Reclamantul, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei B. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtelor O.A. L. şi V. Z., în calitate de administrator statutar al debitoarei și, respectiv contabil al societăţii, la plata sumei de 59.147 lei reprezentând întreg pasivul debitoarei, în conformitate cu dispoziţiile art. 169 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2014.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că, potrivit raportului asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență a debitoarei, întocmit de lichidatorul judiciar, debitoarea, prin fostele sale organe de conducere nu a procedat la întocmirea și înregistrarea actelor contabile respectiv, nu au predat lichidatorului judiciar actele prevăzute de art. 67 și 82 din Legea nr. 85/2014. De asemenea, conform aceluiași raport, se reține că nu s-a ținut contabilitatea în conformitate cu dispozițiile legale, având în vedere lipsa depunerii declarațiilor fiscale la DGRFP Cluj-Napoca – AJFP Cluj.

Conform dispoziţiilor art. 169 din Legea nr. 85/2014, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată  de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului.

Cazurile de responsabilitate sunt limitate la comiterea faptelor prevăzute în alineatul 1 al art. 169 lit. a)-h). Natura juridică a răspunderii membrilor organelor de conducere şi control decurge din natura raporturilor dintre aceste persoane şi societate, fiind vorba de o răspundere civilă, iar sursa obligaţiei încălcate determină natura răspunderii, în timp ce încălcarea unei obligaţii decurgând din contractul de mandat – cuprins în actul constitutiv – atrage răspunderea contractuală a administratorului, iar încălcarea unei obligaţii legale atrage răspunderea delictuală a acestuia.

Antrenarea răspunderii membrilor organelor de supraveghere şi conducere, presupune constatarea îndeplinirii unor condiţii, respectiv prejudicierea creditorilor, existenţa raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi respectiv culpa personală a celui faţă de care se antrenează răspunderea.

Prejudiciul creditorilor constă în imposibilitatea încasării creanţelor scadente din cauza ajungerii debitoarei în insolvenţă, definită de art. 5 pct. 29 ca fiind acea stare a patrimoniului debitoarei care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile. Constatarea stării de insolvenţă constituie o condiţie pentru angajarea răspunderii, dat fiind faptul că are drept rezultat direct neplata datoriilor scadente faţă de creditori şi implicit prejudicierea acestora.

În temeiul dispoziţiilor art. 169 lit. d), teza a II-a din Legea nr. 85/2014, astfel cum acestea au fost interpretate de ÎCCJ din decizia pronunţată în interesul legii nr. 14/2022, având în vedere conduita pârâtei de a nu preda documentele contabile administratorului judiciar sau lichidatorului, condiţiile răspunderii civile sunt prezumate ca fiind îndeplinite. Astfel, ÎCCJ a reţinut că „în cazul în care pârâtul nu predă documentele contabile practicianului în insolvenţă, după prealabila notificare, se prezumă relativ întrunirea tuturor condiţiilor necesare atragerii răspunderii patrimoniale pentru fapta prevăzută de art. 169 alin. (1) lit. d) din aceeaşi lege”. Prezumţia este una relativă fiind, în consecinţă, sarcina pârâtei să o răstoarne.

În acest context, pârâta-administrator statutar al debitoarei avea obligaţia de a gestiona cu atenţie patrimoniul şi activitatea societăţii, iar încălcarea culpabilă a acestei obligaţii a determinat prejudicierea creditorilor şi atrage răspunderea acestuia. Pârâta a fost notificată de către lichidatorul judiciar în vederea predării actelor prevăzute de art. 67 din Legea nr. 85/2014, însă aceasta nu a înţeles să predea documentele contabile solicitate.

Faţă de starea de fapt reţinută, faptei pârâtei-administrator statutar al debitoarei îi sunt aplicabile prevederile art. 169 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 85/2014, respectiv neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea şi, reţinând că prezumţia instituită de dispoziţia legală nu a fost răsturnată de către pârâtă, în sensul că aceasta nu a propus nici un fel de probe în apărarea sa, constată că sunt dovedite condiţiile răspunderii civile, cererea de chemare în judecată fiind, în consecinţă, întemeiată. În calitatea sa de administrator statutar al debitoarei, pârâtei îi revenea obligaţia de a-şi îndeplini atribuţiile derivate din această calitate, fiind direct răspunzătoare de modul în care este ţinută evidenţa contabilă, obligaţiile

acesteia reieşind cu claritate din dispoziţiile art. 73 alin. 1 lit. c) ale Legii nr. 31/1990 republicată.

Totodată, conform prev. art. 10 alin.1 din Legea nr.82/1991 republicată, răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii revine administratorului, care are obligaţia gestionării societăţii respective.

Pentru toate considerentele expuse, judecătorul sindic, în temeiul dispoziţiilor art. 169 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 85/2014, a admis cererea de chemare în judecată şi a obliga pârâta-administrator statutar al debitoarei la suportarea pasivului debitoarei.

În ceea ce o priveşte pe pârâta V. Z., fostul contabil al societății, judecătorul sindic a admis excepţia lipsei calităţii sale procesuale, astfel încât cererea de chemare în judecată formulată faţă de aceasta a fost respinsă ca urmare a admiterii acestei excepţii. 

La soluționarea excepției judecătorul sindic a reţinut faptul că lipseşte identitatea dintre pârâtă şi subiectul raportului juridic litigios, astfel cum prevede art. 36 NCPC. În plus, potrivit art. 169 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, răspunderea poate fi atrasă în ceea ce-i priveşte pe membrii organelor de conducere,

supraveghere, precum şi orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă. Or, în condiţiile în care reclamantul nu a făcut nici dovada existenţei unui raport contractual sau de altă natură între doamna V. Z. şi societatea debitoare aflată în insolvenţă, aceasta nu are legitimare procesuală pasivă. Pretinsa recunoaştere a doamnei V. Z. că într-adevăr a ţinut contabilitatea societăţii nu este de natură să-i confere legitimare procesuală în cauză, întrucât răspunderea pentru ţinerea contabilităţii revine exclusiv administratorului societăţii şi nu contabilului, în lipsa, eventual, a asumării unei răspunderi de natură contractuală dintre contabil şi societate.

