Dreptul muncii și asigurări sociale

Contestație decizie de pensionare. Dovada încadrării în grupa II de muncă.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Casa Județeana de Pensii Cluj si Casa Naționala de Pensii Publice – Comisia Centrală de Contestații anularea Deciziei de pensionare emisă pe seama reclamantului si obligarea primei pârâte să emită o nouă decizie prin care să stabilească pensia de invaliditate cu luarea în calcul a perioadei desfășurate în grupa a II a de muncă în perioada 25.12.1981-20.04.1996 dovedită cu adeverința emisa de fostul angajator, anularea hotărârii Comisiei Centrale de Contestații de respingere a contestației formulate de reclamant și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a susținut că a fost încadrat în grupa a II a de muncă și că a beneficiat de spor de vechime așa cum rezultă din adeverința emisa de către fostul angajator și că pârâtele au procedat în mod nelegal când nu au luat în considerare stagiul de cotizare efectuat în grupa a II a de muncă.

Pâratele au arătat ca nu au fost valorificate, la stabilirea punctajului mediu anual și a cuantumului pensiei, adeverința eliberată de S.C. Turdeana S.A. Turda, deoarece meseria și locul de muncă nu sunt cuprinse în Ordinul nr. 50/1990 Anexa II.

Din Adeverința eliberată de către Turdeana S.A. Turda rezultă că în 25.12.1991-20.04.1996 reclamantul a fost încadrat în grupa II de muncă în procent de 75 % conform nominalizării efectuate prin Hotărârea Consiliului de Administrație și a Comitetului Sindicatului nr. 3386/27.05.1999 și Sentinței civile nr. 4369/10.11.2000 a Judecătoriei Turda, având ca temei juridic al încadrării în grupa II de muncă Ordinul nr. 50/1990 Anexa II pct. 38 și adresa MMPS nr. 43/G/2123/08.10.1998. Adeverinața a fost eliberată în baza documentelor verificabile aflate în arhiva societății.

Potrivit art. 158 alin. 5 din Legea nr. 263/2010 prin documente verificabile se înțelege actul administrativ de nominalizare a persoanelor încadrate în grupe superioare de muncă. În cazul de față, adeverința cuprinde actul administrativ de nominalizare a reclamantului în grupa a II a de muncă.

În situația în care există suspiciuni cu privire la legalitatea încadrării activității în grupa II de muncă, angajatorii sunt obligati să pună la dispoziția pârâtelor, la solicitarea acestora, documentele întocmite anterior datei de 01.04.2001 pe baza cărora s-au eliberat adeverințele, în vederea respectării legislației în domeniu.

Pârâtele nu au făcut această solicitare și, prin urmare, Adeverința care cuprinde actul administrativ de nominalizare a reclamantului în grupa a II a de muncă poate fi valorificată în ce privește dovedirea stagiului realizat în grupa a II a de muncă.

Pentru aceste motive, acțiunea a fost admisă.

(Sentința civilă nr. 4360/2017, pronunțată de Tribunalul Cluj în dos. nr. 271/117/2017)

Drept comercial

Cerere de emitere a ordonanței de plată. Inadmisibilitate.

Prin Incheierea civila pronuntata in cauza, Tribunalul Specializat Cluj a respins ca inadmisibila cererea de emitere a ordonantei de plata, formulata impotriva debitoarei societatea CPM SRL. 

Confom art. 1014 C. proc. civ., procedura ordonantei de plata se aplica “creantelor certe, lichide si exigibile constand in obligatii de plata a unor sume de bani care rezulta dintr-un contract civil, inclusiv din cele incheiate intre un profesionist si o autoritate contractanta, constatat printr-un inscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui inscris, insusit de parti prin semnatura ori in alt mod admis de lege.”

In situatia de fata, chiar creditorul, prin actiunea formulata, a invederat instantei faptul ca intre parti nu exista niciun fel de contract, ci s-au desfasurat raporturi comerciale in forma simplificata. Facturile si avizele de insotire a marfii, atasate de reclamanta la dosarul cauzei, nu sunt insusite de catre debitoare, care a contestat prin intampinare imprejurarea ca livrarile de marfuri, a caror contravaloare se solicita de catre creditoare, ar fi fost facute in favoarea ei.

Instanta a inlaturat ca neprobata sustinerea creditoarei, in sensul ca livrarile de marfuri (porci) s-au facut la comanda debitoarei, la unitati de abatorizare indicate de aceasta, intrucat inscrisul “fisa parteneri-clienti” depus de catre creditoare, pentru a proba aceasta sustinere, este unul intocmit unilateral de catre creditoare, nefiind opozabil decat celui care l-a intocmit. 

Instanta a inlaturat si sustinerea creditoarei in sensul incidentei in cauza a dispozitiilor art. 277 alin. 2 Cod proc.civ., nefiind probata ipoteza de aplicare a acestei norme legale, respectiv ca facturile nesemnate ar fi utilizate in mod obisnuit in exercitiul activitatii intreprinderii partilor pentru a constata un act juridic, regula in ceea ce priveste facturile fiscale fiind in sens contrar, respectiv acela ca se impune acceptarea lor expresa de catre debitoare prin semnatura de primire, imprejurare ce rezulta din faptul ca in chiar formularul tipizat al facturilor fiscale se regaseste o rubrica alocata semnaturii de primire, care este si intitulata ca atare. 

Pentru considerentele aratate, constatand ca intre parti nu a fost incheiat in forma scrisa un contract constatator al creantei care sa fi fost insusit de catre debitoare prin semnatura, iar facturile fiscale, avizele de insotire a marfii si scrisorile de transport CMR de care se prevaleaza creditoarea nu au fost acceptate prin semnatura de catre debitoare, nefiind facuta nici dovada acceptarii tacite a facturilor de catre debitoare si nici dovada recunoasterii debitului de catre debitoare, astfel ca creanta invocata de catre creditoare nu este certa, tribunalul a retinut ca nu sunt intrunite conditiile de admisibilitate prevazute de art. 1014 alin. 1 Cod proc.civ., contestatia debitoarei sub aceste aspecte fiind intemeiata, motiv pentru care, in baza dispozitiilor art. 1021 alin. 1 Cod proc.civ., tribunalul a respins, ca inadmisibila, cererea de emitere a unei ordonante de plata.

(Incheierea civila nr. 283/2020, pronuntata de Tribunalul Specializat Cluj in Dos. 1084/1285/2019)

Dreptul familiei

Ordonanță presedințială pentru stabilire locuință și program de vizitare minor. Interesul superior al minorului.

Prin cererea de ordonanţă preşedinţială înregistrată pe rolul Judecătoriei Turda sub dosar nr. 2817/328/2020, reclamanta a solicitat în contradictoriu cu pârâtul stabilirea locuinţei minorului, rezultat din relația părților de concubinaj, la domiciliul său, cu stabilirea unui program de vizitare a acestuia de către tată. 

În motivare, reclamanta a arătat că nu a mai suportat agresiunile fizice la care era supusă din partea pârâtului şi a părăsit domiciliul conjugal în urmă cu două – trei săptămâni. Pârâtul nu i-a permis să-şi ia fiul cu ea, iar din momentul separării îi permite acesteia să-şi vadă copilul doar ocazional şi pentru scurt timp. Pârâtul îi interzice minorului să doarmă peste noapte la locuinţa mamei, desi acesta şi-ar dori să rămână cu mama. Toate acestea au fost probate cu declarația martorului audiat în cauză.

