

Reclamanții au solicitat instanței să constate că între cei șase pârâți, coproprietari asupra imobilelor în litigiu, în cote de ⅙-a parte fiecare, a intervenit un partaj voluntar, imobilele în suprafață totală de 60.700 mp revenindu-le pârâtelor de rang 1-3 și să pronunțe o hotărâre, care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, în favoarea lor, cu privire la aceste imobile.

Pârâții de rang 4-5 s-au opus admiterii acțiunii și, prin întâmpinare au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în privința petitului de sistare indiviziune, motivat prin aceea că nu au calitatea de coproprietari iar prin cererea reconvențională au solicitat constatarea nulității absolute a antecontractului de vânzare-cumpărare, încheiat între pârâtele de rang 1-3 și reclamanți.

Înstanța a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, reținând ca acțiunea a fost fomulată de reclamanți, în temeiul dispozițiilor art. 874 cod civil, și anume pe calea acțiunii oblice, aceștia având o creanță certă, lichidă și exigibilă, un interes serios și legitim, existând și o stare de pasivitate a pârâților, caz în care reclamanții, chiar dacă nu au calitatea de coproprietari, au calitate procesuală activă.

Înstanța a avut în vedere că în cauză este incidentă ipoteza înstrăinării unui bun indiviz de către unul sau mai mulți coindivizari, fără acordul celorlalti. Situația actului juridic este tranșată în practica judiciară în sensul că vânzarea este recunoscută ca valabilă, dar nu pur și simplu ci sub condiția rezolutorie ca bunul să cadă la partaj în lotul altui coindivizar decât vânzătorul. Astfel, vânzarea nu este nulă absolut pentru lipsa consimțământului la vânzare a coindivizarilor necontractanți ci vânzarea este valabilă sub condiția rezolutorie ca, la partaj, bunul să cadă în lotul coindivizarilor necontractanți. 

Așadar, lipsa consimțământului celorlalți coproprietari nu afectează valabilitatea actului de înstrăinare atâta timp cât prin partaj fracțiunea înstrăinată a căzut în lotul înstrăinătorului, întrucât partajul este un act juridic cu caracter declarativ, producător de efecte juridice retroactive, ex tunc, de la data la care a luat naștere starea de coproprietate, dată de la care întstrăinătorul va fi privit, ca efect al partajului, ca proprietar exclusiv.

În baza probatoriului administrat, instanța a reținut că între coproprietari a intervenit o înțelegere de partaj, stabilindu-se fracțiunile materiale de teren, corespunzătoate pentru fiecare dintre pârâți. Pentru a reține astfel, instanța a dat eficiență declarațiilor martorilor, coroborate cu răspunsurile părților la interogatoriu, precum și probei cu înscrisuri, constând în antecontracte de vânzare-cumpărare, prin care pârâții de rang 5-6 au întrăinat diverse suprafețe de teren, dintre cele deținute în coproprietate. 

Cu privire la forma partajului, instanța a avut în vedere că potrivit art. 730 al. 1, teza finală, partajul se poate realiza fără îndeplinirea vreunei formalități.

De asemenea, instanța a avut în vedere împrejurarea că suprafața care face obiectul antecontractului, a cărui validare se solicită de către reclamanți corespunde cotei de proprietate a pârâtelor de rang 1-3, precum și înprejurarea că, potrivit art. 728 cod civil, nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune și niciunul dintre pârâți nu a propus o alta modalitate de partaj, așa încât instanța a dat curs propunerii de partajare din acțiunea introductivă de instanță, cu respectarea principiului disponibilității părților.

În plus, instanța a avut în vedere că este necesar a ocroti buna-credință și siguranța circuitului civil. Încă din anul 2008, s-a creat credința reclamanților că au dobândit terenul în cauză iar pe parcursul celor trei ani de folosință nu s-a dovedit de către pârâți inițierea vreunui demers judiciar sau extrajudiciar de a contesta drepturile astfel dobândite de reclamanți.

Pe cale de consecință, fiind dovedit un partaj între coproprietari, instanța a respins cererea reconvențională și a admis acțiunea, astfel cum a fost formulată de reclamanți.

(Sentința civilă nr. 2222/2011, pronunțată de Judecătoria Turda în dosar 2578/328/2009, definitivă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 204/R/2012 a Tribunalului Cluj)

Partaj. Suportarea cheltuielilor de judecata. Modificarea destinaței terenului.