(Sentința civilă nr. 1782/2023, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dos. 879/1285/2022/a1)

Prin contestaţia înregistrată pe rolul instanţei, contestatorii B.D. şi B.D. au solicitat în contradictoriu cu intimatul Investcapital LTD, să se dispună anularea sechestrului instituit prin procesul verbal de sechestru emis în data de 25.07.2022, în Dosar execuțional 1553/2013, la cererea creditorului Investcapital LTD, asupra autoturismului marca FORD, ca urmare a constatării împrejurării că este integral stinsă creanță rezultând din Contractul de credit bancar fn din data de 26.07.2007, cu consecinţa încetării executării silite.

Potrivit susţinerilor contestatorilor, prin Sentinţa civilă nr. 200/2017 pronunţată de Judecătoria Zalău în dos. 2515/337/2014, având ca obiect contestaţie la executare, s-a stabilit că suma datorată este de 10.138,41 euro credit, iar prin Încheierea civilă pronunţată în acelaşi dosar la data de 6.03.2017 s-a stabilit că suma datorata cu titlu de dobânzi este de 1140,2 euro. Această hotărâre a rămas definitiva prin Decizia civila nr. 699/2017, pronunţată de Tribunalul Sălaj.

Au învederat contestatorii faptul că în luna iulie 2022, au vrut să ramburseze integral sumele restante. În cadrul acestui demers, le-a fost comunicată fisa de calcul ataşată în care apare la punctul 19 suma stabilita prin hotărârile judecătorești mai sus menționate, iar la punctul 20 o suma suplimentara din 4.12.2019 denumita „actualizare Kruk” în cuantum de 3488,51 euro (16.655,54 lei).

Stabilirea acestei sume este nelegala faţă de statuările din hotărârile judecătoreşti mai sus menţionate, în cadrul cărora s-a stabilit cu claritate cuantumul creanței şi împrejurarea că cesionarul nu are dreptul de a solicita sume în plus. Au calculat, pornind de la graficul comunicat de intimată, care cuprinde plăţile efectuate de aceştia care este cuantumul sumei restante şi au rambursat integral aceasta suma, aşa cum rezultă din ordinul de plata din data de 01.08.2022.

Prin sechestrul instituit prin procesul verbal de sechestru emis în data de 25.07.2022, în Dosar execuţional nr. 1553/2013, asupra autoturismului marca FORD, aflat în proprietatea lor, se indisponibilizează acest autoturism, așa încât aceştia nu vor putea utiliza acest autoturism pe toata durata de soluţionare a contestaţiei la executare.

Comparând fișa de calcul depusă de contestatori cu cuprinsul dosarului execuțional, instanța a constatat că, până în prezent s-au achitat integral sumele datorate în cadrul executării silite atât cu titlu de debit, cât şi cu titlu de cheltuieli de executare silită, motiv pentru care, în temeiul art. 702 alin. 1 pct. 1 C.pr.civ . şi art. 719 alin. 1 C.pr.civ., se impune a se dispune încetarea executării silite.

În ceea ce priveşte solicitarea contestatorilor de anulare a sechestrului instituit prin Procesul verbal de sechestru emis în data de 25.07.2022, asupra autoturismului marca Ford, instanţa a reţinut că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că singurul motiv invocat de către contestatori pentru anularea acestui act de executare este plata integrală a debitului. Or, la data întocmirii procesului-verbal de sechestru (25.07.2022) nu era încă achitat integral debitul datorat în cadrul executării silite şi cheltuielile de executare silită. Astfel, debitul datorat a fost achitat integral în cursul lunii august 2022, iar cheltuielile de executare silită în cursul lunii noiembrie 2022. În consecinţă, instanţa a admis în parte contestaţia la executare formulată de contestatori și a respins, ca neîntemeiată, cererea contestatorilor de anulare a sechestrului.

Referitor la restituirea taxei judiciare de timbru, potrivit art. 45 alin. 1 lit. f din O.U.G. nr. 80/2013 „(1) Sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, după caz, integral, parţial sau proporţional, la cererea petiţionarului, în următoarele situaţii: (…) f) când contestaţia la executare a fost admisă, iar hotărârea a rămas definitivă;”

Din analiza acestei dispoziţii legale, rezultă că este supusă restituirii, la cerere, la rămânerea definitivă a hotărârii, taxa judiciară de timbru aferentă contestaţiei la executare, în cazul în care aceasta a fost admisă.

Soluţia de admitere în parte a contestaţiei contestatorilor este determinată în cauză de respingerea petitului privind anularea măsurii sechestrului instituită asupra autoturismului aparţinând contestatorilor, capăt de cerere care nu a fost timbrat distinct, fiind achitată o unică taxă judiciară de timbru de 938 lei.. Astfel cum s-a arătat, prin soluţia dispusă se va dispune încetarea executării silite.

Prin urmare, având în vedere că cererea contestatorilor şi-a atins finalitatea urmărită prin promovarea contestaţiei la executare, respectiv, încetarea executării silite, iar capătul de cerere respins nu a influenţat cuantumul taxei judiciare de timbru achitate în cauză, în temeiul art. 45 alin. 1 lit. f din O.U.G. nr. 80/2013, instanţa a dispus restituirea către contestatori a taxei judiciare de timbru.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, art. 453 alin. 1 şi 2 C.pr.civ. prevede că „(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltui3elilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.”

În cauză, contestatorii au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, făcând dovada achitării onorariului de avocat şi a contravalorii cheltuielilor ocazionate de efectuarea şi transmiterea copiilor certificate de pe actele dosarului de executare silită.