Reglementată de art. 997-1002 din Codul procedură civilă, ordonanţa preşedinţială necesită, pe lângă condiţiile generale ale oricărei cereri în justiţie, îndeplinirea unor condiţii speciale de exerciţiu. Potrivit art. 997 alin. 1 Cod procedură civilă, instanţa de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparenţa de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor care s-ar ivi cu prilejul unei executări.

Practica judiciară constant a recunoscut dreptul instanţelor să ordone pe cale de ordonanţă preşedinţială măsuri vremelnice privitor la minori când unul dintre părinţi îşi neglijează în mod grav îndatoririle părinteşti, ori are o comportare periculoasă ori nu are în vedere interesul superior al acestora.

Judecătoria a analizat aparenţa dreptului reclamantei în raport cu susţinerile acesteia în conţinutul cererii introductive, respectiv a dreptului său în calitate de părinte, de a se stabili domiciliul minorului la domiciliul său. În lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copiilor, instanţa de tutelă stabileşte locuinţa minorului potrivit art.400 Cod civil.

În ceea ce priveşte caracterul vremelnic al acţiunii promovate de reclamantă, instanţa a reţinut că acesta este asigurat prin aceea că măsura solicitată este valabilă până la soluţionarea pe fond a cauzei înregistrate sub nr. 2817/328/2020 având ca obiect stabilire domiciliu minor şi stabilire program de vizită.

În ceea ce priveşte urgenţa măsurii, instanţa a apreciat că cererea de stabilire a domiciliului minorului şi de exercitare a dreptului părintelui de a avea legături persoane cu copilul sunt urgente prin însăşi natura lor.

În fine este îndeplinită şi condiţia de neprejudiciere a fondului, instanţa pronunţând soluţia doar în urma unei analize sumare a drepturilor părţilor şi interesului minorilor, neantamând într-un fel sau altul fondul cauzei.

Referitor la temeinicia cererilor formulate de către părţi, instanţa a reţinut următoarele:

În conformitate cu dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 272/2004, care consacră dreptul copilului la protecţia vieţii sale de familie, a art. 8 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, precum şi a practicii CEDO în aceasta materie, minorul are dreptul de a beneficia de un mediu stabil, alături cel puţin de un membru al familiei sale, care să se asigure că minorul se dezvoltă într-o ambianţă potrivită cu vârsta sa.

Hotărârile luate în privinţa minorului trebuie să concorde cu interesul superior al acestuia, enunţat ca principiu legal prin Legea nr. 272/2004. Noţiunea are ca finalitate „dezvoltarea plenară şi armonioasă a personalităţii” copilului, asigurarea unui „mediu familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste şi înţelegere”, pregătirea pentru a trăi „independent în societate” şi educaţia în spiritul idealurilor „păcii, demnităţii, libertăţii, toleranţei, egalităţii şi solidarităţii”, principii desprinse din preambulul Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990.

Apoi, conform art. 2 din Legea nr. 272/2004 interesul superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti. Respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului este reiterat şi în art. 6 lit. a) din aceeaşi lege.

Art. 2 alin. 6 din Legea nr. 272/2004 stabileşte că în determinarea interesului superior al copilului se au în vedere cel puţin următoarele: nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educaţie şi sănătate, de securitate şi stabilitate şi apartenenţă la o familie; opinia copilului, în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate, precum şi istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situaţiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violenţă asupra copilului, precum şi potenţialele situaţii de risc care pot interveni in viitor. În plus, art. 21 alin. 1 din aceeaşi lege prevede că la evaluarea interesului copilului instanţa poate avea în vedere şi aspecte precum: disponibilitatea fiecărui părinte de a-l implica pe celălalt părinte în deciziile legate de copil şi de a respecta drepturile părintești ale acestuia din urmă; disponibilitatea fiecăruia dintre părinţi de a permite celuilalt menţinerea relaţiilor personale; situaţia locativă din ultimii 3 ani a fiecărui părinte; istoricul cu privire la violenţa părinţilor asupra copilului sau asupra altor persoane; distanţa dintre locuinţa fiecărui părinte şi instituţia care oferă educaţie copilului.

În condiţiile în care părinţii nu mai locuiesc împreună, iar situaţia dintre aceştia este una tensionată, este în interesul minorului reglementarea domiciliului acestuia până la definitivarea procesului de stabilire a locuinţei sale la unul dintre părinţi de către instanţa învestită cu fondul cauzei.

În analizarea temeiniciei cererii reclamantei, s-a avut în vedere în primul rând ataşamentul puternic dezvoltat de minor faţă de mama pe parcursul primilor doi ani din viaţă, în care mama sa aflat în concediu de creştere şi îngirinjire a minorului şi în mod firesc a fost mai implicată în procesul de creştere şi educare a minorului (răspunsul pârâtului în cadrul interogatoriului). De altfel, ataşamentul profund al minorului faţă de mama şi faţă de sora sa de pe linie maternă şi dorinţa minorului de a petrece mai mult timp alături de cele două sunt evidenţiate în cauză şi de martorul PT. Din declaraţia acestuia mai reiese că locuinţa actuală a mamei oferă condiţii mai bune de locuit decât garsoniera în care locuieşte pârâtul, fiind mai spaţioasă şi dispunând de o “grădină mare mare şi livadă, în care minorul s-ar juca toată ziua“.

Instanţa a mai avut în vedere că, potrivit aceluiaşi martor, mama este în prezent în şomaj tehnic şi dispune de mai mult timp pentru a se îngriji de minor, în timp ce tatăl lucrează zilnic opt ore, iar în intervalul în care acesta este la serviciu minorul rămâne cu bunica paternă, care îl lasă mai mult singur şi să se joace pe leptop.

Un alt aspect esenţial în soluţionarea cauzei este modul în care tatăl a acţionat în momentul părăsirii domiciliului comun de către reclamantă şi ulterior acestui moment – luând copilul şi ducându-l la locuinţa bunicii paterne pentru ca mama să nu îl poată lua cu ea, iar mai apoi impunându-i reclamantei un program de vizitare a minorului aleatoriu şi discreţionar, lipsit de predictibilitate, cu limitări excesive. În acest ultim sens, instanţa a reţinut că pârâtul nu îi permite minorului să doarmă la locuinţa mamei, cu toate că acesta şi-ar dori să rămână cu mama şi peste noapte ( aspect ce reies din declaraţia martorului).

Instanţa nu a pus la îndoială condiţiile oferite minorului de tată, precum nicI faptul că tatăl îşi iubeşte fiul şi că s-a implicat activ pentru asigurarea creşterii şi educării acestuia, însă nu se poate ignora că prin conduita adoptată a urmărit in acelaşi timp sancţionarea mamei minorului şi nu a impus distincţia necesară între problemele din cuplu şi relaţia părinte-copil.