Prin Sentința civila nr. 1509/2021, instanța de fond a admis acțiunea formulata, dispunând rectificarea suprafeței imobilului înscris in CF 63394 Turda, prevăzut cu nr. Top. 201/2, având destinația gradina, cu suprafața de 1544 mp, la suprafața reala de 1568 mp, sistarea stării de indiviziune asupra acestui imobil, prin dezmembrare si formare de loturi egale ca suprafața, potrivit cotelor de proprietate si a obligat parata la plata cheltuielilor de judecata, in cota de 1/2 parte.

Prin cererea de apel formulată, apelanta critică hotărârea primei instanțe sub două aspecte, referitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, respectiv cu privire la schimbarea destinației terenului din grădină în modul de folosință arabil şi curţi construcții.

În ceea ce privește prima critică formulată, potrivit art. 453 C.pr.civ., ”Partea care pierde procesul va fi obligata, la cererea partii care a castigat, sa ii plateasca acesteia cheltuieli de judecata.”, în categoria acestora intrând, potrivit art. 451 alin. 1 C.pr.civ., atât taxele judiciare de timbru, cât și onorariile avocaților și ale experților.

Procedura partajului este reglementată prin dispozițiile art. 980-996 C. pr. civ. din interpretarea cărora reiese că părțile între care poartă un astfel de litigiul au, atât calitate de reclamant, cât și de pârât, măsurile de partajare dispuse profitând în egală măsură atât reclamanților, cât și pârâților. Indiferent de calitatea procesuală, reclamant sau pârât, pentru realizarea partajului succesoral, suportarea cheltuielilor de procedură va incumba tuturor coproprietarilor. Față de particularitățile unui astfel de litigiu, incidența disp. art. 453 C. pr. civ., trebuie nuanțată, în sensul în care cheltuielile de judecată trebuie suportate de toți copărtașii direct proporțional cu cota ce li se cuvine din masa de împărțit, întrucât scopul partajului este acela de sistare a stării de indiviziune cu determinarea în concret a dreptului fiecăruia.

Aşa fiind, nu pot fi primite ca întemeiate, susținerile potrivit cărora pârâta nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanți, întrucât nu doar aceștia sunt cei cărora măsura partajării le profită, ci și pârâtei-apelante, persoană care, urmare ieșirii din indiviziune, a devenit proprietar exclusiv asupra lotului ce i s-a atribuit, la operațiunile de partajare fiind necesar a contribui la rându-i. Și cum cota apelantei-pârâte este de ½ parte din imobil, în mod corect a dispus prima instanță obligarea sa la a suporta ½ parte din toate cheltuielile dovedit a fi fost efectuate de reclamanți.

În ceea ce privește susținerile referitoare la faptul că schimbarea destinației terenului în arabil şi curți construcții le profită doar reclamanților, nici acestea nu sunt de natură a conduce la admiterea apelului de față, întrucât propunerea de schimbare a destinației imobilului era necesar a fi formulată de dl. expert pentru a se pune în concordanță situația de fapt a imobilului teren, cu cea de drept, dar și față de prevederile art. 112 din Ordinul nr. 700/2014, conform cărora ”imobilele situate în intravilanul localităţilor, aprobat potrivit legii, prin PUG şi/sau PUZ, pentru care a fost emisă autorizaţie de construire, sunt scoase din circuitul agricol prin efectul legii, înregistrându-se în evidenţele de cadastru şi carte funciară pentru întreaga suprafaţă, cu categoria de folosinţă curţi-construcţii, fără întocmirea în acest sens a unei documentaţii cadastrale de actualizare informaţii tehnice. În cazul imobilelor menţionate la alin. (1), scoaterea din circuitul agricol pentru o parte din suprafaţa imobilului se face în baza unei documentaţii cadastrale de actualizare informaţii tehnice, cu identificarea suprafeţei de teren care îşi schimbă categoria de folosinţă în curţi construcţii.” Așa fiind, nici aceste argumente nu pot fi primite.

Prin urmare, pentru considerentele expuse, constatând netemeinicia criticilor formulate, în temeiul art. 480 al. 1 C.pr.civ. tribunalul a respins ca nefondat apelul declarat.

