Procesul verbal atacat cu plangere contraventionala trebuie analizat si din perspectiva Conventiei Europene a Drepturilor Omului, conform art.20 din Constitutia Romaniei, textul conventiei si jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului fiind incorporate in dreptul intern, avand in acelasi timp o forta juridica superioara legilor in materia drepturilor fundamentale ale omului.

In jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului s-au stabilit criteriile necesare identificarii notiunii autonome de „acuzatie in materie penala”, independent de calificarea data faptei in dreptul intern.

Astfel, in cauza Öztürk impotriva Germaniei (cauza nr.8544/79), Curtea a reafirmat, prin hotararea pronuntata la data de 21 februarie 1984 (paragraful 50), autonomia notiunii de „penal” si a sintetizat criteriile adoptate in hotarari anterioare pentru stabilirea apartenentei la materia penala a faptei sanctionate. Aceste criterii, stabilite de Curte, sunt: calificarea data faptei in dreptul intern; natura faptei incriminate; natura si gravitatea sanctiunii.

In ceea ce priveste contraventiile la regimul circulatiei pe drumurile publice, acestea sunt reglementate de Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.195/2002 si de Regulamentul de aplicare al acesteia, aprobat prin Hotararea Guvernului nr.1391/2006 si sunt sanctionate exclusiv cu amenda (puncte-amenda). Analizand amenda contraventionala din perspectiva ultimului dintre cele trei criterii stabilite de Curtea Europeana a drepturilor Omului si evocate mai sus, se constata ca aceasta nu are caracterul de despagubire pentru acoperirea unui prejudiciu, ci are un caracter preventiv si sanctionator, iar Curtea a retinut, in jurisprudenta sa (cauza nr.61821 – Ziliberberg impotriva Moldovei, hotararea pronuntata la data de 1 februarie 2005, paragraful 33), ca in acest caz sanctiunea poate fi tratata ca specifica dreptului penal.

In speta, sanctiunea aplicabila petentului consta in amenda contraventionala in suma de 402 lei, scopul sanctiunii fiind atat unul de constrangere cat si de prevenire a savarsirii de noi fapte. Aceasta sanctiune nu priveste si nici nu urmareste acoperirea unui prejudiciu ci are exclusiv o functie represiva si preventiva. Aceasta concluzie se impune, chiar daca potrivit art.8, alin.(1) din Ordonanta Guvernului nr.2/2001, sanctiunea contraventionala are caracter administrativ, intrucat calificarea data de dreptul intern este relativa.

In cauza Anghel impotriva Romaniei (hotararea din 4.10.2007), Curtea a reiterat necesitatea respectarii prezumtiei de nevinovatie in cauzele ce sunt considerate ca facand parte din materia „penala”. Si in aceasta decizie Curtea reitereaza criteriile in functie de care se stabileste aplicabilitatea art.6 intr-un anumit caz, precum si garantiile procedurale ce le implica art.6. Astfel:

„Curtea ia act de dispozitivul sui generis adoptat de legiuitorul roman in materia contraventiilor. Desi instanta competenta sa statueze asupra unei plangeri impotriva unui proces verbal contraventional este obligata sa verifice depunerea plangerii in termen legal si sa-l asculte pe autorul acesteia, autoritatea care a aplicat sanctiunea si martorii indicati in procesul verbal si in plangere, legislatia contraventionala nu contine expres garantii de procedura aplicabile in materie penala, precum respectarea prezumtiei de nevinovatie.(…)

Curtea este de parere ca, daca depenalizarea contraventiei nu pune probleme in sine, nerespectarea garantiilor fundamentale – intre care prezumtia de nevinovatie – care protejeaza individul in fata posibilelor abuzuri ale autoritatilor pune o problema fata de art.6 din Conventie. Reiterand importanta, in cursul unei proceduri care poate fi calificata drept „penala”, a unei asemenea garantii chemate sa restabileasca echilibrul intre autorii prezumati ai unor fapte interzise de lege si autoritatile insarcinate cu urmarirea si sanctionarea lor, ea concluzioneaza ca procedura reclamantului nu a fost echitabila, asa cum o cere art.6 din Conventie.”

In materia contraventionala se aplica deci dispozitiile art.6 din Conventia pentru apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor fundamentale, ratificata de Romania prin Legea nr.30/1994, sub aspectul garantiilor procesuale recunoscute acuzatului in materie penala, inclusiv prezumtia de nevinovatie, prezumtie care priveste atat atitudinea organelor judiciare fata de savarsirea cauzei, cat si sarcina probei.

In speta, sarcina probei revine organelor de politie, neputandu-i fi pretins petentului, in mod obiectiv si rezonabil, sa faca dovada faptului ca nu a intrat pe contrasens, mijloacele tehnice care ar fi putut consolida sustinerile agentului constatator stand exclusiv la indemana acestuia. O interpretare contrara ar fi incompatibila cu respectarea prezumtiei de nevinovatie si implicit cu dreptul petentului de a nu fi obligat sa-si dovedeasca nevinovatia. In lipsa unor probe certe cu care sa se coroboreze mentiunile cuprinse in actul constatator, dand efect prezumtiei de nevinovatie, instanta admite plangerea petentului, exonerandu-l pe acesta de plata amenzii si de masura retinerii permisului de conducere.

In cauza exista un dubiu (rezultat din imposibilitatea de a dovedi ca petentul nu a depasit axul drumului si nu a intrat pe contrasens) care nu poate fi inlaturat prin administrarea altor probe, dubiu care profita faptuitorului, respectiv petentului, potrivit principiului in dubio pro reo, principiu complementar prezumtiei de nevinovatie.

Inainte de a fi o problema de drept, regula in dubio pro reo este o problema de fapt. Infaptuirea justitiei cere ca judecatorii sa nu se intemeieze, in hotararile pe care le pronunta, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobandita pe baza de probe decisive, complete, sigure, in masura sa reflecte realitatea obiectiva (fapta supusa judecatii). Or, in cauza, insasi constatarea faptei de catre agentul de politie nu s-a bazat pe probe neindoielnice.

Prin urmare, instanta a admis plangerea petentului, exonerandu-l pe acesta de plata amenzii si de masura retinerii permisului de conducere.