Toate aceste aspecte conduc la concluzia că locuinţa minorului se impune a fi la mama sa, în contextul în care legătura cu aceasta riscă să fie iremediabil afectată din cauza influenţei negative a tatălui, iar ceea ce trebuie să prevaleze este asigurarea unui mediu în care minorul să se dezvolte armonios şi în care să i se permită menţinerea nestingherită a legăturilor personale cu celălalt părinte.

Prin urmare, reţinând că nu există motive justificate pentru care minorul sa nu poată locui cu mama sa, ca aceasta este o persoană echilibrată şi mai calmă, care prezintă garanţii suficiente pentru respectarea interesului superior al minorului şi care beneficiază de sprijinul părinţilor săi în creşterea minorului, chiar şi din punct de vedere financiar, respectiv că locuinţa acesteia asigură condiţii adecvate de locuit, instanţa a stabilit locuinţa minorului la locuinţa mamei, până la soluţionarea procesului de stabilire domiciliul minor ce face obiectul dosarului nr. 2817/328/2020 aflat pe rolul Judecătoriei Turda.

Cu privire la cererile de stabilire cu titlu provizoriu a unui program de vizită în favoarea pârâtului, instanţa a reţinut că, în condiţiile în care părinţii nu au acelaşi domiciliu, iar până la soluţionarea proceselor de fond minorul urmează a locui cu mama sa, nu se poate nega tatălui dreptul de a avea legături personale cu copilul său. 

Art. 262 alin.2 Cod civil este explicit în a stipula că acel copil care nu locuieşte decât cu unul dintre părinţi are dreptul de a avea legături personale cu celălalt părinte, iar exerciţiul acestui drept nu poate fi limitat decât în condiţiile prevăzute de lege, pentru motive temeinice, luând în considerare interesul superior al copilului.

Aşadar, instanţa a stabilit provizoriu, până la soluţionarea litigiu de fond, un program de vizitare în favoarea tatălui, ce corespunde interesului superior al minorului şi caracterului său vremelnic şi de scurtă durată şi care să nu fie prea restrictiv.

(Ordonanța civilă nr. 714/2020, pronunțată de Judecătoria Turda, în dos. 2819/328/2020, definitivă prin neapelare)

Drept comercial

Încuviințare executare silită. Creanță cesionată. Lipsa titlului executoriu.

Prin încheierea civilă nr. 4730/27 decembrie 2016 pronunţată în dosarul nr. 7335/328/2016, Judecătoria Turda a respins cererea depusă de executorul judecătoresc privind pe creditoarea SECAPITAL S.a.R.L având ca obiect încuviinţarea executării silite a contractului de credit încheiat între BRD GROUPE SOCIETE GENERALE SA în calitate de împrumutător şi debitorul AAL, în calitate de împrumutat, reţinând, în esenţă, că partea care a solicitat încuviinţarea executării silite nu are un titlu executoriu susceptibil de a fi pus în executare.

Învestit cu soluționarea apelului formulat de SECAPITAL S.a.R.L, Tribunalul Specializat Cluj a reţinut că reprezintă o chestiune de ordine publică calitatea de titlu executoriu al unui act juridic, declararea prin lege ca atare a unui act juridic fiind prerogativa exclusivă a legiuitorului.

Contractele de împrumut sub semnătură privată nu au, de regulă, calitatea de titluri executorii. Cu toate acestea, prin excepţie, în considerarea calităţii de împrumutător frecvent a instituţiilor financiare (bancare şi nebancare, inclusiv societăţile de leasing), legea recunoaşte contractelor de credit încheiate de instituţiile financiare valoarea de titluri executorii. În acest sens, art. 120 din OUG nr. 99/2006 stabileşte că contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit constituie titluri executorii.

Relativ la creanţele rezultate din contractele de credit încheiate de o instituţie de credit şi cesionate ulterior, tribunalul reţine că cesiunea de creanţă reprezintă operaţiunea prin care creditorul cedent transmite, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, dreptul de creanţă unei alte persoane, numită cesionar, care devine astfel credito r în locul său, însă, ceea ce se transmite este dreptul de creanţă, care nu se confundă cu titlul executoriu, acesta din urmă neputând fi transmis prin cesiune de creanţă. De altfel, dispoziţiile art. 120 din OUG nr. 99/2006, potrivit cărora contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit constituie titluri executorii, sunt lipsite de orice echivoc şi conferă caracterul de titlu executoriu doar acelor contracte care sunt încheiate de o instituţie de credit.

Fără îndoială, cesiunea de creanţă are ca efect transferul dreptului de creanţă din patrimoniul cedentului în patrimoniul cesionarului, creanţa fiind transmisă cu toate accesoriile şi garanţiile ei, însă titlul executoriu constituit în baza legii şi în considerarea persoanei, în speţă a instituţiei financiare, nu poate fi transmis în temeiul contractului de cesiune, nefiind nici un accesoriu al dreptului de creanţă şi nici o garanţie.

Mai mult, o cesiune de creanţă nu poate avea aceeaşi valoare juridică cu o cesiune de contract (sub imperiul NCC) pentru ca cesionarul să preia inclusiv valoarea executorie a acestuia, ci este doar un act juridic în temeiul căruia cesionarul a preluat exclusiv dreptul de a solicita restituirea împrumutului de la debitor, fără însă a se putea bucura şi de forţa executorie a contractului de împrumut încheiat de o instituţie de credit.

În ce priveşte dispoziţiile art. 1568 Cod civ., cesiunea de creanţă odată notificată debitorului, îndreptăţeşte pe creditorul cesionar să invoce creanţa cedată fată de debitorul cedat, însă aceasta nu înseamnă că acesta dobândeşte însuşi titlul executoriu deţinut de creditorul cedent. Astfel, în lipsa unei

prevederi legale în sens contrar, caracterul de titlu executoriu al contractului de  credit încheiat de o instituţie financiară, cum este creditoarea cedentă BRD – GROUPE SOCIETE GENERALE S.A, o priveşte doar pe aceasta, în baza dispoziţiilor art. 120 din OUG nr. 99/2006, ca fiind creditoarea menţionată si individual izată în însuşi cuprinsul titlului executoriu, iar nu şi pe eventualii creditori cesionari ai creanţei rezultate din acel contract, ceea ce se cesionează în condiţiile art. 1568 Cod civ., fiind creanţa, iar nu titlul executoriu.

În ceea ce priveşte prevederile art. 644 Ncpc, se apreciază că acestea nu modifică cu nimic concluzia anterior expusă. Astfel, se constată că potrivit articolului menţionat, „sunt părţi în procedura de executare silită creditorul şi debitorul.

Calitatea de creditor sau de debitor se poate transmite oricând în cursul executării silite, potrivit legii. În acest caz, actele de executare îndeplinite până la data transmiterii calităţii procesuale produc efecte, în condiţiile legii, faţă de succesorii în drepturi ai creditorului sau ai debitorului, după caz”. Textul enunţat are, însă, incidenţă exclusiv în cadrul unei executări silite deja demarate, iar aplicarea acestuia nu poate fi extinsă prin analogie în cazul de faţă, fiind în prezenta a două situaţii de fapt complet diferite, premisele de la care porneşte analiza fiind de asemenea complet diferite. Transmiterea calităţii de creditor în cursul executării silite, permisă de dispoziţiile art. 644 Ncpc, se realizează la un moment la care condiţiile prevăzute de lege pentru încuviinţarea executării silite, privind calitatea părţilor, existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile, precum şi a unui titlu executoriu, au fost deja analizate.