(Sentinţa civilă nr. 1509/25.06.2021 pronunţată de Judecătoria Turda în dosarul civil nr. 4553/328/2020, definitivă prin respingerea apelului prin Decizia civilă nr. 1767/A/2021, pronunțată de Tribunalul Cluj)

Prescripția dreptului material la acțiunea în rezoluțiunea contractului de întreținere. Momentul de la care curge termenul de prescripție

În privința solicitării reclamantului V.S., fiul defunctului V.D., vizând rezoluţiunea contractului de întreţinere încheiat in anul 2003 între pârâtul V.E. şi defunctul V.D., decedat in anul 2004, s-a invocat de către pârâtul V.E. excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, apreciind că termenul de prescripţie s-a împlinit, indiferent dacă se consideră că este un drept care s-ar fi născut de la momentul neexecutării

obligaţiei de întreţinere, ceea ce înseamnă că se putea invoca de defuncul V.D., fie că se consideră că s-ar fi născut la momentul când cei interesaţi au aflat sau ar fi trebuit să afle de existenţa contractului de întreţinere, dreptul dobândit de pârâtul V.E. fiind înscris în CF, inca din anul 2003.

Potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune. Astfel, în condiţiile în care se invocă rezoluţiunea contractului de întreţinere pentru neexecutarea obligaţiei de către întreţinător, dreptul material la acţiune s-a născut la momentul la care a încetat executarea acestei obligaţii de către pârâtul V.E. şi de la acea dată putea fi exercitat de către întreţinutul V.D. Întrucât acesta a decedat în anul 2004, termenul de prescripție a dreptului material la acţiune a început să curgă la data decesului întreținutului.  

Dreptul la acțiune se transmite asupra moștenitorilor creditorului întreținerii care îl pot exercita în cadrul termenului de prescriptie, care curge de la data morții beneficiarului întreținerii . În patrimoniul întreținutului, moștenitorii acestuia vor regăsi ca activ acțiunea în rezoluțiune, pe care o pot exercita tocmai ca efect al neexecutării culpabile de către întreținător a prestației de înteținere faţă de autorul său.

Alegațiile în sensul că prescripţia dreptului la acţiunea în rezoluţiune ar curge de la momentul la care moștenitorul a aflat despre existenţa contractului nu pot fi primite, reprezentând un raționament pur speculativ fără fundamentare juridică.

Recurentul nu a invocat și nu a dovedit existența vreunei cauze de suspendare sau de întrerupere a acestui termen de prescripție astfel încât să se poată aprecia că investirea instanței cu prezenta cauză s-a realizat în interiorul termenului defipt de disp. art. 3 Decretul 167/1958. 

Imprejurarea invocată, şi anume că a cunoscut existența acestui contract după trecerea unui interval mare de timp de la decesul părinților săi, nu constituie o cauza de amanare a începutului precripției (căci doar împrejurările ce constituie cauze de suspendare a cursului prescripției, reglementate de disp. art. 13 și 14 Decretul 167/1958, dacă intervin mai înainte de începerea cursului prescripției, constituie cauză de amânare a acesteia, ori împrejurarea invocată de recurent nu se încadrează între acestea), ci eventual una de repunere în termen, beneficiu reglementat de disp. art. 19 din același act normativ, pe care însă, recurentul nu a înțeles să-l invoce.

Este real că potrivit art. 19 Decretul 167/1958, instanța poate să dispună repunerea în termen atât din oficiu cât şi la cererea persoanei interesate în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit. Cu toate acestea, nu pot fi omise prevederile al.2 al aceluiaşi text legal care prevede că “cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie.

După cum s-a arătat în mod constant în doctrină, aceast termen de o lună se aplică indiferent dacă este vorba despre cererea de repunere în termen formulată de partea interesată ,ori se discută de instanţă din oficiu, termen care în speţă este depăşit.

Aceasta chiar dacă se are în vedere momentul la care recurentul pretinde că a luat cunoştinţă despre existenţa contractului de întreţinere. La data promovării prezentei cereri deduse judecăţii, era împlinit şi termenul pentru a se putea solicita ori dispune din oficiu, repunerea în termenul de prescripţie.

În ce priveşte incidenţa art. 16 din DL nr.167/1958 referitoare la întreruperea termenului de prescripţie, pentru a fi aplicabil, era necesar ca prezenta acţiune să fie formulate în interiorul termenului de prescripţie, cee ace nu s-a întamplat, acesta fiind depăşit. 

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar invoca drept moment al începerii curgerii termenului de prescripţie data luării la cunoştinţă a încheierii contractului de întreţinere, potrivit art. 21 alin. 1 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de evidenţă a cadastrului are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare la imobilele din aceeaşi unitate administrativ teritorială, în scopul transmiterii sau constituirii de drepturi reale imobiliare ori, după caz, al opozabilităţii faţă de terţi a acestor înscrieri. 