Având în vedere soluţia pronunţată în cauză, faptul că prin contestaţia promovată sa atins finalitatea urmărită, respectiv, încetarea executării silite, precum şi faptul că cheltuielile suportate de contestatori nu au fost influenţate de petitul care urmează a fi respins, cu consecinţa admiterii în parte a contestaţiei la executare, instanţa a obligat intimata să plătească contestatorilor întreaga suma suportată de aceştia cu titlu de cheltuieli de judecată.

(Sentința civilănr. 928/2023, pronunțată de judecătoria Zalău, în Dosar nr. 6257/328/2022, definitivă prin neapelare)

Contestatorii au încheiat în anul 2007 un contract de credit bancar cu BCR SA, care a cesionat apoi creanța către Secapital S.a.R.L.. În anul 2013, a fost autorizat creditorul Secapital S.a.R.l., prin împuternicit Kruk România S.R.L., să treacă la executarea silită a obligației cuprinse în titlul executoriu reprezentat de Contractul de credit pentru persoane fizice.

În anul 2014, debitorii au formulat contestație la executare, care a fost admisă în parte prin Sentința civilă nr. 200/2017, pronunțată în dosar nr. 2515/337/2014, de către Judecătoria Zalău, fiind anulate parțial actele de executare, stabilindu-se în sensul că suma datorată de contestatori este aceea de 10138,41 EUR cu titlu de credit și 2737,53 EUR cu titlu de dobânzi 

Creanța a fost cesionată de către Secapital S.a.R.L către actualul creditor Investcapital LTD, care a formulat o cerere de stăruire în executarea silită și actualizare debit. La data de 25.07.2022, executorul judecătoresc a emis procesul verbal de sechestru asupra autoturismului marca FORD, aflat în proprietatea debitorilor.

Împotriva acestui act de executare, debitorii au formulat contestație la executare, solicitând și suspendarea executarii silite până la soliționarea contestației la executare, arătând că potrivit unei adrese emise de executorul judecătoresc s-a încasat de la debitori suma totală de 61861,15 lei, din care suma de 7531,83 lei, reprezintă cheltuieli de executare silită parțiale, iar suma de 54329, 32 lei a fost virată în contul Kruk România S.A. Contestatorii au invocat faptul că au achitat integral debitul astfel cum a fost stabilit prin Sentința civilă nr. 200/2017, pronunțată în dosar nr. 2515/337/2014, de către Judecătoria Zalău, iar actualizarea creanței, în cuantum de 3488, 51 EUR, este nelegală.

Potrivit dispozițiilor art. 718 alin. 1 C.proc.civ, în vigoare la data înregistrării cererii de executare silită, „(1) Până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părţii interesate şi numai pentru motive temeinice, instanţa competentă poate suspenda executarea. Suspendarea se poate solicita odată cu contestaţia la executare sau prin cerere separată.(2) Pentru a se dispune suspendarea, cel care o solicită trebuie să dea în prealabil o cauţiune, calculată la valoarea obiectului contestaţiei …”

Din analiza acestei prevederi legale, rezultă că pentru a se dispune măsura suspendării executării silite, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii cumulative: consemnarea cauţiunii în cuantumul prevăzut de lege; formularea unei contestaţii la executare sau a altei cereri privind executarea silită şi existenţa unor motive temeinice care impun luarea acestei măsuri.

În cauză, s-a făcut dovada achitării cauţiunii iar contestatorii au formulat cerere de contestaţie la executare până la soluţionarea căreia se solicită suspendarea executării silite.

În ceea ce priveşte existenţa motivelor temeinice, trebuie avut în vedere că măsura suspendării executării silite este o măsură excepţională, la dispunerea căreia instanţa trebuie să verifice dacă, prin executare, interesele debitorului obligaţiei de plată ar fi vătămate iremediabil, respectiv dacă, prin neexecutare, interesele legitime ale creditorului obligaţiei de plată, astfel cum au fost stabilite prin titlul executoriu, ar fi vătămate iremediabil.

Aprecierea existenţei motivelor temeinice implică analizarea aparenţei de legalitate/nelegalitate a actelor de executare contestate, precum şi eventuala atingere gravă a unui interes legitim al contestatorului-debitor (alta decât simpla executare, care oricum trebuie să aibă loc, fiind impusă de titlul executoriu şi de exigenţele statului de drept, care trebuie să asigure o executare promptă şi efectivă, dar legală, a titlurilor executorii), care trebuie cel puţin pertinent argumentată.

Instanța a constatat ca prin contestaţia la executare formulată, contestatorii au invocat încetarea efectelor titlului executoriu în baza căruia sunt executați silit, precum şi îndeplinirea integrală a obligației cuprinse în titlul executoriu.

Cu privire la temeinicia motivelor de suspendare a executarii silite, instanța a retinut următoarele:

“Deşi la acest moment instanţa nu se poate pronunţa cu privire la temeinicia motivelor de contestaţie, pe baza probelor administrate până în prezent, reţine că acestea au o aparentă fundamentare, nefiind invocate în lipsa oricărei justificări. Astfel, pe parcursul executării silite a fost pronunțată Sentința civilă nr. 200/2017, în dosar nr. 2515/337/2014, prin care s-a statuat că suma datorată de contestatori este aceea de 10138,41 EUR cu titlu de credit și 2737,53 EUR cu titlu de dobânzi.

În ceea ce priveşte vătămarea intereselor părţilor din cadrul executării silite (creditorul şi debitorii), instanţa are în vedere formele de executare întreprinse în cauză până în prezent, respectiv, poprirea asupra veniturilor de natură salarială ale debitorilor și instituirea unui sechestru asupra autoturismului, pot afecta semnificativ nivelul de trai al contestatorilor.