Legiuitorul a reglementat prin acest text efectele transmiterii calităţii procesuale în cursul executării silite, arătând în acest sens că „actele de executare îndeplinite până la data transmiterii calităţii procesuale produc efecte, în condiţiile legii, faţă de succesorii în drepturi ai creditorului sau ai debitorului, după caz”. 

Dispoziţiile legale invocate nu fac altceva decât să îi facă opozabile noului creditor actele de executare anterior efectuate, opţiunea legiuitorului fiind în sensul de a nu impune noului creditor obligaţia de a parcurge la rândul său etapa încuviinţării executării silite şi a reface toate actele de executare. Or, nu se poate desprinde din această împrejurare concluzia că, în urma transmiterii calităţii procesuale, noul creditor a obţinut însuşi titlul executoriu. 

Prin urmare, soluţia instanţei de fond a fost apreciată ca legală si temeinică si a fost menținută, în considerarea motivelor mai sus expuse.

(Decizia civilă nr. 1691/A/2017, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj in dos. 7335/328/2016*)

Drept comercial

Suspendare executare silită. Noțiunea de motive temeinice. Dreptul la locuință.

Potrivit art. 719 alin. 1 Cod procedură civilă, „Până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părţii interesate şi numai pentru motive temeinice, instanţa competentă poate suspenda executarea”, iar potrivit art. 719 alin. 2 Cod procedură civilă, „Pentru a se dispune suspendarea, cel care o solicită trebuie să dea în prealabil o cauţiune, calculată la valoarea obiectului contestaţiei” conform regulilor stabilite la lit. a)-d) din art. 719 alin. 2 Cod procedură civilă.

Analizând cererea petenţilor prin prisma condiţiilor de admisibilitate a cererii de suspendare a executării silite prevăzute de art. 719 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, instanţa a constatat că, în cauză, s-a făcut dovada consemnării cauţiunii în cuantum de 10.239,31 lei, conform recipisei de consemnare nr. 205500522/1 din 05.06.2019.

Cu privire la îndeplinirea celeilalte condiţii prevăzute de lege, respectiv existenţa unor motive temeinice, instanţa reţine că în cadrul contestaţiei la executare ce face obiectul dosarului nr. /328/2019, petenţii au invocat ca şi motive de nelegalitate a executării silite, prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, faptul că executarea silită a fost demarată în lipsa unui titlu exececutoriu, lipsa dovezii calităţii de reprezentant al mandatarului care a depus cererea de executare silită, lipsa calităţii de creditor al EOS CREDIT FUNDING BL DAC, precum şi lipsa caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei executate.

Analizând dosarului execuţional şi înscrisurile existente la dosar, instanţa a reţinut că în cadrul dosarului execuţional s-a demarat procedura de executare silită imobiliară cu privire la imobilul proprietatea petenţilor care reprezintă unicul imobil al petenţilor şi, totodată locuinţa acestora şi al celor 2 copii minori ai acestora.

Existând posibilitatea reală ca petenţii şi cei doi minori ai acestora să fie evacuaţi din unicul imobil al familiei, în condiţiile în care există posibilitatea ca executarea silită să fie  anulată pe calea contestaţiei la executare, instanţa consideră că este îndeplinită şi condiţia existenţei unor motive temeinice pentru a suspenda executarea silită.

În consecinţă, instanţa de fond a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 719 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă și a dispus suspendarea executării silite până la soluţionarea contestaţiei la executare, formulată de petenți.

În apel, Tribunalul Specializat Cluj a constatat, în acord cu prima instanţă, că există motive temeinice, invocate de către debitori, pentru suspendarea temporară a executării silite.

Imobilul obiect al executării silite constituie locuinţa familiei debitorilor, astfel că odată scos la licitaţie și adjudecat, există posibilitatea ca debitorii intimați să fie evacuaţi şi puşi într-o situaţie delicată. După cum CJUE a subliniat într-o cauză privind contractele încheiate de consumatori, invocată și de intimați, respectiv cauza C-34/13 Monica Kusionova c. Smart Capital., în dreptul Uniunii dreptul la locuinţă este un drept fundamental garantat şi pierderea locuinţei familiei pune familia consumatorului într-o situaţie fragilă (prg. 63, 65). Din această hotărâre se poate trage concluzia că locuinţa familiei nu poate fi pusă în executare în orice condiţii, ci trebuie păstrată proporţionalitatea între interesul pecuniar al creditorului profesionist şi dreptul consumatorilor la apărarea vieţii de familie, respectiv a dreptului la locuinţă.

Analizând această proporționalitate, tribunalul a constatat că nici întoarcerea executării silite, invocată de apelantă, nu constituie în această ipoteză o soluţie viabilă, în condiţiile în care dacă executarea silită s-ar desfiinţa, iar imobilul ar fi fost adjudecat sau chiar supus unor înstrăinări ulterioare, preluarea acestuia de către debitori ar fi dificilă, dacă nu chiar imposibilă în cazul terților dobânditori de bună-credinţă, raportat la art. 723 alin. 2 C.proc.civ.

Aşadar, continuarea vânzării imobilului locuinţa contestatorilor pentru o creanţă contestată impune concluzia că interesele debitorilor ar fi grav vătămate prin executarea silită, iar aceste interese prevalează faţă de cele ale creditoarei, a cărei executare silită este oprită doar temporar, urmând ca după clarificarea aspectelor invocate să poată continua executarea silită în măsura în care în urma analizei pe fond a contestaţiei la executare aceasta ar fi neîntemeiată.

Totodată, după cum corect a reținut și prima instanță, efectele temporare ale suspendării executării silite în patrimoniul apelantei sunt atenuate de posibilitatea recuperării eventualelor pagube prin executarea cauţiunii în valoare de 10.239,31 lei, consemnată la dispoziția instanței, valoare lichidă care, în condiţiile desfăşurării normale a procesului civil având ca obiect contestaţie la executare, va acoperi prejudiciile suferite de apelantă prin întârzierea executării silite.

Deci, contrar susținerilor apelantei, prima instanță nu a dispus automat suspendarea executării silite, doar ca urmare a formulării unei contestații la executare, ci a analizat dacă există motive temeinice în acest sens, motive care, după cum s-a reținut mai sus, au fost dovedite în cauză.

În consecință, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 480 alin. 1 C.proc.civ., Tribunalul Specializat Cluj a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta EOS CREDIT FUNDING BL DAC.

(Încheierea civilă nr. 2058/2019 pronunţată de Judecătoria Turda în dosarul nr. 4816/328/2019/a1, definitivă prin respingerea apelului prin Decizia civilă nr. 1547/2019, pronunțată de tribunalul Specializat Cluj.)

Drept comercial

Contract de credit. Clauze abuzive. Comision de administrare credit.

Prin sentinţa civilă nr. 7818/2017 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca la data de 08.11.2017 a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta BRD – GROUPE SOCIETE GENERALE SA şi în consecinţă instanţa a constatat nulitatea absoluta a clauzei abuzive referitoare la comisionul de administrare cuprinsă în Contractul de Credit încheiat între părţi şi a obligat parata BRD – GROUPE SOCIETE GENERALE SA să restituie reclamanţilor sumele încasate lunar cu titlul de comision de administrare începând cu data încheierii contractului.