Astfel, de la momentul realizării înscrierii dreptului de proprietate al pârâtului V.E. în CF, cu titlu de drept întreţinere, respectiv 01 martie 2004 (potrivit extrasului CF) această înscriere a devenit opozabilă erga omnes, inclusiv reclamantului V.S.. 

Pentru aceste motive, instanta a admis excepția prescripției dreptului material la acțiunea in rezoluțiunea contractului de întreţinere.

(Încheierea civilă din data de 11.02.2021, pronunțata de Judecătoria Turda in dos. 10176/328/2019, definitivă prin respingerea apelului prin Decizia civilă nr. 501/A din 08.04.2022 a Tribunalului Cluj și prin respingerea recursului prin Decizia civilă nr. 52/R/2023 a Curții de Apel Cluj)

Acțiune în revendicare. Compararea titlurilor

Actiunea in revendicare este acţiunea prin care cel ce se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra unui bun, dar nu are stăpânirea materiala a acestuia, il cheama in judecata pe cel care are stăpânirea materiala a bunului. Astfel, pentru admiterea unei acţiuni în revendicare imobiliară privind un teren este necesar a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: reclamantul să fie proprietarul terenului, reclamantul să nu mai aibă posesia asupra acestui teren şi pârâtul să fie cel ce exercită posesia asupra respectivului teren.

Reclamantul trebuie să facă astfel, dovada că este titularul dreptului de proprietate, iar doctrina distinge mai multe ipoteze în ce priveşte proba dreptului de proprietate, respectiv situaţia în care ambele părţi au titluri scrise, situaţia în care doar o parte are titlu scris şi situaţia în care niciuna nu are titlu şi nici nu poate invoca dobândirea bunului prin uzucapiune sau ocupaţiune, în prezenta speţă fiind incidentă prima situaţie.

În vederea identificării terenurilor în litigiu s-a dispus efectuarea unui raport de expertiză. Prin răspunsul la obiecţiunile raportului de expertiză după compararea dimensiunilor, vecinătăţilor din schiţa cadastrala , a vecinătăţilor din titlului de proprietate expertul consideră că suprafetele din cele două titluri nu se suprapun, fiind eliberate pe amplasamente diferite.

Din declaraţiile martorilor a rezultat că terenul de la numărul administrativ 18 a fost cumpărat de numitul B.G. de la mama reclamantei pe timpul vieţii, terenul a fost folosit de B.G. , iar după decesul acestuia de către fiica sa; terenul a fost îngrădit de  aceasta şi nici unul dintre martori nu au văzut-o pe mama reclamantei să folosească acel teren şi nici un alt teren învecinat. De asemenea au aratat martorii că moştenitorii fostului proprietar nu s-au interesat niciodată de acest teren până la momentul când au auzit că terenul a fost vândut şi apreciază că acel imobil a fost vândut în întregime.

Aşa fiind, limitele proprietăţilor ar trebui să fie cele stabilite de autoritatea de fond funciar cu ocazia punerii în posesie, iar dacă acestea nu se mai pot stabili, înscrierea în cartea funciară şi identificarea terenului pârâtei din anul 2008 nu pot decât să fie prioritare în analizarea pretenţiei reclamantei.

Din prezentarea acestor elemente ale stării de fapt, rezultă că dreptul pârâţilor este preferabil atât sub aspectul forţei juridice al titlului din care provine, cât şi sub aspectul stabilirii limitelor faptice ale întinderii sale. 

Analizând apelul reclamantei, Tribunalul Cluj a constatat ca instanța de fond, în mod corect a calificat cererea formulată ca fiind o acţiune în revendicare, realizând în acest fel o comparare a titlurilor de proprietate de care părţile înţeleg să se prevaleze.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta nu a pus în discuţie, legalitatea titlului de proprietate al pârâtei, astfel încât nu pot fi analizate motivele invocate şi în apel, privitoare la procedura de emitere a tiltului de proprietate

Instanţa în mod corect a realizat o analiză, a celor două titluri, raportat la petitul cu care a fost investită, respectiv o acţiune în revendicare, prin care reclamanta urmăreşte să-şi redobândească toate atributele dreptului său de proprietate. Probaţiunea testimonială în faţa instanţei de fond, a confirmat că, imobilul construcţie şi teren, au fost înstrăinate de antecesoarea reclamantei, astfel încât aceasta justifică un titlu, care să-i permită exercitarea posesiei.