Totodată, instanţa are în vedere faptul că, deşi în caz de admitere a contestaţiei la executare, debitorii ar putea recurge la mecanismul întoarcerii executării silite, raportat la măsurile de executare silită întreprinse până în prezent, apreciază că nu se impune supunerea acestora riscului urmării unei noi proceduri în vederea recuperării sumei executate pe calea întoarcerii executări silite, procedură care ar implica costuri suplimentare pentru ambele părţi, ţinând cont în acest sens şi de inconvenientele unei asemenea proceduri în cazul valorificării bunului sechestrat. Aceasta cu atât mai mult cu cât, plata cauţiunii de către debitori în vederea suspendării executării silite, calculată raportat la valoarea obiectului contestaţiei, are şi rolul de a contribui la acoperirea eventualului prejudiciu suferit de către creditor prin suspendarea executării silite până la soluţionarea contestaţiei la executare.”

În aceste condiţii, instanţa a apreciat că prin continuarea executării silite interesele debitorilor ar fi mai grav afectate decât interesele creditoarei în cazul suspendării executării silite până la soluţionarea contestaţiei la executare. Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 718 alin. 1 C.pr.civ., instanţa a admia cererea de suspendare formulată de contestatori şi a suspendat executarea silită până la soluţionarea contestaţiei la executare, obligând intimata la plata către contestatori a cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecarea cererii de suspendare a executării silite.

(Încheierea civilă nr. 1843/2022, pronunțată de Judecătoria Zalău în Dosar nr. 6257/328/2022/a1, definitivă prin neapelare)

Prin Incheierea civila pronuntata in cauza, Tribunalul Specializat Cluj a respins ca inadmisibila cererea de emitere a ordonantei de plata, formulata impotriva debitoarei societatea CPM SRL. 

Confom art. 1014 C. proc. civ., procedura ordonantei de plata se aplica “creantelor certe, lichide si exigibile constand in obligatii de plata a unor sume de bani care rezulta dintr-un contract civil, inclusiv din cele incheiate intre un profesionist si o autoritate contractanta, constatat printr-un inscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui inscris, insusit de parti prin semnatura ori in alt mod admis de lege.”

In situatia de fata, chiar creditorul, prin actiunea formulata, a invederat instantei faptul ca intre parti nu exista niciun fel de contract, ci s-au desfasurat raporturi comerciale in forma simplificata. Facturile si avizele de insotire a marfii, atasate de reclamanta la dosarul cauzei, nu sunt insusite de catre debitoare, care a contestat prin intampinare imprejurarea ca livrarile de marfuri, a caror contravaloare se solicita de catre creditoare, ar fi fost facute in favoarea ei.

Instanta a inlaturat ca neprobata sustinerea creditoarei, in sensul ca livrarile de marfuri (porci) s-au facut la comanda debitoarei, la unitati de abatorizare indicate de aceasta, intrucat inscrisul “fisa parteneri-clienti” depus de catre creditoare, pentru a proba aceasta sustinere, este unul intocmit unilateral de catre creditoare, nefiind opozabil decat celui care l-a intocmit. 

Instanta a inlaturat si sustinerea creditoarei in sensul incidentei in cauza a dispozitiilor art. 277 alin. 2 Cod proc.civ., nefiind probata ipoteza de aplicare a acestei norme legale, respectiv ca facturile nesemnate ar fi utilizate in mod obisnuit in exercitiul activitatii intreprinderii partilor pentru a constata un act juridic, regula in ceea ce priveste facturile fiscale fiind in sens contrar, respectiv acela ca se impune acceptarea lor expresa de catre debitoare prin semnatura de primire, imprejurare ce rezulta din faptul ca in chiar formularul tipizat al facturilor fiscale se regaseste o rubrica alocata semnaturii de primire, care este si intitulata ca atare. 

Pentru considerentele aratate, constatand ca intre parti nu a fost incheiat in forma scrisa un contract constatator al creantei care sa fi fost insusit de catre debitoare prin semnatura, iar facturile fiscale, avizele de insotire a marfii si scrisorile de transport CMR de care se prevaleaza creditoarea nu au fost acceptate prin semnatura de catre debitoare, nefiind facuta nici dovada acceptarii tacite a facturilor de catre debitoare si nici dovada recunoasterii debitului de catre debitoare, astfel ca creanta invocata de catre creditoare nu este certa, tribunalul a retinut ca nu sunt intrunite conditiile de admisibilitate prevazute de art. 1014 alin. 1 Cod proc.civ., contestatia debitoarei sub aceste aspecte fiind intemeiata, motiv pentru care, in baza dispozitiilor art. 1021 alin. 1 Cod proc.civ., tribunalul a respins, ca inadmisibila, cererea de emitere a unei ordonante de plata.

(Incheierea civila nr. 283/2020, pronuntata de Tribunalul Specializat Cluj in Dos. 1084/1285/2019)

Prin încheierea civilă nr. 4730/27 decembrie 2016 pronunţată în dosarul nr. 7335/328/2016, Judecătoria Turda a respins cererea depusă de executorul judecătoresc privind pe creditoarea SECAPITAL S.a.R.L având ca obiect încuviinţarea executării silite a contractului de credit încheiat între BRD GROUPE SOCIETE GENERALE SA în calitate de împrumutător şi debitorul AAL, în calitate de împrumutat, reţinând, în esenţă, că partea care a solicitat încuviinţarea executării silite nu are un titlu executoriu susceptibil de a fi pus în executare.

Învestit cu soluționarea apelului formulat de SECAPITAL S.a.R.L, Tribunalul Specializat Cluj a reţinut că reprezintă o chestiune de ordine publică calitatea de titlu executoriu al unui act juridic, declararea prin lege ca atare a unui act juridic fiind prerogativa exclusivă a legiuitorului.