Prin decizia civilă nr.2186 din 22.10.2018 pronunţată în dosarul nr. 9074/211/2017 al Tribunalului Specializat Cluj s-a respins ca neîntemeiat apelul declarat de apelanta BRD GROUPE SOCIETE GENERALE SA, împotriva sentinţei civile nr. 7818/2017 pronunţate la 08.11.2017 în dosarul  9074/211/2017 al Judecătoriei Cluj-Napoca, pe care a menţinut-o în întregime.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs BRD – GROUPE SOCIETE GENERALE SA solicitând admiterea recursului, casarea în totalitate a hotărârii recurate şi rejudecarea procesului în fond de către instanţa de recurs, cu consecinţa admiterii apelului formulat de către recurenta şi respingerii cererii introductive de instanţă. Recursul a fost respins neîntemeiat.

Pentru a ponunța aceste soluții instanțele au avut in vedere urmatoarele argumente:

În materia protecţiei consumatorilor, prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislatia natională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european si cel national au urmărit atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instantei de judecată posibilitatea de a analiza acele clauze, în măsura în care se apreciază că sunt abuzive. O asemenea interventie nu încalcă principiul fortei obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 Cod civil, libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discretionară de a contracta. Raportându-se la jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului redata in cele ce preced, jurisprudenţa ce este obligatorie pentru instanţele naţionale si la prev. art. 4 alin. 2 teza finala din Directiva 93/13/CEE a Consiliului (dreptul Uniunii Europene impunându-se a fi aplicat cu prioritate fata de prev. art. 20 alin. 2 din Constitutie), instanţa a considerat că are posibilitatea să analizeze caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind comisionul de administrare.

Documentul supus spre analiză reprezintă un contract standard, preformulat şi, prin urmare, este incidentă o prezumţie simplă potrivit căreia clauzele cuprinse în acesta nu au fost negociate direct cu consumatorul, în baza art. 4 alin.3 teza finală din Legea nr. 193/2000, conform căruia pârâtei îi revine obligaţia de a proba faptul că aceste clauze au fost negociate, o asemenea probă nefiind făcută în speţă. 

Cu privire la acest aspect se reţine că legea impune ca fiecare clauză contractuală, în parte, să fie rezultatul negocierii dintre consumator şi profesionist, sarcina probei în acest sens revenind profesionistului. Cu privire la acest aspect, nu se poate reţine apărarea pârâtei din întâmpinare, privind faptul că reclamanţii nu au făcut dovada unei solicitări de negociere, câtă vreme legiuitorul a prevăzut în mod expres că sarcina probei revine profesionistului. De asemenea, această negociere ar presupune faptul că reclamanţii au avut o şansă rezonabilă de a face propuneri care să poată duce la modificarea contractului de credit. Mai mult, nu s-a probat nici măcar faptul că reclamanţilor li s-ar fi adus la cunoştinţă posibilitatea iniţierii unei negocieri la momentul încheierii contractului.

Simplul fapt că reclamanţii aveau opţiunea de a evalua alte oferte, cu posibilitatea de a refuza încheierea prezentului contract, nu este de natură să conducă la ideea că a existat o negociere, neexistând echivalenţă între aceste situaţii. A decide în sens contrar, şi anume că simpla posibilitate de a încheia sau nu un anumit contract înseamnă a îi negocia clauzele, ar însemna să se lase fără aplicabilitate practică reglementările privind clauzele abuzive, câtă vreme există foarte puţine contracte pe care un consumator este obligat să le încheie.

A negocia o clauză contractuală presupune a oferi consumatorului posibilitatea de a îşi spune opinia cu privire la aceasta, precum şi şanse rezonabile ca prin aceasta să ducă la modificarea clauzei, ceea ce în speţă nu s-a dovedit că s-ar fi întâmplat. Trebuie subliniat, însă, că legea nu prezumă caracterul abuziv al clauzelor contractuale pre-formulate, ci doar faptul că asemenea clauze nu sunt negociate cu consumatorii. Astfel, ceea ce se reproşează băncii nu este faptul că a optat pentru folosirea unor contracte de adeziune, ci faptul că în redactarea contractelor a folosit clauze care sunt de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Analizând prevederea privind comisionul de administrare credit, instanţa a apreciat că ea nu poate fi considerată ca făcând parte din definirea obiectului principal al contractului, prin urmare poate fi analizată din punct de vedere al caracterului abuziv, chiar dacă ar fi exprimată în mod clar şi inteligibil. Astfel, comisionul de rambursare anticipată nu reprezintă o prestaţie esenţială, câtă vreme esenţa raportului contractual este acordarea împrumutului şi preţul acestuia, care se regăseşte exclusiv în dobândă, iar nu şi în celelalte costuri prevăzute în convenţie.

Raportat la cerinţa ca această clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, instanţa a reţinut că această condiţie este îndeplinită.

Chiar dacă s-a susţinut că acest comision reprezintă plata unui serviciu prestat de către bancă clientului, constând în realizarea activităţilor necesare gestionării creditului, el nu a fost definit în cuprinsul contractului, astfel încât nu era posibil pentru consumator să cunoască exact de ce servicii beneficiază, pentru a putea verifica dacă banca într-adevăr îşi îndeplineşte obligaţiile ce îi revin pentru suma plătită. Mai mult, deşi este adevărat că atunci când analizează caracterul abuziv al unei clauze instanţa nu este chemată să se pronunţe cu privire existenţa proporţionalităţii între preţul plătit şi produsul sau serviciul oferit, nu se poate ignora faptul că valoarea acestui comision este în mod vădit disproporţionată faţă de un eventual serviciu de supraveghere a creditului de către pârâtă, din moment ce, potrivit scadenţarului, acesta are o valoare de aproximativ o pătrime/ o treime din valoarea dobânzii, care este obiectul principal al contractului.

Nu se pot reţine apărările pârâtei în sensul că se justifică comisionul de administrare credit din cauză că s-a acordat un împrumut prin programul Prima Casa care are costuri plafonate, deoarece şi în aceste caz costurile trebuiau negociate cu reclamanţii şi stabilite astfel încât să nu creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Întrucât consumatorul este în imposibilitate de a cunoaşte şi verifica serviciile pentru care s-a stabilit o valoare atât de mare a unui comision, s-a constatat că există dezechilibrul solicitat de lege, instanţa urmând a constata caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de administrare.

Pentru aceste motive instanţa a constatat nulitatea absolută a clauzei abuzive referitoare la comisionul de administrare si a dispus punerea parţilor in situaţia anterioara in sensul că obligării paratei BRD – GROUPE SOCIETE GENERALE SA sa restituie reclamanţilor sumele încasate lunar cu titlul de comision de administrare începând cu data încheierii contractului.

(Sentinţa civilă nr. 7818/2017 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, în dos. 9074/211/2017, definitivă prin respingerea apelului, prin Decizia civilă nr. 2186/2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj si recursului prin Decizia civilă nr. 435/2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj.)

Drept comercial

Contestație tabel preliminar de creanțe. Penalități de întârziere. Punere în întârziere a debitoarei.