Probaţiunea testimonială administrată în apel, este în contradicţie inclusiv cu poziţia exprimată de către reclamantă, potrivit căreia, imobilul construcţie şi terenul aferent acesteia, ar fi fost lăsată în folosinţă gratuită, antecesorului pârâtei, motiv pentru care, aceasta va fi înlăturată.

Argumetele referitoare la modalitatea reconstituitrii dreptului de proprietate, nu sunt întemeiate, întrucât prin această cerere, nu s-a pus în discuţie, legalitatea procedurii emiterii titlului de proprietate, în favoarea antecesoarei pârâtei, astfel de critici fiind formulate doar în apel.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 480 C.pr.civ., Tribunalul a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta.

(Sentinţa civilă 1530/2016, pronunţată de Judecătoria Turda, în dosar nr. 3520/328/2013, definitivă prin respingerea apelului prin Decizia civilă nr. 1146/A/2017)

Constituirea dreptului de proprietate asupra terenului trecut în proprietatea Statului în temeiul art. 30 din Legea nr. 58/1974

Prin Sentința civilă nr. 1095/1981 pronunțată de Judecătoria Turda s-a admis cererea formulată de reclamanții B și M, pârâtul C.V. fiind obligat să elibereze reclamanților act valabil de intabulare cu privire la imobilul înscris în CF 804 Oprișani, compus din casă familială, curte și grădină în suprafață de 899 mp, în caz contrar hotărârea urmând să țină loc de contract de vânzare cumpărare. De asemenea, s-a dispus intabularea pe numele reclamanților a casei familiale pe numele reclamanților şi în favoarea Statului român a terenului în suprafață de 899 mp, cu atribuirea în folosință reclamanților pe durata construcțiilor a cotei de 100/899 parte.

Această hotărâre judecătorească a fost pronunţată sub imperiul dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974, care prevedeau că dobândirea terenurilor cuprinse in perimetrul construibil al localităților urbane si rurale se poate face numai prin moștenire legala, fiind interzisă înstrăinarea sau dobîndirea prin acte juridice a acestor terenuri, iar în caz de înstrăinare a construcțiilor, terenul aferent acestor construcții trecea în proprietatea statului. Din conţinutul dispozitivului reiese fără dubiu faptul că părţile au avut în vedere întreg terenul de 899 mp., suprafaţă menţionată în mod expres, în caz contrar s-ar fi specificat suprafaţa care rămânea în proprietatea vânzătorului C.V., respectiv o altă suprafaţă, cea convenită, care urma să treacă în proprietatea statului.

Potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea 18/1991: 

„(1) Sunt şi rămân în proprietatea privată a cooperatorilor sau, după caz, a moştenitorilor acestora, indiferent de ocupaţia sau domiciliul lor, terenurile aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curtea şi grădina din jurul acestora, determinate potrivit art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990 privind unele măsuri pentru stimularea ţărănimii.

(2) Suprafeţele de terenuri aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curtea şi grădina din jurul acestora sunt acelea evidenţiate ca atare în actele de proprietate, în cartea funciară, în registrul agricol sau în alte documente funciare, la data intrării în cooperativa agricolă de producţie sau în lipsa acestora prin orice mijloace de probă, inclusiv declaraţii autentice de martori.

(2 ind. 1) În cazul înstrăinării construcţiilor, suprafeţele de teren aferente prevăzute la alin. (2) sunt cele convenite de părţi la data înstrăinării, dovedite prin orice mijloace de probă, inclusiv declaraţii autentice de martori.

(4) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi persoanelor din zonele cooperativizate, care nu au avut calitatea de cooperator.

Înstanța de fond a respins actiunea reclamanților, prin care aceștia au solicitat să se constate dobândirea ope legis a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafața de 799 mp (diferența dintre suprafața din CF de 899 mp și suprafața atribuita în folosință de 100 mp, care are un alt regim juridic – art. 36 alin. 3 din Lg. 18/1991), ca neîntemeiată, cu motivarea că reclamanții nu au facut dovada că vânzătorul C.V. a avut calitatea de membru cooperator sau că terenul s-a aflat în zonă cooperativizată.