Contractele de împrumut sub semnătură privată nu au, de regulă, calitatea de titluri executorii. Cu toate acestea, prin excepţie, în considerarea calităţii de împrumutător frecvent a instituţiilor financiare (bancare şi nebancare, inclusiv societăţile de leasing), legea recunoaşte contractelor de credit încheiate de instituţiile financiare valoarea de titluri executorii. În acest sens, art. 120 din OUG nr. 99/2006 stabileşte că contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit constituie titluri executorii.

Relativ la creanţele rezultate din contractele de credit încheiate de o instituţie de credit şi cesionate ulterior, tribunalul reţine că cesiunea de creanţă reprezintă operaţiunea prin care creditorul cedent transmite, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, dreptul de creanţă unei alte persoane, numită cesionar, care devine astfel credito r în locul său, însă, ceea ce se transmite este dreptul de creanţă, care nu se confundă cu titlul executoriu, acesta din urmă neputând fi transmis prin cesiune de creanţă. De altfel, dispoziţiile art. 120 din OUG nr. 99/2006, potrivit cărora contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit constituie titluri executorii, sunt lipsite de orice echivoc şi conferă caracterul de titlu executoriu doar acelor contracte care sunt încheiate de o instituţie de credit.

Fără îndoială, cesiunea de creanţă are ca efect transferul dreptului de creanţă din patrimoniul cedentului în patrimoniul cesionarului, creanţa fiind transmisă cu toate accesoriile şi garanţiile ei, însă titlul executoriu constituit în baza legii şi în considerarea persoanei, în speţă a instituţiei financiare, nu poate fi transmis în temeiul contractului de cesiune, nefiind nici un accesoriu al dreptului de creanţă şi nici o garanţie.

Mai mult, o cesiune de creanţă nu poate avea aceeaşi valoare juridică cu o cesiune de contract (sub imperiul NCC) pentru ca cesionarul să preia inclusiv valoarea executorie a acestuia, ci este doar un act juridic în temeiul căruia cesionarul a preluat exclusiv dreptul de a solicita restituirea împrumutului de la debitor, fără însă a se putea bucura şi de forţa executorie a contractului de împrumut încheiat de o instituţie de credit.

În ce priveşte dispoziţiile art. 1568 Cod civ., cesiunea de creanţă odată notificată debitorului, îndreptăţeşte pe creditorul cesionar să invoce creanţa cedată fată de debitorul cedat, însă aceasta nu înseamnă că acesta dobândeşte însuşi titlul executoriu deţinut de creditorul cedent. Astfel, în lipsa unei

prevederi legale în sens contrar, caracterul de titlu executoriu al contractului de  credit încheiat de o instituţie financiară, cum este creditoarea cedentă BRD – GROUPE SOCIETE GENERALE S.A, o priveşte doar pe aceasta, în baza dispoziţiilor art. 120 din OUG nr. 99/2006, ca fiind creditoarea menţionată si individual izată în însuşi cuprinsul titlului executoriu, iar nu şi pe eventualii creditori cesionari ai creanţei rezultate din acel contract, ceea ce se cesionează în condiţiile art. 1568 Cod civ., fiind creanţa, iar nu titlul executoriu.

În ceea ce priveşte prevederile art. 644 Ncpc, se apreciază că acestea nu modifică cu nimic concluzia anterior expusă. Astfel, se constată că potrivit articolului menţionat, „sunt părţi în procedura de executare silită creditorul şi debitorul.

Calitatea de creditor sau de debitor se poate transmite oricând în cursul executării silite, potrivit legii. În acest caz, actele de executare îndeplinite până la data transmiterii calităţii procesuale produc efecte, în condiţiile legii, faţă de succesorii în drepturi ai creditorului sau ai debitorului, după caz”. Textul enunţat are, însă, incidenţă exclusiv în cadrul unei executări silite deja demarate, iar aplicarea acestuia nu poate fi extinsă prin analogie în cazul de faţă, fiind în prezenta a două situaţii de fapt complet diferite, premisele de la care porneşte analiza fiind de asemenea complet diferite. Transmiterea calităţii de creditor în cursul executării silite, permisă de dispoziţiile art. 644 Ncpc, se realizează la un moment la care condiţiile prevăzute de lege pentru încuviinţarea executării silite, privind calitatea părţilor, existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile, precum şi a unui titlu executoriu, au fost deja analizate.

Legiuitorul a reglementat prin acest text efectele transmiterii calităţii procesuale în cursul executării silite, arătând în acest sens că „actele de executare îndeplinite până la data transmiterii calităţii procesuale produc efecte, în condiţiile legii, faţă de succesorii în drepturi ai creditorului sau ai debitorului, după caz”. 

Dispoziţiile legale invocate nu fac altceva decât să îi facă opozabile noului creditor actele de executare anterior efectuate, opţiunea legiuitorului fiind în sensul de a nu impune noului creditor obligaţia de a parcurge la rândul său etapa încuviinţării executării silite şi a reface toate actele de executare. Or, nu se poate desprinde din această împrejurare concluzia că, în urma transmiterii calităţii procesuale, noul creditor a obţinut însuşi titlul executoriu. 

Prin urmare, soluţia instanţei de fond a fost apreciată ca legală si temeinică si a fost menținută, în considerarea motivelor mai sus expuse.

(Decizia civilă nr. 1691/A/2017, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj in dos. 7335/328/2016*)

Potrivit art. 719 alin. 1 Cod procedură civilă, „Până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părţii interesate şi numai pentru motive temeinice, instanţa competentă poate suspenda executarea”, iar potrivit art. 719 alin. 2 Cod procedură civilă, „Pentru a se dispune suspendarea, cel care o solicită trebuie să dea în prealabil o cauţiune, calculată la valoarea obiectului contestaţiei” conform regulilor stabilite la lit. a)-d) din art. 719 alin. 2 Cod procedură civilă.