Prin Sentinta civila, pronuntata de tribunalul Specializat Cluj, s-a respins contestatia la tabelul preliminar de creante, formulata de administratorul special al societatii “C” SRL. Pentru a pronunta aceasta hotarare, Tribunalul a retinut ca in tabelul preliminar de creante al societatii “C” SRL a fost inscrisa creanta creditorului CLHF, constand in penalitati de intarziere aferent executarii cu intarziere a obligatiei de predare a apartamentului, obiect al antecontractului incheiat intre parti.

Potrivit acestui antecontract, apartamentul urma sa fie predat in starea convenita, cu racordul la utilitati iar in termen de cel mult 20 de zile de la data semnarii procesului-verbal de receptie, debitoarea avea obligatia de a inscrie imobilul in cartea funciara si de a efectua demersurile in vederea incheierii contractului de vanzare-cumparare in forma autentica. Mai mult, debitoarea, societatea “C” SRL, s-a obligat sa finalizeze lucrarile de constructie si sa semneze procesul-verbal de predare-primire a lucrarilor, pana cel tarziu la data de 20.12.2008, partile stipuland in mod expres faptul ca orice termen stabilit in contract este considerat esential. Potrivit aceluiasi antecontract, pentru predarea cu intarziere sau in neconformitate cu cele convenite, debitoarea va datora creditorului penalitati de intarziere in cuantum de 0,11%, calculate pe zi de intarziere ce depasteste data de 1.03.2009, asupra sumei achitate de creditor.

Simpla convocare a creditorului la receptia finala nu echivaleaza cu o acceptare a receptiei, intrucat potrivit proceselor verbale, depuse de creditor, acesta a formulat obiectiuni, in ceea ce priveste starea imobilului, acesta fiind indreptatit la indeplinirea obligatiei intocmai cum aceasta a fost stipulata. Astfel, nu se poate vorbi de o acceptare tacita de catre creditor a receptiei, asa cum afirma contestatorul, in cauza fiind indeplinite conditiile angajarii raspunderii contractuale a debitoarei, respectiv: exista un contract comercial, exista o intarziere in executarea obligatiei debitoarei si o executare necorespunzatoare a obligatiei, fapt care e imputabil acesteia si care a dus la producerea unui prejudiciu in patrimoniul creditorului, prejudiciu al carui cuantum a fost stabilit conventional de catre parti prin antecontract, administratorul judiciar procedand in mod corect la inscrierea acestei creante, reprezentand penalitati de intarziere, in tabelul preliminar de creante al debitoarei “C” SRL. 

Impotriva acestei sentinte a declarat recurs debitoarea, societatea “C” SRL. Recursul a fost admis, cu motivarea ca desi declarativ partile au stabilit ca termenele sunt esentiale, in derularea raporturilor contractuale, partile au fost de acord cu prelungirea unor termene, pentru remedierea deficientelor, astfel ca pentru a putea pune in discutie obligatia debitoarei de a plati penalitati contractuale pentru executarea cu intarziere a obligatiei asumate, este necesara punerea in intarziere a debitorului obligatiei. Curtea a constatat ca o astfel de punere in intarziere a debitorului nu a existat. Pana la data deschiderii procedurii insolventei debitoarei, creditorul nu a solicitat debitoarei executarea obligatiei sau eventual desfiintarea conventiei incheiate si, prin urmare, debitoarea nu datoreaza penalitati de intarziere. Dispozitiile art. 43 din vechiul cod comercial, potrivit carora datoriile comerciale lichide si platibile in bani produc dobanda de drept din ziua in care devin exigibile, nu sunt incidente, intrucat in speta nu ne aflam in prezenta unor datorii comerciale lichide si platibile in bani ci a unei obligatii de a face, asumata prin conventia incheiata intre parti, obligatie neexecutata corespunzator de catre debitoare.

Impotriva acestei hotarari a formulat contestatie in anulare creditorul, aratand ca potrivit art. 318 teza 1 c.p.c., dezlegarea recursului este rezultatul unei erori materiale. Contestatia in anulare a fost admisa.

Desi in recurs s-a retinut ca nu ar exista o punere in intarziere a debitoarei, curtea a observat ca exista o punere in intarziere, prin notificare expediata prin posta cu confirmare de primire. Desi este discutabila insasi necesitatea unei notificari, curtea, cu ocazia solutionarii contestatiei in anulare, nu a intervenit in rationamentul initial al instantei de recurs, ci doar a asanat concluzia la care instanta de recurs a ajuns dintr-o eroare materiala, prin neobservarea notificarii formulate de creditor. Prevederile antecontractului de vanzare-cumparare nu pot fi ignorate, in raport de conduita culpabila a debitoarei si de punerea acesteia in intarziere.

Pentru aceste motive, Curtea de Apel Cluj a admis contestatia in anulare, formulata de creditor si a respins recursul declarat de societatea “C” SRL, mentinand in intregime sentinta pronuntata de Tribunalul Cluj.


(Decizia civila nr. 52/2012, pronuntata de Curtea de Apel Cluj in Dos. 169/33/2012)

Contencios administrativ

Obligație de plată a serviciilor de către autoritatea publică chiar în lipsa unei convenții scrise. Admitere.

În fapt, începând cu anul 2005 până în anul 2014 inclusiv – mai puţin anul 2007 -, între reclamanta Asociatia centrul de îngrijire pentru vârstnici și DGASPC Cluj s-au încheiat succesiv convenţii anuale de colaborare, având ca obiect „implementarea strategiei judeţene în domeniul protecţiei drepturilor persoanelor vârstnice, aflate în dificultate”, scopul fiind oferirea unor servicii de calitate acestor peroane, „prin colaborarea dintre cele două instituţii”, evaluarea medico-socială şi internarea persoanelor în unitate urmând a se realiza „la propunerea serviciului de specialitate al DGASPC”. În continuare, s-a convenit că DGASPC va asigura finanţarea cheltuielilor aferente îngrijirii persoanelor vârstnice de catre reclamanta. 

Deşi ultima convenţie dintre părţi a fost încheiată în anul 2014, pârâta DGASPC a continuat să achite în favoarea reclamantei sumele lunare aferente persoanelor instituţionalizate, după data împlinirii termenului contractual, respectiv luna mai 2015, până în luna octombrie 2016 inclusiv, după acest moment pârâta refuzând să mai achite sumele comunicate de reclamantă, pe motiv că nu au mai fost alocate fonduri.

Reclamanta a întreprins demersuri constante şi succesive pentru a reglementa situaţia dintre părţi, înaintând spre aprobare către ambele pârâte, atât înainte de momentul sistării plăţii sumelor de bani, cât şi ulterior acestui moment, convenţii de colaborare anuale, pentru perioada 2015-2016, fără însă ca pârâtele să semneze aceste convenţii. Prin adresa, DGASPC a comunicat reclamantei că este necesară semnarea unui Protocol de colaborare, fără de care DGASPC nu ar putea asigura finanțarea cheltuielilor, învederând că a adus la cunoştinţa pârâtei CONSILIUL JUDEŢEAN CLUJ acest aspect. Cu toate acestea, pârâta a continuat să achite sumele aferente persoanelor instituţionalizate în centrul administrat de reclamantă, astfel că reclamanta era îndreptăţită să considere că între părţi relaţiile de „colaborare” au continuat chiar şi în afara unei convenţii scrise, fiind cert că cel puţin pentru un an şi jumătate, inclusiv pârâtele au continuat a-şi îndeplini obligaţiile.