Instanța de apel a stabilit că în raport de dispoziţiile art. 23 alin. 4 din Legea 18/1991 este fără relevanţă dacă autorii reclamanţilor au avut calitatea de membrii cooperatori sau nu. În ceea ce priveşte condiţia ca terenul aferent construcţiei să fie situat într-o zonă cooperativizată, aşa cum a menţionat şi Comisia

Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Cluj, este de notorietate faptul că la nivelul Municipiului Turda a fost înființată cooperativă agricolă de producție.

Prin decizia nr. 6119/2001 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală s-a stabilit că “legea şi-a fixat preferintele sale, în sensul că, în procesul de reconstituire şi de constituire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, s-a dat prevalenta deţinătorilor caselor de locuit şi a anexelor gospodaresti, aşa încât terenul aferent acestora, precum şi curtea şi grădina din jurul lor intră, prin voinţa legii, în proprietatea privată a detinatorilor constructiilor…”.

Pe lângă declaraţiile martorilor care au menţionat că întreaga suprafaţă de teren de 899 mp a fost îngrădită de la data cumpărării 1981, constituind curtea casei, tribunalul a avut în vedere şi poziţia procesuală a celor două comisii de fond funciar care nu s-au opus admiterii acţiunii, precum şi faptul că terenul este liber şi nici nu s-au formulat cereri de retrocedare de către alte persoane.

Pentru aceste motive, Tribunalul a admis apelul formulat de reclamanți și a admis acţiunea formulată, în sensul că a constatat dreptul de proprietate dobândit de reclamanți.

(Decizia civilă nr. 376/A/2023, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. 7133/328/2020)

Program de vizitare minor de către tatăl cu reședința în străinătate

Potrivit dispoziţiilor art. 401 alin. 1 Cod civil „părintele separat de copilul său are drepturi de a avea legături personale cu acesta.” Conform art. 18 alin. 1 din Legea nr. 272/2004, „relaţiile personale se pot realiza, printre altele, prin întâlniri ale copilului cu părintele, vizitarea copilului la domiciliul acestuia, găzduirea copilului pe perioadă determinată, corespondenţă ori altă formă de comunicare şi transmitere de informaţii cu privire la copil.”

Înţelegând importanţa păstrării unei legături constante cu minora, instanţa, în urma parcurgerii probatoriului administrat, a constatat că cererea reclamantului este întemeiată în parte. Pentru a concluziona astfel, instanţa a reţinut declaraţiile martorilor audiaţi în cauză care au arătat că reclamantul este ataşat de fiica sa, este în mod genuin interesat de starea de bine a minorei şi, a urmărit păstrarea şi întărirea relaţiei părinte – copil.

Totodată, instanţa a apreciat că minora trebuie să petreacă timp alături de ambii părinţi şi că dreptul părintelui de a avea legături personale cu copilul izvorăşte din însăşi natura relaţiilor de familie stabilite între cei doi, drept ce poate fi restrâns sau retras numai în condiţiile vătămării intereselor copilului, sens în care trebuie subliniat faptul că este de datoria părinţilor a se înţelege cu privire la modul în care se realizează aceste legături personale ale minorei cu tatăl său, părţile fiind libere a stabili de comun acord şi alte perioade în care acesta poate vedea minora, ţinând cont şi de opţiunea minorei. Acest ultim aspect trebuie să fie în concordanţă cu relaţiile fireşti dintre părinţi şi copil, consacrate şi în dispoziţiile legale ale art. 483 Cod civil, potrivit cărora părinţii exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, şi îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate.

Pe cale de consecinţă, instanţa a stabilit că este oportun şi se impune respectarea următorului program de vizitare:

1. Pe durata șederii tatălui în strainatate: – săptămânal, marțea, joia și duminica, în intervalul orar 19.00-19.30, prin mijloace moderne de comunicare (video call), folosind telefonul mobil al mamei; – săptămânal, la final de săptămână, mama îi va trimite tatălui, pe email sau pe Whatsapp, 10 fotografii și/sau clipuri cu minora, realizate în săptămâna respectivă, fie de către ea, fie primite de la unitatea de învățământ, care o prezintă pe minoră în activitățile obișnuite.

2. Pe durata vacanțelor de vară și de iarnă, când tatăl vine în Romania: pe durata șederii sale, tatăl o va putea lua pe minoră 3 zile pe săptămână, timp de 4 săptămâni, de la locuința mamei începând de la ora 10.00 și o va aduce înapoi seara la ora 20.00.