Analizând cererea petenţilor prin prisma condiţiilor de admisibilitate a cererii de suspendare a executării silite prevăzute de art. 719 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, instanţa a constatat că, în cauză, s-a făcut dovada consemnării cauţiunii în cuantum de 10.239,31 lei, conform recipisei de consemnare nr. 205500522/1 din 05.06.2019.

Cu privire la îndeplinirea celeilalte condiţii prevăzute de lege, respectiv existenţa unor motive temeinice, instanţa reţine că în cadrul contestaţiei la executare ce face obiectul dosarului nr. /328/2019, petenţii au invocat ca şi motive de nelegalitate a executării silite, prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, faptul că executarea silită a fost demarată în lipsa unui titlu exececutoriu, lipsa dovezii calităţii de reprezentant al mandatarului care a depus cererea de executare silită, lipsa calităţii de creditor al EOS CREDIT FUNDING BL DAC, precum şi lipsa caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei executate.

Analizând dosarului execuţional şi înscrisurile existente la dosar, instanţa a reţinut că în cadrul dosarului execuţional s-a demarat procedura de executare silită imobiliară cu privire la imobilul proprietatea petenţilor care reprezintă unicul imobil al petenţilor şi, totodată locuinţa acestora şi al celor 2 copii minori ai acestora.

Existând posibilitatea reală ca petenţii şi cei doi minori ai acestora să fie evacuaţi din unicul imobil al familiei, în condiţiile în care există posibilitatea ca executarea silită să fie  anulată pe calea contestaţiei la executare, instanţa consideră că este îndeplinită şi condiţia existenţei unor motive temeinice pentru a suspenda executarea silită.

În consecinţă, instanţa de fond a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 719 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă și a dispus suspendarea executării silite până la soluţionarea contestaţiei la executare, formulată de petenți.

În apel, Tribunalul Specializat Cluj a constatat, în acord cu prima instanţă, că există motive temeinice, invocate de către debitori, pentru suspendarea temporară a executării silite.

Imobilul obiect al executării silite constituie locuinţa familiei debitorilor, astfel că odată scos la licitaţie și adjudecat, există posibilitatea ca debitorii intimați să fie evacuaţi şi puşi într-o situaţie delicată. După cum CJUE a subliniat într-o cauză privind contractele încheiate de consumatori, invocată și de intimați, respectiv cauza C-34/13 Monica Kusionova c. Smart Capital., în dreptul Uniunii dreptul la locuinţă este un drept fundamental garantat şi pierderea locuinţei familiei pune familia consumatorului într-o situaţie fragilă (prg. 63, 65). Din această hotărâre se poate trage concluzia că locuinţa familiei nu poate fi pusă în executare în orice condiţii, ci trebuie păstrată proporţionalitatea între interesul pecuniar al creditorului profesionist şi dreptul consumatorilor la apărarea vieţii de familie, respectiv a dreptului la locuinţă.

Analizând această proporționalitate, tribunalul a constatat că nici întoarcerea executării silite, invocată de apelantă, nu constituie în această ipoteză o soluţie viabilă, în condiţiile în care dacă executarea silită s-ar desfiinţa, iar imobilul ar fi fost adjudecat sau chiar supus unor înstrăinări ulterioare, preluarea acestuia de către debitori ar fi dificilă, dacă nu chiar imposibilă în cazul terților dobânditori de bună-credinţă, raportat la art. 723 alin. 2 C.proc.civ.

Aşadar, continuarea vânzării imobilului locuinţa contestatorilor pentru o creanţă contestată impune concluzia că interesele debitorilor ar fi grav vătămate prin executarea silită, iar aceste interese prevalează faţă de cele ale creditoarei, a cărei executare silită este oprită doar temporar, urmând ca după clarificarea aspectelor invocate să poată continua executarea silită în măsura în care în urma analizei pe fond a contestaţiei la executare aceasta ar fi neîntemeiată.

Totodată, după cum corect a reținut și prima instanță, efectele temporare ale suspendării executării silite în patrimoniul apelantei sunt atenuate de posibilitatea recuperării eventualelor pagube prin executarea cauţiunii în valoare de 10.239,31 lei, consemnată la dispoziția instanței, valoare lichidă care, în condiţiile desfăşurării normale a procesului civil având ca obiect contestaţie la executare, va acoperi prejudiciile suferite de apelantă prin întârzierea executării silite.

Deci, contrar susținerilor apelantei, prima instanță nu a dispus automat suspendarea executării silite, doar ca urmare a formulării unei contestații la executare, ci a analizat dacă există motive temeinice în acest sens, motive care, după cum s-a reținut mai sus, au fost dovedite în cauză.

În consecință, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 480 alin. 1 C.proc.civ., Tribunalul Specializat Cluj a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta EOS CREDIT FUNDING BL DAC.

(Încheierea civilă nr. 2058/2019 pronunţată de Judecătoria Turda în dosarul nr. 4816/328/2019/a1, definitivă prin respingerea apelului prin Decizia civilă nr. 1547/2019, pronunțată de tribunalul Specializat Cluj.)

Prin sentinţa civilă nr. 7818/2017 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca la data de 08.11.2017 a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta BRD – GROUPE SOCIETE GENERALE SA şi în consecinţă instanţa a constatat nulitatea absoluta a clauzei abuzive referitoare la comisionul de administrare cuprinsă în Contractul de Credit încheiat între părţi şi a obligat parata BRD – GROUPE SOCIETE GENERALE SA să restituie reclamanţilor sumele încasate lunar cu titlul de comision de administrare începând cu data încheierii contractului.