Totodată, urmare a demersurilor reclamantei, CONSILIUL JUDEŢEAN CLUJ a răspuns asociaţiei doar la data de 30.01.2017, când faţă de solicitarea reclamantei de plată a serviciilor sociale sau de transfer a unor beneficiari de la asociaţie la centre DGASPC, i s-a comunicat că este necesar să se respecte principiile concurenţei şi al accesului nediscriminatoriu al furnizorilor de servicii sociale la sursele publice de finanțare.

În egală măsură, reclamanta a probat şi aspectul litigios privind continuarea prestării de servicii în favoarea persoanelor instituţionalizare prin intermediul DGASPC, începând cu luna noiembrie 2016 şi până la zi, nefiind contestat de către pârâte faptul că pentru aceste servicii, DGASPC nu a mai achitat cheltuielile corespunzătoare. 

Din perspectiva apărărilor invocate de pârâte, instanţa nu poate reţine cu legal temei că lipsa unei convenţii scrise ar lipsi de fundament pretenţia reclamantei, câtă vreme este cert nu doar că aceasta a încercat să „formalizeze” raporturile juridice prin încheierea unei noi convenţii, ci a solicitat şi ca, în caz contrar, persoanele vizate să fie mutate din centru, fără ca cele două instituţii ale statului să fie preocupate să rezolve această situaţie. A invoca la acest moment faptul că trebuie/trebuia respectată legislaţia privind achiziţiile publice şi principiile concurenţei şi al accesului nediscriminatoriu al furnizorilor de servicii sociale la sursele publice de finanțare, înseamnă pentru pârâte a se prevala de propria culpă şi inacţiune evidentă, începând cel puţin cu luna noiembrie 2016, nefiind invocat şi dovedit de către aceste că ar fi înţeles să demareze procedurile specifice de încheiere a unor noi contracte de acordare a serviciilor sociale cu furnizori de astfel de servicii, care să vizeze persoanele administrate în centrul reclamantei. Or este de principiu că o parte nu poate invoca propria incorectitudine pentru a se exonera de îndeplinirea obligaţiilor care îi revin, cu atât mai mult în contextul special al raporturilor juridice dintre părţile cauzei. Acest context special este dat de specificul obligaţiei asumate de reclamantă – de a acorda servicii de asistenţă socială unor persoane defavorizate, beneficiare ale ajutorului oferit de stat în temeiul Legii nr. 17/2000 şi ale OG nr. 68/2003 privind serviciile sociale -, fiind cert că pentru orice furnizor de astfel de servicii, de bună-credinţă, simplul fapt că instituţiile statului nu înţeleg a-şi mai îndeplini obligaţiile de plată a serviciilor, nu duce la evacuarea acestor persoane. O astfel de atitudine debună-credinţă din partea reclamantei nu poate justifica însă concluzia pârâtului JUDEŢUL CLUJ – CONSILIUL JUDEŢEAN CLUJ, în sensul că asociaţia ar fi continuat să presteze serviciile din considerente de ordin umanitar, pârâtul omiţând faptul că, în lipsa comunicării către reclamantă a împrejurării că, prin ipoteză, respectivele persoane nu se mai încadrează în prevederile legii pentru a beneficia de asistenţă socială – obligaţie contractuală asumată de părţi, de a se informa reciproc -, acestea au continuat să fie, măcar teoretic, în „grija” statului.

Pentru aceleaşi motive, nu poate fi primită nici afirmaţia pârâtului în sensul că persoanele în cauză urmau să beneficieze de servicii de îngrijire pentru perioade succesive de 1 an de la data încheierii fiecărei convenţii, iar nu sine die, fiind cert că pârâtul nu a fost în măsură să probeze că pentru persoanele în cauză, s-ar fi constatat în mod oficial, legal, că nu mai pot beneficia de serviciile oferite în temeiul legilor speciale indicate şi că acest aspect ar fi fost comunicat şi reclamantei. 

Nu se poate afirma cu legal temei, de către pârâte, că sumele achitate ulterior lunii mai 2015 ar fi fost plătite „din eroare”, ci dimpotrivă, aceste sume erau datorate şi se impuneau a fi achitate de către pârâte. Această obligaţie a pârâtelor rezultă din aceea că acestea au continuat să beneficieze de aceste servicii, pe fondul atitudinii lor manifestată în perioada mai 2015 – octombrie 2016, când au agreat tacit prelungirea raporturilor juridice dintre părţi, efectuând plăţi în afara unei convenţii scrise, dar pentru servicii efectiv prestate de reclamantă, în favoarea pârâtelor şi în beneficiul persoanelor vârstnice ce au continuat, în lipsa unor dovezi contrare, să fie asistate social, iar ulterior lunii octombrie 2016, prin faptul că în continuare nu au luat măsuri pentru reglementarea acestor aspecte, alegând doar să nu mai achite serviciile încă prestate de reclamantă. 

Pe cale de consecinţă, reclamata este îndreptăţită la a-i fi achitate sumele aferente serviciilor oferite persoanelor vârstnice asistate, pentru perioada noiembrie 2016 – noiembrie 2017, precum şi pentru sumele ce se vor ocaziona în continuare, potrivit numărului de persoane instituţionalizate.


(Sentința civilă nr. 3/2018, pronunțată de Tribunalul Cluj in Dosar nr. 2044/117/2017, definitiva prin neapelare)

Contraventional

Plângere contravențională. Forța probanta a procesului verbal de contravenție.

Prin plangerea contraventionala formulata, petentul a solicitat anularea procesului-verbal de constatare a contraventiei, cu privire la fapta sanctionata sustinand ca starea de fapt retinuta de agentul constatator nu concorda cu realitatea.

Petentul a sustinut ca, aflandu-se la volanul autocamionului, a fost depasit in trafic de conducatorul autoturismului marca Skoda, apoi acesta i-a taiat calea si l-a acrosat in mod intentionat pentru a se crea impresia ca petentul l-ar fi acrosat in trafic si ar fi produs avarierea autoturismului marca Skoda.

Sub aspectul temeiniciei procesului-verbal, instanta, retinand jurisprudenta CEDO (cauza Anghel v. Romania, hotararea din 4.10.2007), a stabilit ca acesta face dovada situatiei de fapt si a incadrarii in drept pana la proba contrara.

Din probatiunea testimoniala, coroborata cu proba cu expertiza tehnica auto, instanta a retinut ca intervenientul fortat, conducatorul autoturismului Skoda, nu a respectat limita de viteza pe sectorul de drum pe care a circulat, in interiorul localitatii si, circuland cu o viteaza de 125 km/ora, nu a reusit sa treaca in conditii de siguranta, prin groapa de pe carosabil, provocand avarierea propriului autoturism. Cu autoturismul avariat, acesta a efectuat manevra de depasire a autocamionului codus de petent, a intors autoturismul in fata acestuia si a intrat in coliziune cu acesta.