3. Alte vizite ale tatălui în Romania: pe durata şederii sale, tatăl o va putea lua pe minoră 3 zile pe săptămâna, de dimineața la ora 10.00, de la locuința mamei și o va aduce înapoi seara la ora 20.00, în zilele stabilite de comun acord de către parinți, cu excepţia perioadelor în care minora va frecventa cursurile grădiniţiei sau ale altei unităţi şcolare, atunci cand programul de vizită va începe la terminarea orelor de curs prin luarea minorei de către tată şi se va termina prin înapoierea minorei la locuinţa mamei la ora 18.00.

Stabilirea programului de vizită în maniera de mai sus vizează menţinerea şi consolidarea relaţiei părinte – copil, relaţie care în speţă riscă să se dilueze nu doar prin aceea că tatăl locuieşte separat de mamă şi minoră, dar şi prin faptul că acesta munceşte şi locuieşte efectiv pe teritoriul Germaniei, astfel că posibilităţile de a o vedea şi de a se apropia de minoră sunt reduse semnificativ din cauza distanţei. 

Prin urmare, apare firesc ca tatăl să poată păstra legătura cu fiica sa prin intermediul mijloacelor de comunicare la distanţă la intervale scurte de timp astfel încât minora să se obişnuiască cu prezenţa acestuia în viaţa ei.

Pe de altă parte, atunci când tatăl se va întoarce în ţară cu ocazia sărbătorilor sau a concediilor se impune ca acesta să poată petrece cât mai mult timp cu minora fără ca rutina zilnică a acesteia să sufere modificări majore. 

Instanţa a atras atenţia părţilor asupra dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 272/2004 potrivit cărora copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament. Copilul are dreptul de a-şi cunoaşte rudele şi de a întreţine relaţii personale cu acestea, precum şi cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior. Părinţii sau un alt reprezentant legal al copilului nu pot împiedica relaţiile personale ale acestuia cu bunicii, fraţii şi surorile ori cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie decât în cazurile în care instanţa decide în acest sens, apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului.

Totodată, pentru a preveni orice impedimente ce s-ar putea ivi cu ocazia punerii în executare a programului de vizitare, instanţa a adus la cunoştinţa părţilor că au obligaţia de a se conforma programului de vizitare dispus de instanţă şi că, potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. 3 din Legea nr. 272/2004, părintele la care copilul locuieşte are obligaţia de a sprijini menţinerea relaţiilor personale ale copilului cu celălalt părinte. Bineînţeles, programul de vizitare este gândit ca un timp minimal pe care părintele să îl petreacă alături de copil, însă acest program de vizitare nu trebuie să împiedice părţile ca, atunci când apreciază oportun, să extindă acest program de vizitare ţinând cont de interesul superior al copilului.

Nu în ultimul rând, instanţa a atras atenţia părţilor asupra dispoziţiilor art. 18 alin. 5 din Legea nr. 272/2004 potrivit cărora în cazul în care unul dintre părinţi împiedică sau afectează în mod negativ legăturile personale ale copilului cu celălalt părinte, prin nerespectarea programului stabilit de instanţă sau convenit de părinţi, celălalt părinte poate cere serviciului public de asistenţă socială sau, după caz, persoanelor cu atribuţii de asistenţă socială în circumscripţia căruia se află locuinţa copilului, să monitorizeze relaţiile personale cu copilul pentru o durată de până la 6 luni, precum şi, în egală măsură, asupra dispoziţiilor art. 20 din aceeaşi lege, în vederea asigurării menţinerii relaţiilor personale ale copilului cu părinţii săi sau cu alte persoane alături de care s-a bucurat de viaţa de familie, precum şi pentru asigurarea înapoierii copilului la locuinţa sa la terminarea perioadei de găzduire, precum şi pentru a preveni împiedicarea preluării copilului, la finalul găzduirii la domiciliul părintelui care nu locuieşte cu copilul, instanţa poate dispune, la cererea părintelui interesat sau a altei persoane îndreptăţite, una sau mai multe măsuri cu caracter asiguratoriu sau a unor garanţii. Măsurile pot include amendă pe ziua de întârziere impusă persoanei care refuză punerea în aplicare sau respectarea programului de menţinere a relaţiilor personale ale copilului.

Aşa fiind, instanţa a încuviinţat ca tatăl să aibă legături personale cu minora după programul de vizitare arătat mai sus, care ține cont de interesul superior al minorei.