Prin decizia civilă nr.2186 din 22.10.2018 pronunţată în dosarul nr. 9074/211/2017 al Tribunalului Specializat Cluj s-a respins ca neîntemeiat apelul declarat de apelanta BRD GROUPE SOCIETE GENERALE SA, împotriva sentinţei civile nr. 7818/2017 pronunţate la 08.11.2017 în dosarul  9074/211/2017 al Judecătoriei Cluj-Napoca, pe care a menţinut-o în întregime.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs BRD – GROUPE SOCIETE GENERALE SA solicitând admiterea recursului, casarea în totalitate a hotărârii recurate şi rejudecarea procesului în fond de către instanţa de recurs, cu consecinţa admiterii apelului formulat de către recurenta şi respingerii cererii introductive de instanţă. Recursul a fost respins neîntemeiat.

Pentru a ponunța aceste soluții instanțele au avut in vedere urmatoarele argumente:

În materia protecţiei consumatorilor, prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislatia natională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european si cel national au urmărit atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instantei de judecată posibilitatea de a analiza acele clauze, în măsura în care se apreciază că sunt abuzive. O asemenea interventie nu încalcă principiul fortei obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 Cod civil, libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discretionară de a contracta. Raportându-se la jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului redata in cele ce preced, jurisprudenţa ce este obligatorie pentru instanţele naţionale si la prev. art. 4 alin. 2 teza finala din Directiva 93/13/CEE a Consiliului (dreptul Uniunii Europene impunându-se a fi aplicat cu prioritate fata de prev. art. 20 alin. 2 din Constitutie), instanţa a considerat că are posibilitatea să analizeze caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind comisionul de administrare.

Documentul supus spre analiză reprezintă un contract standard, preformulat şi, prin urmare, este incidentă o prezumţie simplă potrivit căreia clauzele cuprinse în acesta nu au fost negociate direct cu consumatorul, în baza art. 4 alin.3 teza finală din Legea nr. 193/2000, conform căruia pârâtei îi revine obligaţia de a proba faptul că aceste clauze au fost negociate, o asemenea probă nefiind făcută în speţă. 

Cu privire la acest aspect se reţine că legea impune ca fiecare clauză contractuală, în parte, să fie rezultatul negocierii dintre consumator şi profesionist, sarcina probei în acest sens revenind profesionistului. Cu privire la acest aspect, nu se poate reţine apărarea pârâtei din întâmpinare, privind faptul că reclamanţii nu au făcut dovada unei solicitări de negociere, câtă vreme legiuitorul a prevăzut în mod expres că sarcina probei revine profesionistului. De asemenea, această negociere ar presupune faptul că reclamanţii au avut o şansă rezonabilă de a face propuneri care să poată duce la modificarea contractului de credit. Mai mult, nu s-a probat nici măcar faptul că reclamanţilor li s-ar fi adus la cunoştinţă posibilitatea iniţierii unei negocieri la momentul încheierii contractului.

Simplul fapt că reclamanţii aveau opţiunea de a evalua alte oferte, cu posibilitatea de a refuza încheierea prezentului contract, nu este de natură să conducă la ideea că a existat o negociere, neexistând echivalenţă între aceste situaţii. A decide în sens contrar, şi anume că simpla posibilitate de a încheia sau nu un anumit contract înseamnă a îi negocia clauzele, ar însemna să se lase fără aplicabilitate practică reglementările privind clauzele abuzive, câtă vreme există foarte puţine contracte pe care un consumator este obligat să le încheie.

A negocia o clauză contractuală presupune a oferi consumatorului posibilitatea de a îşi spune opinia cu privire la aceasta, precum şi şanse rezonabile ca prin aceasta să ducă la modificarea clauzei, ceea ce în speţă nu s-a dovedit că s-ar fi întâmplat. Trebuie subliniat, însă, că legea nu prezumă caracterul abuziv al clauzelor contractuale pre-formulate, ci doar faptul că asemenea clauze nu sunt negociate cu consumatorii. Astfel, ceea ce se reproşează băncii nu este faptul că a optat pentru folosirea unor contracte de adeziune, ci faptul că în redactarea contractelor a folosit clauze care sunt de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Analizând prevederea privind comisionul de administrare credit, instanţa a apreciat că ea nu poate fi considerată ca făcând parte din definirea obiectului principal al contractului, prin urmare poate fi analizată din punct de vedere al caracterului abuziv, chiar dacă ar fi exprimată în mod clar şi inteligibil. Astfel, comisionul de rambursare anticipată nu reprezintă o prestaţie esenţială, câtă vreme esenţa raportului contractual este acordarea împrumutului şi preţul acestuia, care se regăseşte exclusiv în dobândă, iar nu şi în celelalte costuri prevăzute în convenţie.

Raportat la cerinţa ca această clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, instanţa a reţinut că această condiţie este îndeplinită.

Chiar dacă s-a susţinut că acest comision reprezintă plata unui serviciu prestat de către bancă clientului, constând în realizarea activităţilor necesare gestionării creditului, el nu a fost definit în cuprinsul contractului, astfel încât nu era posibil pentru consumator să cunoască exact de ce servicii beneficiază, pentru a putea verifica dacă banca într-adevăr îşi îndeplineşte obligaţiile ce îi revin pentru suma plătită. Mai mult, deşi este adevărat că atunci când analizează caracterul abuziv al unei clauze instanţa nu este chemată să se pronunţe cu privire existenţa proporţionalităţii între preţul plătit şi produsul sau serviciul oferit, nu se poate ignora faptul că valoarea acestui comision este în mod vădit disproporţionată faţă de un eventual serviciu de supraveghere a creditului de către pârâtă, din moment ce, potrivit scadenţarului, acesta are o valoare de aproximativ o pătrime/ o treime din valoarea dobânzii, care este obiectul principal al contractului.

Nu se pot reţine apărările pârâtei în sensul că se justifică comisionul de administrare credit din cauză că s-a acordat un împrumut prin programul Prima Casa care are costuri plafonate, deoarece şi în aceste caz costurile trebuiau negociate cu reclamanţii şi stabilite astfel încât să nu creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Întrucât consumatorul este în imposibilitate de a cunoaşte şi verifica serviciile pentru care s-a stabilit o valoare atât de mare a unui comision, s-a constatat că există dezechilibrul solicitat de lege, instanţa urmând a constata caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de administrare.