Pentru aceste motive, in temeiul art. 34 si urm. din OG nr. 2/2001, instanta a admis plangerea contraventionala si a anulat procesul verbal de contraventie, dispunand exonerarea petentului de la plata amenzii si intaturand sanctiunea complementara a suspendarii exercitarii dreptului de a conduce pe o perioada de 60 de zile.

(Sentinta civila nr. 2679/2012, pronuntata de Judecatoria Turda, in Dos. 6577/328/2011)

Drept civil

Procedura vânzării – cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan, conform Legii nr. 17/2014, modificată prin Legea nr. 175/14.08.2020.

Vânzarea-cumpărarea terenurilor din extravilan este supusa prevederilor Legii nr. 17/2014, modificată prin Legea nr. 175/14.08.2020. Pentru validitatea vânzării estre necesară parcurgerea următoarelor etape:

  1. Înregistrarea cererii de afișare a ofertei de vanzare si afisarea pentru 45 zile lucrătoare, in vederea exercitării dreptului de preemțiune.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 17/2014, modificata prin Legea nr. 175/14.08.2020 vânzătorul înregistrează, la primăria din raza unităţii administrativ-teritoriale unde se află terenul, o cerere prin care solicită afişarea ofertei de vânzare a terenului agricol situat în extravilan, în vederea aducerii acesteia la cunoştinţa preemptorilor. Cererea este însoţită de oferta de vânzare a terenului agricol şi de documentele doveditoare ale dreptului de proprietate (extras CF). 

În termen de 5 zile lucrătoare de la data înregistrării acestei cereri, primăria are obligaţia să afişeze timp de 45 de zile lucrătoare oferta de vânzare la sediul său şi, după caz, pe pagina de internet a acesteia.

Titularii dreptului de preemtiune sunt:

a) preemptori de rang I: coproprietarii, rudele de gradul I, soţii, rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv;

b) preemptori de rang II: întâi proprietarii investiţiilor agricole pentru culturile de pomi, viţă-de-vie, hamei, irigaţii exclusiv private şi apoi  arendaşii;

c) preemptori de rang III: proprietarii şi/sau arendaşii terenurilor agricole vecine cu terenul supus vânzării, daca îndeplinesc condițiile legale (art. 4 al. 2 si 4);

d) preemptori de rang IV: tinerii fermieri;

e) preemptori de rang V: Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice «Gheorghe Ionescu-Şişeşti» şi unităţile de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii şi industriei alimentare, organizate şi reglementate prin Legea nr. 45/2009 privind organizarea şi funcţionarea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice «Gheorghe Ionescu-Şişeşti» şi a sistemului de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii şi industriei alimentare, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi instituţiile de învăţământ cu profil agricol, în scopul cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan cu destinaţia strict necesară cercetării agricole, aflate în vecinătatea loturilor existente în patrimoniul acestora;

f) preemptori de rang VI: persoane fizice cu domiciliul/reşedinţa situat/situată în unităţile administrativ-teritoriale unde este amplasat terenul sau în unităţile administrativ-teritoriale vecine;

g) preemptori de rang VII: statul român, prin Agenţia Domeniilor Statului.

  1. Neexercitarea dreptului de preemțiune. Optiunea de cumparare pentru persoanele fizice sau juridice, care indeplinesc conditiile legale, in termen de 30 de zile, de la expirarea termenului de 45 de zile.

Potrivit art. 4 ind. 1, în cazul în care titularii dreptului de preempţiune nu îşi manifestă intenţia de a cumpăra terenul, înstrăinarea prin vânzare a terenurilor agricole situate în extravilan se poate face către: 

– persoanele fizice, care indeplinesc urmatoarele conditii: a) au domiciliul sau resedinta pe teritoriul national de cel puţin 5 ani anterior înregistrării ofertei de vânzare; b) desfăşoară activităţi agricole pe teritoriul naţional pe o perioadă de cel puţin 5 ani, anterior înregistrării acestei oferte; c) sunt înregistrate de autorităţile fiscale române cu minimum 5 ani anterior înregistrării ofertei de vânzare a terenurilor agricole situate în extravilan.

– persoanele juridice, care indeplinesc urmatoarele conditii:  a) să aibă sediul social şi/sau sediul secundar situat pe teritoriul naţional pe o perioadă de cel puţin 5 ani anterior înregistrării ofertei de vânzare;b) să desfăşoare activităţi agricole pe teritoriul naţional pe o perioadă de cel puţin 5 ani anterior înregistrării ofertei de vânzare a terenurilor agricole situate în extravilan; c) să prezinte înscrisurile din care să reiasă că, din venitul total al ultimilor 5 ani fiscali, minimum 75% reprezintă venit din activităţi agricole;d) asociatul/acţionarul care deţine controlul societăţii să aibă domiciliul situat pe teritoriul naţional pe o perioadă de cel puţin 5 ani anterior înregistrării ofertei de vânzare a terenurilor agricole situate în extravilan; e) în cazul în care în structura persoanelor juridice, asociaţii/acţionarii care deţin controlul societăţii sunt alte persoane juridice, asociaţii/acţionarii care deţin controlul societăţii să facă dovada domiciliului situat pe teritoriul naţional pe o perioadă de cel puţin 5 ani anterior înregistrării ofertei de vânzare a terenurilor agricole situate în extravilan.

Potrivit art. 4 ind. 1 al. 3, în cazul neexercitării dreptului de preempţiune, potenţialii cumpărători pot depune la primărie un dosar care să cuprindă documentele doveditoare privind îndeplinirea condiţiilor prevăzute mai sus, în termen de 30 de zile de la expirarea termenului de 45 de zile lucrătoare prevăzut la art. 6 alin. (2).

  1. Finalizarea procedurii (avizul final). Vanzarea libera.

Potrivit art. 4 ind. 1 al. 5  în cazul neexercitării dreptului de preempţiune, dacă niciunul dintre potenţialii cumpărători, în termenul legal, nu îndeplineşte condiţiile pentru a putea cumpăra terenul agricol situat în extravilan, înstrăinarea acestuia prin vânzare se poate face către orice persoană fizică sau juridică, în condiţiile prezentei legi.

Potrivit art. 10 al. 5 , în situaţia în care nu s-a înregistrat nicio ofertă de cumpărare, la expirarea termenului prevăzut la art. 4 ind. 1 al. 3, în termen de 10 zile lucrătoare, primăriile emit procesul-verbal de finalizare a procedurii. Procesul-verbal se eliberează vânzătorului şi se comunică structurii centrale sau structurilor teritoriale, după caz.

Conditii speciale:

– avizul Ministerului Apărării Naţionale, pentru terenurile agricole situate în extravilan pe o adâncime de 30 km faţă de frontiera de stat şi ţărmul Mării Negre, către interior, precum şi cele situate în extravilan la o distanţă de până la 2.400 m faţă de obiectivele speciale; nu se aplică preemptorilor. In cazul necomunicării avizului in termen de 20 de zile  lucrătoare de la înregistrarea cererii de solicitare de către vânzător, se consideră ca fiind aviz favorabil.

– avizului Ministerului Culturii, pentru terenurile agricole situate în extravilan, în care se află situri arheologice, în care au fost instituite zone cu patrimoniu arheologic reperat sau zone cu potenţial arheologic evidenţiat întâmplător.