(Sentința civilă nr. 2164/2022, pronunțată de Judecătoria Turda în dos. 5885/328/2021)

Partaj judiciar. Criteriul folosinței faptice în stabilirea modalității de atribuire a loturilor.

Terenul în litigiu a aparținut antecesorului comun al părților D.I, decedat, ce a avut trei copii, fiecăruia dintre aceștia revenindu-i o cotă de 1/3 parte din teren, respectiv 5366 mp. Nici una dintre părți nu a dorit atribuirea lotului din mijloc, acesta fiind traversat de un drum agricol.

Potrivit disp. art.987 C.pr.civ. „La formarea și atribuirea loturilor, instanța va ține seama, după caz, și de acordul părților, mărimea cotei-părți ce se cuvine fiecăreia din masa bunurilor de împărțit, natura bunurilor, domiciliul și ocupația părților, faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a se cere împărțeala, au făcut construcții sau îmbunătățiri cu acordul celorlalți coproprietari sau altele asemenea.”

Prevederea legală menționată reglementează criteriile pe care instanța le poate avea în vedere la pronunțarea unei hotărâri de partaj, enumerarea neavând însă caracter limitativ, folosirea expresiei ”alte asemenea” permițând concluzia că instanța poate avea în vedere, în afara criteriilor menționate expres și de alte situații cum ar fi folosința îndelungată a imobilelor, nefărâmițarea excesivă a terenului sau de alte criterii, în funcție de specificul fiecărei cauze.

Tribunalul a constatat ca instanța de fond a facut o judicioasa alegere, dispunând partajarea in varianta solicitata de paratele C si M. Instanţa de fond a ţinut seama de criteriile menţionate de art. 987 C.pr.civ., de necesitatea atribuirii în natură a unor loturi ce să corespundă ca suprafaţă cotelor de proprietate deţinute de titularii dreptului de proprietate, asigurându-se front la drumul principal pentru cinci din cele şapte loturi create, celelalte două loturi având acces la drumul secundar ce separă cele două amplasamente ale terenului. De asemenea, s-a ţinut seama şi de folosinţa acestui teren atât de către antecesorii părţilor, anterior colectivizării, dar şi de către părţi, ulterior apariţiei Legii 18/1991.

Considerentele avute în vedere de instanța de fond sunt corecte, fiind confirmate și de probele suplimentare administrate în apel, din analiza răspunsurilor la interogatoriul administrat intimatei M.A. şi depoziţiilor martorilor audiaţi rezultând modul de folosință al terenului anterior prezentului demers judiciar. 

Astfel, rezultă că antecesorii părţilor au împărţit terenul în litigiu în trei loturi, lotul atribuit apelanţilor, fiind folosit anterior de antecesorul lor comun (la mijloc), cel atribuit intimatelo C si M fiind folosit anterior de antecesorul lor (în stânga), iar cel atribuit intimatei M.A. fiind folosit anterior de antecesorul acesteia, (în dreapta). Modul de folosinţă al terenurilor stabilit de către antecesori a fost păstrat şi ulterior revoluţiei de către părţi, aşa după cum rezultă din declaraţiile martorilor.

Apelanţii au susținut că în această variantă lotul atribuit nu este echivalent valoric, iar partajul trebuia realizat astfel încât frontul drumului să le profite tuturor. Dincolo de împrejurarea că la dosar nu s-au depus dovezi din care să rezulte că valoarea parcelelor ar fi diferită, tribunalul a reţinut că în oricare dintre variantele propuse de d-na expert, ţinând seama de cotele de proprietate, respectiv de suprafaţa de teren efectivă ce le revine părţilor raportat la aceste cote şi ţinând seama de configurația terenului ce, nu trebuie omis, are două amplasamente diferite, există două loturi de teren ce nu au acces direct la drumul principal.

Ori, varianta aleasă de instanţa de fond şi menţinută şi în apel asigură majorităţii coproprietarilor un lot cu acces la drumul public şi evită fărâmiţarea excesivă a terenului. Mai mult aceasta respectă şi modalitatea în care părţile, dar şi antecesorii lor au folosit terenul în litigiu.

Prin urmare, în raport de motivele de fapt şi de drept expuse, tribunalul a reţinut caracterul nefondat al criticilor formulate de apelanţi, cu privire la varianta de partajare aleasă de instanţa de fond.

(Sentinţa civilă nr. 690/2020 pronunţată de Judecătoria Turda în dosarul nr. 868/328/2015, definitivă prin respingerea apelului, prin Decizia civilă nr. 428/A/2021)