Pentru aceste motive instanţa a constatat nulitatea absolută a clauzei abuzive referitoare la comisionul de administrare si a dispus punerea parţilor in situaţia anterioara in sensul că obligării paratei BRD – GROUPE SOCIETE GENERALE SA sa restituie reclamanţilor sumele încasate lunar cu titlul de comision de administrare începând cu data încheierii contractului.

(Sentinţa civilă nr. 7818/2017 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, în dos. 9074/211/2017, definitivă prin respingerea apelului, prin Decizia civilă nr. 2186/2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj si recursului prin Decizia civilă nr. 435/2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj.)

Prin Sentinta civila, pronuntata de tribunalul Specializat Cluj, s-a respins contestatia la tabelul preliminar de creante, formulata de administratorul special al societatii “C” SRL. Pentru a pronunta aceasta hotarare, Tribunalul a retinut ca in tabelul preliminar de creante al societatii “C” SRL a fost inscrisa creanta creditorului CLHF, constand in penalitati de intarziere aferent executarii cu intarziere a obligatiei de predare a apartamentului, obiect al antecontractului incheiat intre parti.

Potrivit acestui antecontract, apartamentul urma sa fie predat in starea convenita, cu racordul la utilitati iar in termen de cel mult 20 de zile de la data semnarii procesului-verbal de receptie, debitoarea avea obligatia de a inscrie imobilul in cartea funciara si de a efectua demersurile in vederea incheierii contractului de vanzare-cumparare in forma autentica. Mai mult, debitoarea, societatea “C” SRL, s-a obligat sa finalizeze lucrarile de constructie si sa semneze procesul-verbal de predare-primire a lucrarilor, pana cel tarziu la data de 20.12.2008, partile stipuland in mod expres faptul ca orice termen stabilit in contract este considerat esential. Potrivit aceluiasi antecontract, pentru predarea cu intarziere sau in neconformitate cu cele convenite, debitoarea va datora creditorului penalitati de intarziere in cuantum de 0,11%, calculate pe zi de intarziere ce depasteste data de 1.03.2009, asupra sumei achitate de creditor.

Simpla convocare a creditorului la receptia finala nu echivaleaza cu o acceptare a receptiei, intrucat potrivit proceselor verbale, depuse de creditor, acesta a formulat obiectiuni, in ceea ce priveste starea imobilului, acesta fiind indreptatit la indeplinirea obligatiei intocmai cum aceasta a fost stipulata. Astfel, nu se poate vorbi de o acceptare tacita de catre creditor a receptiei, asa cum afirma contestatorul, in cauza fiind indeplinite conditiile angajarii raspunderii contractuale a debitoarei, respectiv: exista un contract comercial, exista o intarziere in executarea obligatiei debitoarei si o executare necorespunzatoare a obligatiei, fapt care e imputabil acesteia si care a dus la producerea unui prejudiciu in patrimoniul creditorului, prejudiciu al carui cuantum a fost stabilit conventional de catre parti prin antecontract, administratorul judiciar procedand in mod corect la inscrierea acestei creante, reprezentand penalitati de intarziere, in tabelul preliminar de creante al debitoarei “C” SRL. 

Impotriva acestei sentinte a declarat recurs debitoarea, societatea “C” SRL. Recursul a fost admis, cu motivarea ca desi declarativ partile au stabilit ca termenele sunt esentiale, in derularea raporturilor contractuale, partile au fost de acord cu prelungirea unor termene, pentru remedierea deficientelor, astfel ca pentru a putea pune in discutie obligatia debitoarei de a plati penalitati contractuale pentru executarea cu intarziere a obligatiei asumate, este necesara punerea in intarziere a debitorului obligatiei. Curtea a constatat ca o astfel de punere in intarziere a debitorului nu a existat. Pana la data deschiderii procedurii insolventei debitoarei, creditorul nu a solicitat debitoarei executarea obligatiei sau eventual desfiintarea conventiei incheiate si, prin urmare, debitoarea nu datoreaza penalitati de intarziere. Dispozitiile art. 43 din vechiul cod comercial, potrivit carora datoriile comerciale lichide si platibile in bani produc dobanda de drept din ziua in care devin exigibile, nu sunt incidente, intrucat in speta nu ne aflam in prezenta unor datorii comerciale lichide si platibile in bani ci a unei obligatii de a face, asumata prin conventia incheiata intre parti, obligatie neexecutata corespunzator de catre debitoare.

Impotriva acestei hotarari a formulat contestatie in anulare creditorul, aratand ca potrivit art. 318 teza 1 c.p.c., dezlegarea recursului este rezultatul unei erori materiale. Contestatia in anulare a fost admisa.

Desi in recurs s-a retinut ca nu ar exista o punere in intarziere a debitoarei, curtea a observat ca exista o punere in intarziere, prin notificare expediata prin posta cu confirmare de primire. Desi este discutabila insasi necesitatea unei notificari, curtea, cu ocazia solutionarii contestatiei in anulare, nu a intervenit in rationamentul initial al instantei de recurs, ci doar a asanat concluzia la care instanta de recurs a ajuns dintr-o eroare materiala, prin neobservarea notificarii formulate de creditor. Prevederile antecontractului de vanzare-cumparare nu pot fi ignorate, in raport de conduita culpabila a debitoarei si de punerea acesteia in intarziere.

Pentru aceste motive, Curtea de Apel Cluj a admis contestatia in anulare, formulata de creditor si a respins recursul declarat de societatea “C” SRL, mentinand in intregime sentinta pronuntata de Tribunalul Cluj.

(Decizia civila nr. 52/2012, pronuntata de Curtea de Apel Cluj in Dos. 169/33/2012)